Arhiva ortodoxa

Este destul de greu astăzi să înţelegem importanţa pe care au avut-o în secolele IV şi V toate marile erezii hristologice (arianismul, nestorianismul sau monofizitismul) care au frământat Biserica şi întregul Imperiul de Răsărit. Aceasta pentru că s-ar putea crede că, în realitate, ele nu erau altceva decât simple dispute teologice ale unor oameni învăţaţi, manifestate în discuţii pretenţioase asupra unor noţiuni subtile sau mai greu de înţeles. În realitate, aceste discuţii aveau sensuri mai profunde şi o altă greutate decât ne putem noi imagina astăzi, fiind urmărite cu maximă preocupare şi nelinişte de contemporani.

Făcând abstracţie de donatism, fără importanţă deosebită pentru viaţa religioasă din Orient, prima erezie din lumea răsăriteană a fost arianismul, care şi-a primit numele de la preotul alexandrin Arie, slujitor la biserica Baucalis din marea metropolă africană. Printr-o interpretare raţionalistă a dogmei Sfintei Treimi, care se înscrie mai degrabă într-un plan filosofic neoplatonician decât biblic, Arie considera că între membrii Sfintei Treimi doar Tatăl poartă marca divinităţii, nefiind nici creat şi nici născut. Fiul ocupa un loc intermediar între Dumnezeu şi lumea creată. Adversarii săi, în frunte cu diaconul Atanasie, ajuns, mai târziu, episcop al Alexandriei, considera cele două Persoane al Treimii de aceeaşi fiinţă, adică consubstanţiali. Sinodul I ecumenic de la Niceea (iunie 325) convocat şi prezidat de însuşi Constantin cel Mare, l-a condamnat la exil pe Arie, declarând eretică învăţătura sa, în timp ce învăţătura lui Atanasie, a fost adoptată de sinod, fiind declarată ortodoxă.

Adepţii lui Arie nu s-au supus anatemei ce a fost pronunţată împotriva lor şi au început o luptă îndârjită cu membrii taberei adverse, apărătorii Ortodoxiei. Încă din ultimii ani ai domniei lui Constantin cel Mare, susţinătorii ereziei ariene au devenit tot mai influenţi la curte, fapt care s-a accentuat în timpul urmaşilor acestuia. Însuşi împăratul Constantin cel Mare a fost botezat pe patul de moarte de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia. Unul din fiii lui Constantin, Constanţiu, arian convins, a acordat sprijin făţiş susţinătorilor acestei erezii, impunând-o chiar ca religie de stat, în anul 359, în cadrul sinoadelor de la Sirmium şi Rimini.

Domnia lui Iulian Apostatul (361-363) a coincis cu o puternică reacţie păgână în Imperiu. Proclamat împărat de trupele din Gallia (februarie 360) şi recunoscut împărat şi de provinciile din Orient, după moartea lui Constanţiu (3 noiembrie 361), el a procedat la redeschiderea unor temple păgâne, a dat un edict de toleranţă pentru păgâni, evrei şi donatişti şi a organizat un cler păgân după modelul celui creştin. Din fericire, planurile sale s-au soldat cu un eşec, datorită morţii sale premature dar şi a imensei forţe morale şi politice acumulată deja de noua religie creştină.

 O situaţie confuză s-a menţinut şi în timpul domniei împăratului Valens (364-378), de asemenea un arian convins. Acesta a fost botezat de către Eudoxiu, un episcop semiarian, care a devenit apoi episcop al Constantinopolului. Valens a încercat să impună prin forţă arianismul, iar erezia a făcut mari progrese, în timpul său, în rândul popoarelor germanice din stânga Dunării, provocând tulburări şi sciziuni în rândul autorităţilor bisericeşti şi a populaţiei creştine din regiune. El a fost sprijinit, în acest sens, de către Modest, prefectul pretoriului din Orient. Numeroşi episcopi ortodocşi au fost alungaţi din scaun. În anul 365 a fost surghiunit şi Sfântul Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei, dar a fost readus în anul următor datorită popularităţii sale.

O puternică opoziţie faţă de arianism au avut o serie de Sfinţi Părinţi din Răsărit precum: Atanasie cel Mare, fratele său Petru, Meletie al Antiohiei, Vasile cel Mare, iar în Apus, papa Damasus şi Sfântul Ambrozie al Milanului.

