GLOSAR DE TERMENI BIZANTINI - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Monday, 2016-12-05, 11:37 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

GLOSAR DE TERMENI BIZANTINI
A

adscripticius (—napÒgrafoj): colon legat de pământ.
aerikon (¢erikon): impozit public complementar, instituit în secolul al VI-lea de împăratul Iustinian I (527-565).
agridion (¢gr…dion): cătun, care s-a separat de obştea ţărănească. În secolele XIII-XIV desemna aşezarea dependentă de un proprietar de pământ.
akakia (¢kaka)): element al ţinutei imperiale de gală, constând dintr-un săculeţ cu ţărână, pe care împăratul îl ţinea în mână, ca să-i amintească perisabilitatea tuturor lucrurilor pământeşti.
akrites (¢kr‹tai, de la ¢kra = culme, plai, graniţă, frontieră): erau soldaţi de graniţă, însărcinaţi cu apărarea zonele de frontieră al Imperiului (Taurus, Bulgaria). Instituţia a luat un mare avânt în secolele VIII-X, după care a intrat în declin. În aceste teritorii akriţii primeau şi o anumită suprafaţă de pământ, ceea ce le permitea să intre în contact cu populaţiile din afara graniţelor Imperiului. În timpul Imperiului de la Niceea, împăraţii din dinastia Lascarizilor au revitalizat-o în vederea apărării cu succes a graniţelor orientale. Akriţii au dispărut în timpul dinastiei Paleologilor. O instituţie asemănătoarea a fost cea a limitanei-lor, care s-a regăsit, un mileniu mai târziu, în Ţările române, în aceea a apărătorilor plaiurilor (plăieşi). În acest mediu a luat naştere epopeea soldatului Vasile Dighenis [Akrites], cunoscută sub numele de Dighenis Akritas.
akrostih: sumă totală a impozitelor percepute de la un anumit contribuabil, înscrisă într-un rând în registrul de recensământ şi cadastru.
aktemoni (¢kt»monej) sau kapnikarioi (kapnik£rioi): categorie de ţărani nevoiaşi, supusă impozitării.
allelengyon (¢llhl˜gguon = garanţie reciprocă): iniţial (sec. IV-VII), termenul (în forma allelengyue) îi desemna pe garanţii unei datorii sau ai altei obligaţii. Mai târziu, acelaşi termen a fost asociat impozitului funciar introdus de împăratul Nichifor I Logothetul (802-811), în cadrul unei politici fiscale care i-a nemulţumit profund pe contemporani şi i-a întunecat posteritatea. Parte integrantă din aşa-numitele 10 vexaţiuni (calamităţi), allelengyon-ul a înlocuit impozitul numit epibole (existent din epoca lui Iustinian I, dar menţionat încă din antichitatea târzie), fiind plătit solidar de toţi locuitorii unei unităţi fiscale (adică ai fiecărei comunităţi rurale). Acest impozit a fost impus de necesităţi militare: acoperirea cheltuielilor necesare constituirii unei armate regulate, menită să înlocuiască trupele de mercenari, prea costisitoare pentru tezaurul imperial. Se plătea de către cei bogaţi (dynatoi) – laici sau eclesiastici – către Stat în locul celor săraci (penetes) sau al comunităţilor foarte sărace din vecinătatea lor. Aceştia din urmă erau înrolaţi în armată pe cheltuiala celor bogaţi, care trebuiau să le achite şi datoria faţă de fisc. Pământurile datornicilor treceau în proprietatea statului. Acest impozit a fost aplicat şi de împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul (976-1025), începând cu anul 1002, din dorinţa sa de a lovi în marii proprietari funciari. Măsura a trezit o vie opoziţie în Imperiu din parte acestora, dar împăratul, consecvent politicii sale de apărare a micii proprietăţi ţărăneşti, a rămas inflexibil. Allelengyon-ul a fost desfiinţat de urmaşul lui Vasile al II-lea, Roman al III-lea Argyros (1028-1034).
aloniatikon (¢lwni£tikon = taxa pe treierat): era o sumă de bani acordată proprietarului de pământ, în Bizanţul târziu.
anagrapheus (¢nagrafeÚj): funcţie asemănătoare cu cea de inspector (epoptes).
anepignostos (¢nep…gnwstoj): vezi xenoparec.
angareia (¢ggare…a = prestaţie): iniţial consta în furnizarea de boi pentru poşta, funcţionarii şi ambasadorii de stat. Mai târziu, a însemnat lucrarea pământului în folosul proprietarului funciar.
annona: „serviciul aprovizionării”; a fost o instituţie creată de Octavian Augustus şi destinată, iniţial, aprovizionării gratuite a populaţiei Romei, apoi generalizată şi în provincii. După fondarea Constantinopolului, annona a devenit cea mai importantă sursă de aprovizionare şi pentru capitala Imperiului de Răsărit. Existau trei categorii ale annonei, după categoriile de populaţie care aveau dreptul să o primească: annona popularis (destinată cetăţenilor săraci), annona palatii (pentru servitorii Palatului) şi annona militaris (pentru trupele de gardă). La început ea consta într-o contribuţie extraordinară în natură, apoi, în timpul dinastiei Severilor, atât în natură cât şi în bani. Annona a rămas în vigoare până în secolul al VII-lea.
anthropoi kaloi: principalele elemente ale elitei urbane care în perioada secolelor XIII-XV, constituiau anturajul guvernatorului oraşului.
anthypatos (¢nqÚpatoj): la început era o simplă traducere a cuvântului proconsul, care în vremea lui Iustinian I a devenit o demnitate, superioară celei de patriciu. După perioada iconoclastă, obţinerea acestui titlu era indispensabilă pentru exercitarea puterii juridice de către strategul unei theme.
apanaj (gr. prÒnoia gonik£ = pronoia ereditară): era o concesiune de proprietăţi funciare sau de domenii importante formate din aglomerări rurale şi urbane cu titlu ereditar şi fără cuantum fix, acordată, de regulă, unor membri ai familiei imperiale sau ai marilor familii aristocratice. În cadrul acestor concesiuni, împăratul păstra dreptul de a confirma privilegiul la fiecare schimbare de domnie sau chiar de a-l revoca. Acest tip de privilegiu a apărut în timpul dinastiei Comnenilor, fiind practicat pe scară largă în timpul Angelilor şi, îndeosebi, sub Paleologi. Ea a contribuit decisiv la feudalizarea societăţii bizantine şi la descentralizarea Imperiului.
aphesis (¥fesij): scutire de impozite.
apocrisiar (¢pokrisi£rioj): trimis, sol.
aporos (¥poroj): sărac.
argyrobul, argyrobullon (¢rgurÒboullon): act de privilegiu sau de donaţie, întărit cu o pecete de argint. Era dat de împărat, dar mai frecvent de un despot.
argyroprates (¢rguropr£thj): argintar, giuvaergiu. Argyroprates mai erau numiţi şi zarafii şi cămătarii.
arhonte (¥rcwn = şef): este un cuvânt cu sensuri multiple. În secolele VII-VIII, el desemna pe responsabilii detaşamentelor maritime locale, dar se aplica şi acelor persoane care reprezentau autoritatea publică. La sfârşitul secolului al XI-lea, prin acest cuvânt era desemnată elita locală.
ariston (¥riston): prima masă a zilei (micul dejun).
arithmoi (¢riqmo… = numerele): una din denumirile corpurilor de gardă, cunoscute sub numele generic de tagmata.
a secretis (¢shkrÁij): secretar.
aspron trachy (gr. ¥spron tracÚ): erau a) monede de schimb cu titlul slab, ci o valoare nominală nedefinită (1/48 şi 1/184 dintr-un hyperper. Au fost bătute de toţi împăraţii, după Alexios I Comnenul (1081-1118), din argint aliat cu o mare cantitate de alte metale (atunci când proporţia argintului era sub 50 %, un astfel de aliaj se numea bilon); b) monede din electrum (aliaj din aur cu o mare cantitate de argint), cu valoarea de 1/3 dintr-o nomisma (hyperper), după reforma din anul 1092. Poate fi denumită aspron şi nomisma din perioada anilor 1040-1080, când aceasta conţinea cca. 70 % argint; c) monede de argint şi de bilon ale Lascarizilor şi Paleologilor, bătute după modelul aspron trachy  de la punctele a) şi b), numite de cele mai multe ori, pur şi simplu, trachy. În timpul ultimilor împăraţi Paleologi, trachy conţinea o cantitate infimă de argint (de obicei cu cca. 95% cupru, cositor, plumb) şi aveau o culoare închisă.
augustal (prefectus Augustalis): începând cu secolul al IV-lea desemna pe guvernatorul (prefectul) Egiptului. În epoca bizantină erau doi augustali: unul al Egiptului de Sus şi unul al Egiptului de Jos.
augustus: în sistemul tetrarhic, era vorba de împăratul principal, în opoziţie cu co-împăraţii sau caesar-ii. Chiar dacă îl mai întâlnim la unii împăraţi ai dinastiei Paleologilor, titlu de augustus nu mai era obligatoriu în secolul al XIII-lea.
autocrator (aÝtokr£twr = singur-stăpânitor, singur-ţiitor): termen acordat exclusiv împăratului, care desemna caracterul absolut şi independenţa totală a puterii imperiale în raport cu oamenii, singurul lui control fiind Dumnezeu.
autopragia: în Egiptul roman şi bizantin, desemna regimul autonomiei fiscale şi administrative a marii proprietăţi funciare, foarte asemănător cu regimul imunităţilor din Occidentul medieval. Ea a încetat odată cu cucerirea arabă a Egiptului (sec. al VII-lea).
axiôma (¢x…wma): termen generic prin care era definită orice demnitate în ierarhia bizantină: deţinătorii de demnităţi (despot, sebastocrator, cezar, ş. a.) erau numiţi axiomatiki.



