Maxenţiu la înfrângerea definitivă a lui Licinius - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Monday, 2016-12-05, 11:38 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Maxenţiu la înfrângerea definitivă a lui Licinius

Anul 312 a dus schimbarea atitudinii lui Constantin faţă de creştinism. Până la moartea lui Maximian, Constantin a avut ca patron divin pe zeul Hercule, protectorul socrului său, iar după aceea l-a părăsit şi s-a pus sub protecţia lui Sol invictus, divinitate orientală adoptată şi de romani. În anul 311 s-a aliat cu Licinius noul augustus din Orient, după moartea lui Galeriu, şi a luptat împotriva lui Maxenţiu, instalat la Roma după înlăturarea lui Flavius Severus. La 28 octombrie 312, Maxenţiu a fost înfrânt la nord de Roma, pe podul de pe Tibru, Pons Milvius (Podul Vulturului), cu toate că poseda o armată mai numeroasă decât a adversarilor săi. Victoria împotriva lui Maxenţiu este atribuită ajutorului dat de „Dumnezeul creştinilor”.

          Majoritatea istoricilor sunt de acord că Biserica creştină nu ar fi ajuns atât de uşor să se impună în viaţa Imperiului roman, fără intervenţia şi convertirea lui Constantin cel Mare. După cum se va vedea, această convertire s-a făcut treptat şi gradual, iar aceasta a schimbat radical situaţia creştinismului minoritar într-o lume majoritar păgână. Convertirea lui Constantin a afectat, în mod direct nu doar viaţa împăratului, ci şi pe cea a milioanelor de creştini, mult mai puţin numeroşi decât păgânii, cu toţii făcând parte dintr-o populaţie a unui Imperiu care tocmai traversase o criză fără precedent.[1] 

          Există o dublă relatare, ambele din partea unor scriitori creştini, care relatează despre un moment-cheie al vieţii şi carierei împăratului: un vis, o viziune, care avea să-i schimbe radical viaţa. Cele două relatări aparţin scriitorului creştin Lactanţiu, consemnată în lucrarea De mortibus persecutorum (Despre morţile persecutorilor), 48, 5, ş. u. şi istoricului bisericesc Eusebiu de Cezareea, în lucrarea Viaţa lui Constantin cel Mare I, 28-30. Ei ne informează că înaintea bătăliei cu Maxenţiu, Constantin cel Mare a văzut în mijlocul zilei o cruce strălucitoare, deasupra soarelui, înconjurată de inscripţia „in hoc signo vinces (lat.), en toÚtw n…ka ((gr.)”, eveniment minunat la care au fost martori şi soldaţii săi. Apoi, noaptea, în somn i s-a arătat însuşi Mântuitorul Hristos, cu semnul crucii, văzut ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile de luptă ca semn protector. A doua zi, Constantin a poruncit să fie însemnate steagurile de luptă cu monograma lui Hristos, adică iniţialele numelui lui Iisus Hristos în limba greacă suprapuse (litera X - chi, traversată de P - rho). Acest steag s-a numit labarum, iar monograma lui Hristos, chrisma (chrismon). Această relatare datează cam din anul 318, când s-a publicat lucrarea mai sus amintită.[2]

Doar timpul apariţiei semnului crucii pe cer diferă în relatările celor doi: Eusebiu spune că împăratul a văzut semnul înainte de a pleca cu armata din Gallia, trecând Alpii, în timp ce Lactanţiu afirmă că a semnul a apărut în ziua precedentă luptei, iar noaptea i s-a arătat Mântuitorul în vis.  În plus, Eusebiu de Cezareea precizează că relatarea evenimentului i-a fost făcută de însuşi Constantin pe patul de moarte şi ea a fost întărită prin jurământ.

Evenimentul relatat de Lactanţiu şi Eusebiu de Cezareea a constituit actul prin care s-a explicat convertirea lui Constantin cel Mare la creştinism. El a realizat primul act de adeziune la creştinism, fără să renunţe totuşi la păgânism (cultul zeului Soare) şi la titlul de Pontifex maximus.