În Scythia Minor, ţinutul Dobrogei de azi, este cunoscut incidentul pe care l-a avut împăratul Valens cu episcopul Bretanion (Vetranion), pe care a încercat, în biserică, să-l convertească la credinţa ariană. Episcopul scit a refuzat cu demnitate, părăsind biserica împreună cu credincioşii săi, stabilindu-se în alta.

Sub împăraţii Valentinian I (364-375), Graţian (375-383) şi Valentinian al II-lea (372-294) în Apus, dar mai ales sub Teodosie I (379-395) în Răsărit, Ortodoxia a putut obţine victoria definitivă asupra arianismului. În iulie 378, la sinodul care a avut loc la Sirmium, în prezenţa împăratului Graţian, s-a urmărit nimicirea ultimelor rămăşiţe ariene în provinciile ilirice precum şi combaterea ereziei macedonienilor sau pnevmatomahilor, care tăgăduiau dumnezeirea Duhului Sfânt şi deofiinţimea Lui cu Tatăl şi cu Fiul. De asemenea, la sinodul de la Aquileea din anul 381, unde s-au remarcat prin luările de cuvânt Sfântul Ambrozie al Milanului şi Anemius din Sirmium, episcopii arieni Secundianus din Singidunum şi Palladius din Ratiaria, au fost amatematizaţi.

La 3 august 379, împăratul Graţian a întărit măsurile luate la Sirmium, interzicând adunările ereticilor, refuzând să recunoască conducătorilor acestora calitatea de clerici, această măsură vizându-i se pare în mod deosebit pe donatişti.

O puternică reacţie împotriva arianismului a avut loc la începutul domniei împăratului Teodosie I. El a renunţat la urcarea pe tron la titlul de Pontifex maximus, adică de conducător suprem al religiei păgâne şi a refuzat să mai poarte mantia albastră decorată cu stele, simbol al pontificatului păgân. Acest gest a fost urmat la scurt timp şi de Graţian. Prin edictul de la Tesalonic de la 28 februarie 380, emis fără consultarea prealabilă a episcopilor, Teodosie I a interzis arianismul în jumătatea orientală a Imperiului. Totodată, acest edict preciza criteriile care dădeau dreptul la ceea era cunoscut sub numele de „creştin al Bisericii universale”. Acest edict a fost întărit prin cel emis la 10 ianuarie 381. În aceste edicte  se făcea o distincţie clară între catolicus şi ereticus, primul desemnându-i pe ortodocşi, ca adepţi ai hotărârilor Sinodului de la Niceea, iar al doilea pe adepţii celorlalte culte religioase. Păgânii erau consideraţi o categorie aparte. În mai 381, Teodosie I a convocat Sinodul al II-lea ecumenic, la Constantinopol, în cadrul căruia arianismul a fost definitiv condamnat şi au fost confirmate şi completate deciziile de la Niceea, noua religie creştină având stabilită pentru prima dată o mărturisire de credinţă oficială (Crezul).

Toate aceste edicte menţionau, cel puţin pentru partea orientală a Imperiului, că religia creştină adevărată este cea care concordă cu credinţă mărturisită la Sinodul de la Niceea, fiind menţionat pe scurt şi conţinutul acesteia. Erau citaţi şi episcopii consideraţi garanţi ai acestei credinţe. Din acest moment toţi disidenţii erau consideraţi eretici, li s-a interzis construirea de biserici, reuniunile liturgice, chiar şi cele în case particulare, iar clerul lor a fost alungat din capitală. Unii eretici, precum maniheii, au fost reprimaţi foarte dur, fiind privaţi chiar şi de o serie de drepturi civile, iar din anul 389 având şi interdicţia de a locui în Roma.  

În cursul secolului al IV-lea, datorită sprijinului acordat de autoritatea imperială, creştinismul a dobândit o mare influenţă în Imperiu. Prin edictul imperial din februarie 391, Teodosie I a proclamat creştinismul religie oficială în Imperiu, fiind interzise toate cultele păgâne. Toate templele păgâne au fost închise, iar în anul 393 jocurile olimpice şi misterele de la Eleusis au fost puse sub interdicţie.

Alte două evenimente simbolice aveau să anunţe „cântecul de lebădă” al păgânismului. În anul 391, mulţimea fanatică avea să distrugă Serapeionul (templul zeului Serapis) din Alexandria, iar la Roma, episodul cel mai semnificativ a fost răpirea altarului şi a statuii zeiţei Victoria, care se găsea în clădirea Senatului.