B

bandon (b£ndon): unitate de cavalerie, comandată de un comite al bandonului. În funcţie de epocă, efectivul unui bandon a variat de la câteva zeci la câteva sute de soldaţi.
basileus (basileÚj): la origine rege, termenul desemnând prin excelenţă pe Marele Rege al Persiei. El a fost introdus în titulatura bizantină în urma victoriei lui Heraclios I asupra perşilor, devenind echivalentul latinescului imperator.
basilikon (basilikÒn): monedă de argint din timpul dinastiei Paleologilor. Ca greutate şi procent al argintului conţinut era apropiată de miliaresion.
besant (buzantinÒn): astfel erau numite în Europa monedele de aur din Orient, la început cele bizantine apoi cele arabe. Din obiceiul cruciaţilor de a-şi împodobi scutul pe perimetru cu aceste monede, aduse din Ţara Sfântă, derivă cea de-a doua semnificaţie – cerculeţ de aur sau argint pe blazon (semn heraldic).
beg: titlu purtat de guvernatorul provinciilor otomane. Imperiul este împărţit la un moment dat în două mari circumscripţii administrative: Anatolia şi Rumelia, în fruntea cărora era un beglerbeg (beg al begilor).
bucellari (boukell£rioi): în Bizanţul timpuriu desemna gărzile personale ale unui particular, de obicei, ale unui general.  