Ceea ce trebuie să-l fi şocat pe împăratul Constantin a fost intervenţia Dumnezeului creştinilor într-un conflict între doi păgâni. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în lumea păgână, în mod normal revelaţiile veneau prin vise, nu prin rugăciuni adresate zeilor.

În acest fel se poate spune că victoria asupra lui Maxenţiu a avut un impact psihologic şi de imagine extraordinar, Constantin legându-şi viaţa de cea a Bisericii creştine, probabil din recunoştinţă faţă de Dumnezeul creştin, dar şi dintr-o viziune şi intuiţie genială, aceea că religia creştină poate salva Imperiul roman. Acţiunile sale, ulterioare momentului Pons Milvius, au demonstrat, ca şi în cazul celor ale marilor convertiţi, un ataşament constant faţă de noua religie.

Este evident că trecerea unui împărat roman la o altă religie, decât cea clasică romană, chiar dacă aceasta era scoasă, oficial, în afara legii romane, avea consecinţe importante pentru toţi supuşii săi. Convertirea primului om din stat implica o favorizare a divinităţii respective şi o adeziune în masă a multora care doreau să-i dacă pe plac împăratului adoptând credinţa acestuia.    

Personalitatea împăratului Constantin cel Mare a fost privită în mod contradictoriu de istorici. În timp ce Biserica Ortodoxă îl venerează ca sfânt, Biserica Romano-Catolică îi atribuie doar supranumele de „Mare”, iar protestanţii şi unii cercetători profani îl caracterizează ca un mare om politic, care condus de interese personale şi de stat, a servit Biserica pentru ca apoi să se folosească de ea. Ca argumente se pot menţiona păstrarea titlului de Pontifex maximus, tolerând încă păgânismul, că s-a botezat pe patul de moarte (de către episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia), ca a avut o atitudine echivocă între creştinism şi păgânism, între Ortodoxie şi arianism, apreciind politica sa religioasă ca fiind chiar defavorabilă creştinismului. În acest condiţii, problema convertirii lui Constantin la creştinism a stârnit însă numeroase discuţii, în această privinţă istoricii fiind împărţiţi în trei grupe: unii (J. Burckhardt, Ed. Schwartz, A. von Harnack, H. Koch, V. Duruy, L. Homo, H. Grégoire, N. Iorga, A. A. Vasiliev) au pus la îndoială valoarea documentară a relatărilor celor doi autori, care relatează evenimentul miraculos al apariţiei semnului Sfintei Cruci pe cer, mai ales cea a lui Eusebiu. Între argumentele pe care le aduc este şi faptul că evenimentul care s-a produs înainte de bătălia de la Pons Milvius nu este relatat de Eusebiu de Cezareea în a sa Istorie bisericească, apărută în anul 324, căci dacă ar fi avut loc, autorul nu ar fi trecut-o cu vederea. Există părerea că el a apărut ca o interpolare târzie, compusă de episcopul arian Euzoïos, pe la anul 400, acesta fiind moştenitorul bibliotecii lui Eusebiu de Cezareea. Ea a fost introdusă, ulterior, în Viaţa lui Constantin cel Mare, lucrare atribuită tot lui Eusebiu de Cezareea, fiind în fapt o transformare creştină a unei legende păgâne din panegiricul rostit la Trier, în anul 310, după moartea împăratului Maximian, care se referă la revelaţia pe care ar fi avut-o Constantin în templul lui Apollon din Gallia.

Alţii au făcut din Constantin un sincretist obscur (A. Piganiol, ş.a.). Există însă şi multe opinii care cred în sinceritatea convertirii lui Constantin cel Mare (G. Boissier, F. Lot, J. Maurice, Norman H. Baynes, H. Lietzmann, A. H. M. Jones, A. Alföldi, J. Vogt, J. Zeiller), însă noi trebuie să ţinem cont de faptul că nucleul evenimentului a fost real, chiar dacă a cunoscut şi unele înfloriri ulterioare.

Totuşi, cei care au cercetat fără patimi şi idei preconcepute şi au analizat obiectiv informaţiile despre Constantin cel Mare, au putut constata că elogiile contemporanilor la adresa împăratului erau fundamentate pe realitate, iar Constantin era un om cu puternice convingeri religioase creştine.