La mai puţin de o jumătate de secol de la adoptarea credinţei unice ortodoxe în Imperiu, disputele asupra naturii lui Hristos au fost reluate cu şi mai multă vigoare în Orient, unde se înfruntau două doctrine. Cea dintâi, a fost nestorianismul, care a primit numele de la Nestorie, patriarhul Constantinopolului, reprezentant al şcolii raţionaliste din Antiohia, avându-i ca mentori pe Diodor din Tars şi Teodor de Mopsuestia. El susţinea că în Iisus Hristos sunt două persoane: cea divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi cea umană sau istorică, născută din Fecioara Maria. De aceea, această erezie s-a mai numit şi dioprosopism (de la dÚo prÒswpa = două persoane). Această erezie ducea la concluzia că Dumnezeu Tatăl a avut doi fii. Consecinţa era că Fecioara Maria nu a născut pe Fiul lui Dumnezeu ca să merite să fie numită „Născătoare de Dumnezeu” (qeotÒkoj), ci numai pe omul Hristos şi, de aceea, trebuie numită „Născătoare de om” (anqrwpotÒkoj) sau, cel mult, „Născătoare de Hristos”.

Sfântul Chiril al Alexandriei (370-444) a profitat de această atitudine pentru a face să slăbească puterea episcopului din capitala Imperiului şi, susţinut de papalitate, la Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes (431) a reuşit să obţină condamnarea nestorianismului.

Abia s-au liniştit lucrurile când a izbucnit o nouă erezie, cea monofizită, dezvoltată de un bătrân arhimandrit din Constantinopol, Eutihie, care a dus la extrem învăţătura şcolii din Alexandria despre unirea celor două firi în persoana lui Hristos. Acesta exagera atât de mult unirea celor două firi încât făcea din ele o singură fire. El susţinea că firea omenească luată de Iisus Hristos la întrupare din Fecioara Maria, a fost absorbită „ca o picătură de apă într-un ocean” de cea divină, astfel încât a dispărut complet. Aceasta însemna, potrivit acestora, că Mântuitorul nu a avut un trup real, Consecinţa ereziei monofizite era că, dacă Mântuitorul nu a avut o fire umană reală pe lângă cea divină, se nimiceşte întreaga operă de răscumpărarea a omului săvârşită de Fiul lui Dumnezeu.

Patriarhul Flavian al Constantinopolului (446-469) l-a condamnat şi excomunicat pe Eutihie. Acesta l-a avut ca susţinător pe patriarhul Alexandriei, Dioscor (444-451) care, cu sprijinul papei Leon I (440-461) şi a unor susţinători de la curte, în frunte cu eunucul Chrysaphios, în cadrul aşa-numitului „sinod tâlhăresc” de la Efes (august 449) a obţinut prin violenţă şi corupţie triumful Bisericii din Alexandria. Eutihie a fost reabilitat, iar patriarhul Flavian depus şi odată cu el Teodoret de Cyr şi Ibas din Edessa, nestorieni convinşi, au fost excomunicaţi.

Împăratul Marcian (450-457), speriat de influenţa crescândă a Bisericii din Alexandria şi a monofiziţilor, având şi acordul papei Leon I, a convocat Sinodul al IV-lea ecumenic, la Calcedon (451), care a fixat doctrina ortodoxă sub semnul celor două naturi din persoana lui Hristos. Patriarhul Dioscor a fost depus, iar Teodoret de Cyr şi Ibas din Edessa şi-au reprimit înapoi scaunele episcopale.

Părinţii sinodali, bazându-se pe canonul 3 al Sinodului al II-lea ecumenic, au confirmat, prin canonul 28 întâietatea de onoare a scaunului din Constantinopol, după cel din Roma. Astfel, papalitatea, care a contribuit decisiv la obţinerea victoriei credinţei ortodoxe, n-a avut de câştigat decât pe linie dogmatică. Papa Leon I a protestat împotriva canonului 28, susţinând necesitatea ierarhizării Patriarhiilor după vechimea apostolică şi nu după criterii politice, dar fără să aibă câştig de cauză.