C

cadastru: registru fiscal (al satului, domeniului, regiunii, themei, etc.) în care erau trecute datele privind contribuabilii: numărul membrilor unei familii, suprafaţa şi cantitatea bunurilor ce le aparţinea, şeptelul, restanţele de impozit, etc.
campiductor (campidoctor): în Bizanţul târziu, desemna o funcţie asemănătoare celei de centurion.
catepan (katep£nw): era guvernatorul unui catepanat, dar şi comandantul gărzii care supraveghea „Sala de Aur” (Chrysotriklinos), una din principalele săli ale Palatului imperial.
catepanat: în secolele X-XI reprezenta o regiune mare îndepărtată, cum a fost, de exemplu, centrul Italiei, creată în locul themelor Calabria şi Longobardia.  
catolicos: titlu purtat de patriarhii eterodocşi din Orient, precum în Armenia şi în Siria sau Irak.
centurion: ofiţer inferior, ales, de obicei, dintre legionarii cu experienţă, comandantul unei centurii (c. 100 de soldaţi).
cezar (caesar, ka‹sar): titlul apărut în timpul guvernării în sistem tetrarhic a lui Diocleţian (284-305), care îl desemna pe co-imperator sau împăratul „inferior”. Începând din secolul al V-lea a fost acordat ca o distincţie excepţională şi (sau) moştenitorilor tronului. De la începutul secolul al VII-lea titulatura era rezervată celei de a doua demnităţi imperiale, după împărat.
charistikion (carist…kion): instituţie specifică societăţii bizantine de după secolul al IX-lea, care consta într-o donaţie de mănăstiri şi de bunuri monastice acordată unor înalţi demnitari laici sau eclesiastici (efori), însărcinaţi cu administrarea acestora, bucurându-se însă şi de veniturile acestora. Donaţia era acordată de împărat din dorinţa recompensării unor înalte personalităţi aflate în serviciul imperial. Ea era atribuită cu titlu viager, iar basileul păstra tot timpul dreptul revocării ei. Această practică, deosebit de frecventă începând cu domnia lui Mihail al VII-lea (1071-1078), avea menirea de a apăra integritatea aşezămintelor monastice şi a bunurilor acestora împotriva tentativelor de uzurpare prin sistemul beneficiilor laice
chartophylax (cartofÚlax): era şeful cancelariei patriarhului de Constantinopol şi judecător în procesele bisericeşti.
chartularios (cartoull£rioj): ofiţer cu grad superior, în competenţa căruia intrau listele soldaţilor din theme sau tagmata.
chelandion (cel£ndion): corabie de mici dimensiuni, de război sau de transport.
chintal (centenarium, kenthn£rion): o sută de livre de aur, echivalentul a 7.200 de nomisme.
chiton (citèn): v. tunică.
chorapion (cwr£fion): lot de pământ, de obicei arabil.
chrysargyron (crus£rguron): impozit anual, anulat de împăratul Anastasie I (491-518).
chrysobul (chrysobullon, crusÒboullon = bulă de aur): cel mai solemn act al cancelariei bizantine, parafat în aur, datat şi semnat de împărat cu cerneală roşie.
chrysoteleia (crusot˜leia): impozit perceput de la proprietarii de pământ în Bizanţul timpuriu.
clarissimus (vir clarissimus = prea-luminat): în epoca Principatului, erau un titlu purtat doar de senatori. În Bizanţul târziu, titlul de clarissimus a fost acordat, de obicei, guvernatorilor de provincii.
clavi: semne distinctive ale funcţiilor, marcate sub forma unor benzi, de diferite forme şi culori, mai ales pe mânecile hainelor.
climbanarii şi catafractarii: în armata romană (sec. III-V) erau călăreţi îmbrăcaţi complet în fâşii subţiri de fier, legate între ele în aşa fel, încât lăsau corpul să se mişte. Cu o asemenea suită de soldaţi şi-a făcut intrarea în Roma împăratul Constantin al II-lea (337-361).  
colon (colonus): începând cu secolul al IV-lea desemna pe ţăranul liber, care nu-şi putea părăsi pământul pe care-l lucra. În Bizanţul târziu şi, mai cu seamă, în Occident, colonatul alături de munca sclavilor, reprezentau baza producţiei agricole. Începând din secolul al VII-lea, colonii nu mai sunt menţionaţi în izvoarele bizantine.
comite (comes, kÒmhj): titlul acordat mai multor demnitari, în epoca bizantină timpuriu (de ex. comes excubitorum -  comandantul gărzilor imperiale; comes sacrarum largitionum – administra distribuirea recompenselor, etc.).
conostaulos (konostaÚloj): în timpul Imperiului grec de la Niceea şi sub Paleologi, marele conostaulos era comandantul armatei de mercenari.
consistoriu (consistorium principis, konsistèrion): consiliu de stat pe lângă împărat, alcătuit din înalţi demnitari, conducătorii armatei şi ai clerului.
consul (Üpatoj): a fost cea mai înaltă funcţie civilă în timpul Republicii romane. Cei doi consuli erau aleşi pe termen de un an. Vechea magistratură romană a dispărut în secolul al VI-lea, în timpul lui Iustinian I (527-565), dar titlul, fără vechea funcţie, a fost acordat unor personaje importante din stat, fiind unul din cele mai înalte titluri ale ierarhiei imperiale. Cu timpul, această demnitate s-a devalorizat, dispărând în secolul al XII-lea.
coroana (corona, korèna): a fost însemnul principal al puterii imperiale, care îşi avea originea de la cununile cu care erau distinşi învingătorii în Grecia şi la Roma. În epoca Bizanţului timpuriu reprezenta o cunună ornată cu perle (diadema). Din vremea lui Iustinian I, împăraţii purtau stemma – un cerc de metal, împodobit cu aur, nestemate şi emailuri. Stemma avea în frunte o cruce, iar pe margini atârnau pandantive din mărgăritare (propenduli). Coroana de caesar (kaisarikion) nu avea cruce şi pandantive. În Imperiul târziu, coroana avea aspectul unei stemme cu calotă şi împodobită cu pietre preţioase.
ctitor: întemeietorul unei mănăstiri care se bucura, în raport cu aceasta, de o serie de drepturi (o cotă-parte din venituri, etc.) Drepturile de ctitorie se asemănau cu charistikion, dar erau ereditare.
curia: organ al administraţiei municipale dintr-o provincie, în componenţa căreia intrau curialii.
curiali (decurioni): ordin privilegiat în ierarhia romană, ocupând locul la treilea după senatori şi cavaleri. În Imperiul bizantin răspundeau de perceperea impozitelor (restanţele la impozite le plăteau din resursele lor). Au fost desfiinţaţi de Leon al VI-lea Filosoful (886-912).
curopalat (kouropal£thj): era şeful gărzii Palatului, ales, de obicei, dintre rudele împăratului.   