Relevantă în această privinţă este comportarea sa faţă de creştinism după evenimentul minunat dinaintea bătăliei de la Pons Milvius. Se ştie, din Panegiricul de la Trier, că după intrarea în Roma împăratul n-a urmat drumul tradiţional de triumf spre Capitoliu şi n-a adus jertfă lui Jupiter, aşa cum se obişnuia. Autorul Panegiricului de la Trier nu menţionează nici o divinitate păgână, care l-ar fi ajutat să câştige lupta la Pons Milvius, ci face doar referiri la „indicaţiile divine directe” (divina praecepta) date lui Constantin în taină şi care sunt, desigur, de pus în legătură cu Dumnezeul creştinilor.

Semnificativă în privinţa simpatiei lui Constantin faţă de creştinism după anul 312 sunt două scrisori: una trimisă de el lui Maxenţiu în Orient, în care intervine în favoarea creştinilor[3] şi alta expediată prefectului Anullinus în Africa de Nord, în care îi cerea să redea Bisericii bunurile confiscate.[4] Dintr-un alt document aflăm că tot atunci Constantin a trimis o sumă mare de bani episcopului ortodox (catolic) Caecillian de Cartagina şi preasfântului cult catolic.[5] Este posibil ca orientarea aceasta atât de rapidă spre Biserică a lui Constantin să se fi datorat şi influenţei episcopului Osius de Cordoba, devenit consilier al împăratului în problemele religioase. Există şi alte dovezi pentru interesul lui Constantin faţă de cultul creştin, pe care-l  socotea necesar fericirii şi prosperităţii Imperiului.

Totodată se constată o distanţare a lui Constantin faţă de practicile de cult păgâne. Este adevărat că pe Arcul de Triumf al lui Constantin de la Roma terminat în anul 315 este reprezentat sub forma lui Sol invictus, dar acest monument a fost opera Senatului păgân din capitala Imperiului.

În inscripţie se menţionează că victoria a fost obţinută la „intervenţia divinităţii” (instinctus divinitatis) şi datorită capacităţii spirituale a lui Constantin (mentis magnitudine). Divinitatea este aici numită în sens neoplatonic (Fiinţa absolută), dar ea putea fi înţeleasă şi de creştini în sensul lor. Ca adorator al lui Sol invictus, Constantin era adeptul monoteismului solar de tendinţă filosofică şi considera că acesta nu este incompatibil cu credinţa creştină, deoarece Suprema Divinitas din această religie nu-i părea deosebită de Dumnezeul creştinilor.

Desigur, convertirea lui Constantin ar fi putut fi influenţată şi de familie, bineştiindu-se că tatăl său Constantius Chlorus fiind tolerant cu creştinii, iar mama sa, Elena, se presupune că se încreştinase. Apoi, impresionat de persecuţiile suferite de creştini în timpul cât a stat la curtea lui Diocleţian, de sfârşitul şi atitudinea lui Galeriu faţă de creştini, înainte de a muri, se pare că      l-au convins că nimeni şi nimic nu putea distruge religia creştină. 

Faptul că Constantin a înclinat din ce în ce mai mult spre creştinism şi dovada cea mai clară a atitudinii sale din această perioadă a fost statuia sa din Forum care, după instrucţiunile date de el însuşi, trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce sau „trofeul patimii mântuitoare” (toÚ swthr…on prÒpaion p£nonj). Potrivit lui Eusebiu de Cezareea pe inscripţia dedicatorie de sub statuie scria: „Prin acest semn mântuitor, prin această veritabilă dovadă de curaj, am salvat oraşul vostru eliberându-l de jugul tiranului şi am restabilit iarăşi «senatul şi poporul roman» în veche lor mărire şi faimă, după ce le-am eliberat.[6]

Convertirea la creştinism a împăratului Constantin cel Mare trebuie înţeleasă ca un proces în timp şi nu totală de la început. Acţiunile sale în acest sens, ca şi actele normative pe care le-a emis, trebuie judecate ţinând cont de împrejurările sociale şi politice în care au avut loc. Chiar dacă nu putem cunoaşte evoluţia sa religioasă în intimitatea ei, se poate afirma cu convingere că împăratul odată declarat în favoarea creştinismului, a progresat continuu, ajungând ca de la lupta cu Maxenţiu (312) şi până la Botez (337) să se apropie tot mai mult de creştinism, fiind pătruns şi influenţat de el.