Tulburările religioase au continuat şi după Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon. Nu a fost suficient să se condamne monofizitismul pentru a-l face să dispară. În Egipt, Siria şi Palestina, pe fondul opoziţiei hotărâte a clerului, călugărilor şi a populaţiei din provinciile orientale, îndeosebi din Egipt şi Siria, alimentată de puternicele conflicte sociale, politice şi culturale, ce opuneau Constantinopolului popoarele din Orient, au apărut Biserici monofizite, cu tendinţe separatiste, ceea ce reprezenta un pericol grav nu doar pentru Ortodoxie, ci şi pentru coeziunea şi unitatea monarhiei.

Încercarea împăratului Zenon (474-491) de a concilia Ortodoxia cu monofizitismul, printr-o formulă de compromis în cadrul decretului de unire numit Henotikon (482), a agravat conflictul şi a condus la crearea unei Biserici monofizite „naţionale”, cu o ierarhie proprie, de către Iacob Baradai († 587), după modelul ortodox, eveniment plin de consecinţe pentru viitorul Imperiului.

Prin acest act se stabilea că Mântuitorul este de aceeaşi natură cu Tatăl după ipostasul divin şi de aceeaşi natură cu oamenii după ipostasul uman. Erau ocolite expresiile „o natură” şi „două naturi”, eludându-se astfel deciziile celui de-al IV-lea Sinod ecumenic. Actul a fost trimis la Alexandria, unde patriarhul Petru al III-lea Mongul (447-477; 482-489) l-a acceptat. În Antiohia, patriarhul Calandion (479-484) l-a respins, dar pentru că a fost implicat într-o revoltă împotriva lui Zenon, a fost îndepărtat din scaun. Petru Fulon (Gnafevs sau Piuariul, 470; 485-489), care i-a luat locul, l-a acceptat. Patriarhul Martirius al Ierusalimului (478-486) l-a acceptat şi el. Papalitatea s-a arătat nemulţumită şi a cerut restaurarea autorităţii Sinodului de la Calcedon.

În ciuda tuturor încercărilor de a-i împăca pe ortodocşi cu monofiziţii, venite atât din partea lui Zenon cât şi din partea patriarhului Acaciu al Constantinopolului (472-489), disputa a continuat, în special la nivelul păturii monahale, din rândul căreia se detaşau călugării „achimiţi” (cei neadormiţi) din Constantinopol.

Papa Felix al III-lea (483-492), nemulţumit de creşterea puterii patriarhului din Constantinopol, mai ales din cauza canonului 28 al Sinodului al IV-lea ecumenic, a considerat că a venit momentul să ia nişte măsuri unilaterale care să micşoreze prestigiul autorităţii crescânde a patriarhului din Constantinopol. El a convocat un sinod la Roma (iulie 484) prin care a anatematizat şi a depus din scaun pe Acaciu. Acesta a mai fost excomunicat apoi, încă o dată, în octombrie 485, de către un nou sinod. La rândul său, patriarhul a răspuns la anatematizare ştergând numele papei din diptice şi întrerupând orice legături cu Roma. Astfel, s-a declanşat schisma acachiană, care a durat aproape 35 de ani (484-519). Gravitatea gestului papei Felix a constat în faptul că, pronunţând anatema asupra patriarhului Acaciu, a rupt comuniunea cu întreaga Biserică a Răsăritului.

Ruptura s-a agravat şi mai mult în momentul în care pe scaunul imperial a urcat, în anul 491, Anastasie I (491-518), care a fost un adept al monofizitismului. Domnia lui Anastasie I, un remarcabil administrator, care a promovat interesele păturilor active din oraşe, nu a adus nimic bun în plan religios. Prin sprijinul făţiş acordat monofiziţilor, el a contribuit la pătrunderea acestora în funcţiile cele mai importante în stat, ca şi la extinderea influenţei lor în mediul rural.

Un episod semnificativ în conturarea atmosferei care exista în Imperiu în timpul lui Anastasie I, a fost  cel legat de încercarea monofiziţilor de introduce adaosul „Care Te-ai răstignit pentru noi”, în imnul Trisaghion („Sfinte Dumnezeule”) din Sfânta Liturghie.

În jurul anilor 513-514 a izbucnit revolta militară a generalului Vitalian, în Illyricum, care a încercat să sprijine partida ortodoxă împotriva lui Anastasie I Aceasta şi alte nemulţumiri populare au lăsat Imperiul într-o gravă criză socială şi religioasă, până în timpul lui Iustinian.