D

decarhie (dekarc…a): mică subunitate a armatei bizantine, formată din zece soldaţi, conduşi de un decan.
deipnon (de‹pnon): a doua masă a zilei (prânzul).
deme (dÁmoi): numele vine de la vechile subdiviziuni teritoriale ale cetăţilor elenistice. În primele veacuri ale Imperiului roman, ele erau organizaţii sportive, legate de întrecerile care aveau loc în Hipodrom. Fiecare dintre acestea îşi arbora culoarea preferată, de unde şi numele acestora: factio prasina (verde), asociată cu factio russata (roşie) şi factio veneta (albastră) asociată cu factio albata (albă). Prin unificarea lor, au rămas doar două facţiuni: verzii şi albaştrii. În cadrul întrecerilor de care de cursă care aveau loc cel mai frecvent în Hipodrom, vizitii erau îmbrăcaţi în hainele celor două facţiuni. În secolele V-VII, demele au dobândit şi un pronunţat caracter social şi politic, devenind rivale. Astfel, conducerea albaştrilor se afla în mâinile aristocraţiei senatoriale ortodoxe, în timp ce verzii erau conduşi de elementele active de la oraşe, negustori şi patroni de manufacturi, cu tendinţe eretice, îndeosebi monofizite. La Constantinopol, ele îşi aveau sediul în cartiere diferite: albaştrii în cartierul aristocratic al Blachernelor, iar verzii în cartierul popular şi industrial din Cornul de  Aur. După secolul al VII-lea, demele au început să decadă, având un tot mai pronunţat caracter decorativ.
despot (dominus, despÒthj): nu avea la origine o semnificaţie particulară. Începând cu împăraţii Diocleţian (284-305), Constantin cel Mare (306-337) şi Iustinian I (527-565), aceştia au cerut supuşilor să le acorde epitetul de despot şi, în consecinţă, să li se prosterneze până la pământ. Din acel moment, termenul a devenit sinonim cu cel de imperator, apoi cu cel de basileus până la sfârşitul Imperiului. Începând cu secolul al XI-lea, sub Comneni, demnitatea a început să fie acordată de către împăraţi ginerilor, fraţilor şi fiilor acestora, demnitate care le asigura dreptul de succesiune imperială. Sub Paleologi acest titlu s-a devalorizat, fiind purtat pe lângă membrii familiei imperiale de principii greci sau străini titulari ai despotatelor independente sau autonome. (Epir, Moreea, etc.)
despotat (despot©ton): era o regiune, care se afla sub stăpânirea unui despot şi era relativ independentă faţă de împărat.
dikasteria (dikast»ria): tribunal laic din Constantinopol.
dioceză (dio…khsij): unitate administrativă, mai mică decât prefectura, care cuprindea câteva provincii.
domestic (dom˜stikoj): în secolele IV-VII desemna pe adjunctul guvernatorului unei provincii; între secolele VIII-X desemna pe comandantul unei tagmata (cu excepţie celei a arithmoi-ilor). Exista funcţia de domestic al Scholelor (dom˜stikoj tîn Scolîn), începând cu secolul al X-lea, în Răsărit şi Apus. El era, de fapt, comandantul armatelor din aceste regiuni. Corpul Scholelor era cel mai important contingent al gărzii personale a împăratului şi unul din cele mai importante ale armatei centrale bizantine. La sfârşitul secolului al XI-lea, această funcţie s-a golit de conţinut, transformându-se într-o simplă demnitate, care s-a menţinut în ierarhia imperială până la sfârşitul statului bizantin. Marele domestic (m˜gaj dom˜stikoj) era comandantul armatei imperiale, între secolele XI-XIV, înlocuitorul domesticului Scholelor. Mai exista şi un domestic al themei, un aghiotant al strategului.
donativ: dar bănesc, acordat de împăratul nou ales soldaţilor.
dorifor (dorufÒroj): lăncier.
dromon (drÒmwn = alergător): principalul tip de corabie de război bizantină, care avea circa 200 de vâslaşi şi 70 de soldaţi, fiind înzestrată şi cu instalaţii pentru catapultarea amestecurilor incendiare. („focul grecesc”)  
drongar (drugg£rioj): a fost comandantul flotei imperiale, care a cunoscut ce mai mare importanţă în secolele IX-X, când Imperiul a reuşit să reinstaureze thalassocraţia în Mediterana orientală. În momentul în care Alexios I Comnenul (1081-1118) a creat funcţia de megaduce (m˜gaj doÚx), căruia i-a încredinţat comanda supremă a flotei, drongarul flotei a devenit marele drongar, intrând în subordinea megaducelui, situaţie care a rămas neschimbată până la sfârşitul Imperiului. Mai existau drongarul Kibyrraiotelor (strategul themei Kibyrraioton), care comanda adesea întreaga flotă a themelor; drongarul vigiliei, comandantul gărzii de noapte a Constantinopolului şi drongarul arithmilor, comandantul tagmatei cu acelaşi nume.
duce (dux, doÚx): comandant militar al unui ducat (unitate administrativă de graniţă care, din secolul al X-lea, regrupa mai multe theme). În timp, ducele a devenit un simplu guvernator de provincie.
dynatoi (dunato… = cei puternici): termen tehnic prin care erau desemnaţi membrii elitei sociale bizantine, în special, nobilimea latifundiară. (folosit cu precădere în sec. VII-XI). Ascensiunea dynatoi a însemnat declinul comunităţilor săteşti de paroikoi, ceea ce a subminat baza de recrutare a armatei imperiale. În secolele IX-X, dynatoi au început să manifeste tendinţe de autonomie faţă de puterea centrală. Împăraţii macedoneni au sesizat pericolul şi au luat măsuri de stopare a fenomenului.  