Se remarcă totodată faptul că printre colaboratorii cei mai apropiaţi ai împăratului au fost episcopii. Cel mai cunoscut a fost venerabilul Osius de Cordoba, care se pare că l-a însoţit în timpul campaniei din Italia şi i-a tălmăcit misterul arătării semnului Sfintei Cruci pe cer înaintea bătăliei de la Pons Milvius. Tot el l-a iniţiat probabil în învăţătura creştină despre Sfânta Treime şi l-a îndrumat în citirea Sfintei Scripturi. Alături de el este menţionat episcopul Miltiade al Romei, căruia i-a oferit ca reşedinţă Palatul imperial Lateran şi i-a cerut să se implice în rezolvarea schismei donatiste. Nu trebuie uitaţi şi episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia, un apropiat al Curţii imperiale ca şi biograful şi sfetnicul său apropiat episcopul Eusebiu al Cezareei.

Tot din această perioadă datează începuturile implicării împăratului Constantin cel Mare în treburile Bisericii, în calitate de „episcop al treburilor din afara Bisericii”, aşa cum s-a întâmplat în cazul schismei donatiste. Prin aceasta el a preluat atribuţii care-l transformau într-un adevărat conducător al Bisericii creştine.

În ceea ce priveşte amânarea încreştinării sale oficiale, aceasta este atribuită practicii larg răspândite până atunci, că simpla primire a Botezului era suficientă pentru a şterge toate păcatele anterioare. Din punct de vedere politic, păstrarea titlului de Pontifex maximus trebuie văzută ca un act politic prin care el a evitat o reacţie violentă a păgânismului, încă destul de puternic şi influent. Cert este că îndată după victoria asupra lui Maxenţiu de la Pons Milvius (312), Constantin s-a grăbit să proclame, împreună cu Licinius, la Mediolanum (313), egalitatea în drepturi a creştinismului cu cultele păgâne. Fiind recunoscut ca religie liberă pe întreg cuprinsul Imperiului, creştinismul a putut nu numai să se dezvolte în voie, dar chiar s-a bucurat de o serie de avantaje pe care până atunci le cunoscuseră doar cultele păgâne.


[1] R. Mc. MULLEN, Constantine, New York, 1969, p. 186.

[2] LACTANTIUS, op. cit., XLIV, (5) [Războiul dintre Constantin şi Maxenţiu; dezastrul acestuia din urmă şi victoria lui Constantin], pp. 208-209: „În timpul somnului Constantin a fost sfătuit [printr-un vis] să marcheze scuturile cu semnul ceresc al lui Dumnezeu şi doar astfel să se avânte în bătălie. Face după cum i s-a poruncit şi înscrie pe scuturi numele lui Cristos cu ajutorul unui X traversat de litera I boltită spre capăt.

[3] LactanTiuS, op. cit., XXXVII, (1): [Lăcomia şi poftele nedomolite ale lui Maximin],  în vol. cit., p. 189.

[4] Eusebiu de CEZAREEA, op. cit., cartea a X-a, V: Copie de pe legiuirile împărăteşti referitoare la creştini, 17, în vol. cit., p. 382.

[5] Ibidem, VI: Copie de pe epistola împărătească prin care împăratul face Bisericii donaţii în bani, 1-5, în vol. cit., pp. 384-385.

[6] Istoria bisericească, cartea a IX-a, IX: Căderea tiranilor; ultimele lor cuvinte înainte de moarte, 11, în vol. „Eusebiu de CEZAREEA, SCRIERI, Partea întâi”, p. 353, cf. Idem, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea I, 40, în vol. cit., pp. 81-82 şi Tricennalia IX, 8.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2012-01-05)
Views: 560 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, teologie istorie, istoria bizantului, Istoria Bizantului online, referat | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016