E

eidikon (eidkÒn): tezaurul imperial din Palatul Sacru.
eidikos (eˆdikÒj): şeful atelierelor de stat.
ekdikos (škdkoj): executor judecătoresc.
embole: era denumirea transportului anual de grâu din Egipt la Constantinopol, menţinut pe toată durata stăpânirii bizantine asupra acestei provincii.
emirat: unitate teritorială desprinsă din descompunerea califatelor şi sultanatelor musulmane, aflată sub autoritatea unui general sau emir.
emphytheusis (—mfÚteusij): arendă pe termen lung.
ennomion (—nnÒmon): taxă pentru păşunat.
eparh (šparcoj): conducător al oraşului, fostul praefectus Urbi.
epibolé (—pibol»): instituţie fundamentală sistemului fiscal bizantin, care asigura strângerea integrală a impozitelor datorate de o comunitate Statului. Fiecare localitate constituia o unitate fiscală, membrii ei fiind răspunzători solidar pentru plata integrală a impozitului datorat Statului, inclusiv pentru pământurile sterpe ori abandonate, ca şi pentru membrii ei strâmtoraţi din punct de vedere economic. La rândul lor organele de conducere ale satelor repartizau suma pe membrii comunităţii. Suma impozitului care trebuia achitată de comunitate se stabilea în funcţie de două criterii: suprafaţa pământului aflat în posesia comunităţii respective şi numărul familiilor care o compuneau. Atestată pentru prima dată în Egipt în perioada romană, această metodă a cunoscut apogeul în secolele VII-X, când împăraţii s-au sprijinit pe ţărănimea liberă, căreia îi datorau salvarea Statului bizantin. Decăderea micii proprietăţi libere şi creşterea puterii dynaţilor, după secolul al X-lea au contribuit la alterarea acestei instituţii. A fost înlocuit cu un impozit nou allelengyon.    
epoptai (špoptai): controlori, însărcinaţi cu stabilirea impozitului funciar în fiecare themă bizantină.
exarhat (—x£rcwn): instituţie administrativ-teritorială apărută la sfârşitul secolului al VI-lea creată pentru o serie de teritorii situate la periferia Imperiului (ex. Exarhatul Africii sau al Cartaginei şi Exarhatul Italiei sau al Ravennei), conduse de un exarh, unic deţinător al puterii civile şi militare. Crearea exarhatelor a fost determinată de primejdia longobardă şi berberă din Italia şi, respectiv, Africa, unde autorităţile centrale nu puteau interveni rapid şi eficace.
excubiţi (excubitori, —xkoÚbitoi, —xkoÚb…twrej): corp de armată care făcea parte din garda Palatului imperial, creat de Leon I , în jurul anului 468. Erau recrutaţi  dintre isaurieni şi puşi sub comanda unui comes. Începând cu a doua jumătate a secolului al VII-lea, când s-a instituit, treptat, regimul themelor, excubiţii şi-au sporit efectivele şi importanţa. Mai târziu, ei au constituit un corp al armatei centrale (tagmata) cantonate în Constantinopol sau în jurul său.
exkousseia (—xkousse…a): imunitate fiscală, judiciară şi administrativă (deplină sau parţială), acordată de autorităţi marilor proprietari laici şi eclesiastici. Apogeul acesteia a fost atins în secolele XII-XV.

F

„foc grecesc” (pàr ØgrÕn = foc lichid): era un amestec pirotehnic, inflamator care ardea pe apă şi era folosit, de obicei, pentru incendierea vaselor duşmane. Inventatorul lui este sirianul Callinicus, originar din Baalbek (Hieropolis), care a adus invenţia sa la Constantinopol, în anul 670, refugiindu-se din faţa arabilor. Graţie acestei invenţii, trupele bizantine aveau să respingă cu succes atacurile arabe asupra capitalei din anii 674-678 şi 717-718, reuşind totodată să restabilească thalassocraţia în Marea Mediterană. Conform unui tratat din secolul al IX-lea, focul grecesc erau un amestec de sulf, salpetru şi petrol. Acest amestec era aruncat asupra vaselor inamice cu ajutorul unor tuburi lungi şi mobile (siphones), care ieşeau de la prora corabiei de luptă prin gura unui leu din bronz aurit. Nu se cunoaşte natura propulsorului, probabil un amestec detonator.
federaţi (foederati): triburi barbare, care intrau, sub conducerea căpeteniilor lor, în serviciul militar al romei. Recunoşteau autoritatea Imperiului asupra lor, locuiau pe teritoriul bizantin şi primeau o soldă de la fisc.
follis (follis, fÒllij): monedă din bronz cu mai multe subdiviziuni (sesterţi), creată în anul 498, în urma reformei monetare a împăratului Anastasie I (491-518). Această măsură a fost deosebit de favorabilă cetăţenilor săraci, întrucât moneda înlocuită de follis devenise extrem de rară şi din ce în ce mai devalorizată. Un follis valora 1/24 dintr-un miliaresion; o nomisma era echivalentul a 180-288 de follis.

G

genikon (genikÒn): departamentul finanţelor.
gineceu (gunaike‹on): apartamentul rezervat femeilor într-o casă.
gonika: pământuri şi venituri deţinute sub formă ereditară.




H

hartiatikon (carti£tikon): de la hartia (cart…a nume purtat de Cadastrul fiscal din Bizanţ); desemna taxa percepută de împăratul Nichifor I de la contribuabili, în scopul acoperirii cheltuielilor pentru refacerea cadastrului fiscal, trecut de pe papirus pe pergament.  
hetaireia (–taire…a): gardă de mercenari aflată în serviciul personal al împăratului, condusă de un heteriarh.
hexafollon (—xafollÒn): impozit suplimentar pentru repararea fortificaţiilor locale (6 folles pentru fiecare nomisma din impozitul de stat.
hlamidă (clmÚj): mantie, care lăsa mâna dreaptă liberă.
hyperper (Úp˜rpuroj = peşte pur): este denumirea monedei de aur bizantine după reforma monetară a lui Alexios I Comnenul (1091), menită să salveze prestigiul nomismei imperiale pe piaţa internaţională, în urma crizei prin care trece aceasta în al treilea sfert al secolului al XI-lea. Hyperperul păstrează toate caracteristicile vechii nomisme constantiniene, în primul rând greutatea sa, 4, 48 g. Sub Comneni, hyperperul şi-a păstrat titlul înalt (c. 21-23 carate). După anul 1204 moneda a suferit o primă devalorizare; în timpul Imperiului grec de la Niceea, titlul a coborât la 16-18 karate; sub Mihail al VIII-lea Paleologul să scadă la 14 karate, iar în primii ani ai secolului al XIV-lea, a ajuns la 12 karate. În timpul ultimilor Paleologi moneda se pare că a dispărut, cedând locul monedelor de aur ale Republicilor maritime italiene, mai ales ducatului şi florinului.

I

iconomia (o„konom…a): principiu al dreptului laic bizantin, care justifica existenţa în legislaţia laică a unor articole care contraziceau canoanele bisericeşti. Potrivit principiului iconomiei, omul este o fiinţă imperfectă şi împăraţii, indulgenţi faţă de slăbiciunile lui şi dorind să-i ajute să evite ispita unui păcat mai mare, permiţându-i să săvârşească un păcat mai mic, introduc în societate unele reguli mai puţin severe decât canoanele.
indictio: recensământ al populaţiei Imperiului şi a averilor acesteia, care, din anul 287, a fost stabilit o dată la 5 ani. În timpul lui Constantin cel Mare (312) a fost mărit la o dată la 15 ani, rămânând un important reper cronologic până în anul 1866.
illustris = strălucit: cel mai înalt titlul civil în Imperiul roman târziu şi în Bizanţul timpuriu. Era primit de prefecţii Prefecturilor din Orient, precum şi de cei ai oraşelor Roma şi Constantinopol  


K

kapnikon (kapnikÒn): impozit instituit în Bizanţ, la sfârşitul secolului al VII-lea, în timpul împăratului Iustinian al II-lea (685-695; 705-711), prin disjungerea vechiului impozit capitatio-jugatio, înfiinţat de Diocleţian (284-305), într-un impozit funciar (sunwn») şi un impozit pe familie sau gospodărie, plătit atât în mediul urban, cât şi în cel rural.
kathisma (k£qisma): tribuna din Hipodrom rezervată împăratului. O galerie specială ducea din Palatul Sacru în kathisma Hipodromului.
koinon (koinon): adunarea provincială a Asiei Mici în timpul stăpânirii romane, formată din reprezentanţi ai oraşelor din regiune, care se întrunea anual şi decidea în probleme de interes comun ale locuitorilor.
kommerkion (komm˜rkion): de la forma latină medievală commercium, defineşte taxa percepută de autorităţile imperiale la vânzarea şi cumpărarea mărfurilor.
kral: rege, titlu purtat de suveranii sârbi.
krites: cea mai însemnată funcţie civilă a unei theme, cu sarcini precise în justiţie. Deţinătorul acestei funcţii devine la sfârşitul secolului al X-lea adevăratul guvernator al unei theme.
L

lavră: tip de mănăstire care făcea o sinteză între eremitism şi cenobitism; călugărul trăia în timpul săptămânii retras în chilia sa, iar sâmbăta şi duminica venea în mănăstire pentru a participa la slujbe şi la masa în comun. Lavrele athonite urmau acest principiu, dând posibilitatea vieţuitorilor să urmeze propriul ritm (idioritmic), chiliile fiind însă situate în incinta mănăstirii.
legat: în Roma imperială era comandantul unei legiuni sau mandatarul împăratului într-o provincie. Mai desemna şi pe ambasadorul sau trimisul personal al papei într-o ţară străină.
limes: val de apărare a graniţei romane. Cel mai cunoscut limes a fost cel renato-dunărean.
livră, litră sau funt roman (libra, l…bra): unitate de măsură a greutăţilor, echivalentă cu c. 327, 45 g.
logothet (logoq˜thj = cel care dă ordine): titlul purtat de şefii principalilor servicii administrative imperiale (afaceri externe, finanţe publice, armată). În secolul al XIV-lea, Marele logothet (m˜gaj logoq˜thj) a devenit şeful cancelariei imperiale, în competenţă căruia intra conducerea întregii administraţii civile. Funcţia a apărut  la sfârşitul secolului al XII-lea, sub împăratul Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195).

M

magistru (magister, m£gistroj): erau două funcţii care aveau acest nume: magister militum, în Imperiul roman târziu era cea mai înaltă funcţie militară, iar în Bizanţul târziu, unul din cele mai înalte titluri; între secolele VII-XI au exista 2 magister militum,  apoi s-a ajuns la 12 şi această funcţie a ajuns o sinecură; magister officiorum, era şeful serviciilor Palatului Sacru, apoi un fel de prim-ministru.
medimn (medimnus, m˜dimnoj): unitate de măsură a greutăţii şi volumului, egală cu aproximativ 72 kg sau 72 l.
mesazon (m˜sazwn): era principalul consilier al împăratului, având mai ales atribuţii juridice şi fiscale.
Mese: era aşa-numita stradă de mijloc sau strada centrală a Constantinopolului, care pornea din piaţa Augusteon şi traversa, pe rând, Forul lui Constantin, pe cel al Boului, al lui Atanasie şi al lui Arcadiu, pentru a ajunge la Poarta de Aur, unde comunica cu via Egnatia, pe malul Mării Marmara, în sud. Din Forum Tauri o ramificaţie pornea, pe dreapta, spre poarta Charisios, unde dădea înspre drumul ce lega Constantinopolul de Belgrad. Pe porţiunea dintre piaţa Augusteon şi Forul lui Constantin se găseau cele mai importante monumente din primele secole bizantine: palate imperiale, marile biserici, în frunte cu Sfânta Sofia şi, Hipodromul. Strada era jalonată de portice, cu două nivele şi de prăvălii, unde erau etalate mărfuri de lux (mătase, aur, argint, mirodenii, etc.).
metoc (metÒcion): anexă a unei mănăstiri ce depindea de aceasta din punct de vedere material, administrativ şi religios.
metrocomia (mitrokwm…a = sat-mamă): în nomenclatorul bizantin desemna o comună de mari dimensiuni. Potrivit altor interpretări, metrocomia desemna fie un sat privilegiat, fie un impozit districtual.
miliaresion (miliar»sion): monedă din argint, care cântărea aproximativ 3 g. şi valora 1/12 parte dintr-o nomisma.
miliarum: bornă de marcare a distanţelor (măsurate în „paşi”) pe traseul drumurilor principale din Imperiul roman. Miliaria erau plantate la 1000 de paşi (milia passus), adică la fiecare „milă” (o „milă” romană = 1481, 50 m).
modius (modios, mÒdioj): măsură de capacitate (1/6 dintr-un medimn) şi unitate de măsură pentru suprafeţe agrare (0,084 ha). Mărimea lui a variat mult de-a lungul timpului.
mouseion: la început desemna şcolile municipale, iar în secolul al XIV-lea învăţământul literar şi ştiinţific din Constantinopol.
mystikos (mustikÒj): om de încredere al împăratului, cu o pregătire juridică şi teologică, pe care suveranul îl consulta în problemele statului (ex. Nicolae Misticul, om de încredere al împăratului Leon al VI-lea Filosoful şi apoi patriarh al Constantinopolului)


N

naukleros (naÚklhroj): proprietar de corabie, armator.
navicularius: negustor care făcea comerţ pe mare.
nomisma (nÒmisma): monedă a Bizanţului, (cântărind 4, 55 g. aur, având valoarea de 1/72 dintr-o livră), introdusă în secolul al VIII-lea de împăratul Nichifor al II-lea Phocas. Au circulat două feluri de nomisme: histamenon (nomisma standard) şi tetarteron (mai uşoară cu cca. 10%). Şi-a menţinut veacuri la rând, titlul ridicat, fiind etalonul în aur al lumii medievale. În secolul al XI-lea, în timpul împăratului Mihail al IV-lea Paphlagonianul (1034-1041), titlul nomismei a început să scadă, ajungând, în jurul anului 1070, în timpul lui Roman la IV-lea Diogenes, la 30% (adică 8 karate) din valoare ei iniţială. Reforma monetară a împăratului Alexios I Comnenul (1081-1118), din anul 1093 a redresat nomisma, care s-a numit de atunci hyperper. În secolele XIII-XIV, nomisma s-a devalorizat continuu, iar la jumătatea secolului al XIV-lea baterea ei a încetat.  
nomophylax (nomofÚlax = paznic al Legilor): era un fel de decan la Facultăţilor de Drept.
novelă: lege nouă emisă după alcătuirea unui codex.

O

offikion (off…kion): denumirea generală pentru o funcţie fie ea de sta sau palatină, în ierarhia bizantină. Deţinătorii de funcţii, indiferent de mărimea şi natura lor, erau numiţi arhontes.

P

paideia: învăţământul secundar disponibil mai ales la Constantinopol. Sistemul era folosit în şcolile private şi concurenţiale.
panes aedium: „pâinea locuinţei”. Este vorba despre locuinţele (familiile) care intrau într-una din cele trei categorii ale populaţiei care aveau dreptul să primească annona. Acest beneficiu era primit de către orice casă nou construită, fiind transmisibil tuturor moştenitorilor sau cumpărătorilor ei.
parakimomenos (parakoimèmenoj): funcţionar palatin însărcinat cu asigurarea securităţii împăratului în timp ce acesta dormea. El locuia în Palat, într-o cameră aflată în apropierea dormitorului basileului. De aceea, ei au avut o influenţă imensă asupra împăraţilor şi au avut un rol de prim rang în viaţa politică internă, Instituţia a apărut, după toate probabilităţile, în secolul al VI-lea, ajungând la epoca ei de glorie, în secolele IX-X, când a fost încredinţată mai ales eunucilor.
Partitio Romanie: tratat prin care în martie 1204, Imperiul bizantin era împărţit între viitorul împărat latin, cruciaţi şi veneţieni.
parec (p£roikoj = vecin): în secolul al V-lea parecul era colon liber ca persoană, supus însă impozitării, dar legat de pământ. În Imperiul bizantin de mijloc, parecii era ţăranul dependent care nu beneficia în mod deplin de titlul de proprietate asupra pământului, dar îl putea folosi dacă plătea o chirie. Această categorie socială a apărut în secolele IX-X, în urma procesului de aservire a ţărănimii libere de către aristocraţie. În ultimele veacuri ale Bizanţului, statul şi marii proprietari de pământuri şi-au disputat dreptul de stăpânire asupra mâinii de lucru a ţărănimii. Au apărut aşa-numiţii pareci de stat (p£roikoi demosiaruoi).
parresia (parrhs…a): dreptul de a-i prezenta raportul, în mod nemijlocit, împăratului
patriarh (patri£rchj): titlu dat începând cu secolul al IV-lea episcopilor de Antiohia şi Alexandria, apoi şi celor de la Constantinopol şi Ierusalim. Patriarhul de la Roma poartă, în general, titlul de papă; ansamblul celor 5 patriarhi formează Pentarhia. Astăzi desemnează pe conducătorul spiritual al unei Biserici autocefale din Răsărit.
patriciu (patr…kioj): demnitate creată de Constantin cel Mare şi acordată apoi de Iustinian I (527-565) celor mai ilustre persoane din Imperiu, dar şi unor conducători străini, mai ales regilor franci, fapt ce simboliza intrarea lor în ierarhia imperială. Acest titlul dădea dreptul de a ocupa unele posturi înalte în ierarhia bizantină (de ex. cel de strateg al unei theme).
Patrocinium mundium: era o formă de dependenţă specifică perioadei Dominatului (sfârşitul secolului al III-lea - sfârşitul secolului al V-lea, dar cu prelungire mult peste acest interval), prin care persoane fizice sau comunităţi săteşti întregi acceptau protecţia unui mare proprietar, pentru a se sustrage abuzurilor fiscului. Iniţial, protecţia era acordată fără a se ţine cont de rangul (calitatea) celor care o solicitau. De obicei, aceştia erau oameni liberi şi rămâneau astfel, dar, potrivit altor opinii, intrarea în această formă de dependenţă putea atrage după sine şi schimbarea acestui statut. Relaţia de protecţie era instituită printr-un act legal, dublat de un ritual, numit commendatio (închinare). Legătura astfel creată erau una de tip sinalagmatic: cel care o solicita se angaja să-şi servească stăpânul (dominus), în schimbul protecţiei şi al mijloacelor de întreţinere acordate de acesta. Angajamentele astfel asumate erau pe viaţă, denunţarea lor unilaterală nefiind îngăduită decât în cazuri cu totul excepţionale. Fiind, în fond, o formă de evaziune fiscală (dar, treptat, şi de sustragere juridică), ea a fost energic combătută de stat, care a încercat, fără succes să o limiteze.    
peculiu: proprietate (de obicei o locuinţă cu un lot de pământ) acordată unui sclav.
podestà: conducătorul unei colonii italiene în Bizanţ (a Veneţiei sau Genovei).
porfirogenet: copil născut de împărăteasă în sala de purpură a Palatului imperial.
praktikon (praktikÒn): inventar de bunuri domestice (taxe, posesiuni ale ţăranilor dependenţi, etc.) deţinute de un individ sau de o instituţie religioasă. Era elaborat de un preceptor fiscal imperial (apográpheus sau anagrapheus) care, fie că îl copia din cadastrul imperial, fie că îl întocmea la faţa locului.
prefect al Pretoriului: şeful administraţiilor provinciale şi principalul colaborator al împăratului până în secolul al VI-lea. Uneori erau numiţi prefecţi guvernatorii unor provincii sau arhonţii unor mari oraşe.
prefectură: cea mai mare unitate administrativă din Imperiul roman târziu. După divizarea Imperiului, în componenţa Răsăritului au intrat două prefecturi: a Orientului (cu diocezele Asia, Pont, Orient, Egipt şi Tracia) şi Illyricum (cu diocezele Dacia şi Macedonia).
prepozit (praepositus, praipÒsitoj): începând din secolul al XI-lea, era cel mai înalt funcţionar civil (judecătorul themei).
primiker (primik»rioj): era şeful unui colegiu meşteşugăresc; marele primiker era şeful suitei imperiale (purta şi îi dădea basileului sceptrul).
pronoia (prÒnoia = grijă, prevedere): instituţie specifică feudalismului bizantin. La început a avut înţelesul de grijă, supraveghere, control, administraţie şi, în sens religios, providenţă. Mai târziu, în ultimele veacuri ale istoriei bizantine, noţiunea definea o concesiune de drepturi încorporate, care îmbrăca forma unei adevărate devoluţiuni de venituri imperiale, prin care statul renunţa la dreptul perceperii şi încasării lor în favoarea beneficiarului donaţiei. În forma sa deplin cristalizată, pronoia era o donaţie cu titlu viager, condiţionată de îndeplinirea de către beneficiar a unor obligaţii faţă de stat, în marea majoritate a cazurilor de natură militară. Pentru mulţi autori (F. Uspenski, G. Ostrogorsky), în acest din urmă sens, pronoia reprezenta echivalentul feudului occidental, confirmând teoria referitoare la existenţa feudalismului în Bizanţ. Cu toate acestea, înţelesurile acestei instituţii nu sunt întotdeauna limpezi din cauza multiplicităţii practicilor cărora li se asocia. Pronoia putea însemna şi suma globală a impozitelor ţăranilor pe o anumită suprafaţă de pământ, care, în mod obişnuit, reveneau fiscului (de aici şi denumirea de daruri de pareci). Cedarea unor taxe vamale, a unor taxe de pescuit era o altă formă a pronoiei. Apărută în secolul al XII-lea, în timpul dinastiei Comnenilor, ea s-a cristalizat deplin în timpul Paleologilor. Ea nu a avut niciodată un caracter ereditar generalizat, statul menţinându-şi întotdeauna dreptul de revocare a concesiunii. Prin specificul ei, pronoia a erodat puterea economică centrală, fiind un factor de descentralizare politică în statul bizantin târziu.      
prostagma: era un ordin imperial ce avea forma unui act ieşit din cancelaria basileului (de ex. un decret de aplicare a unei decizii a suveranului), semnat de el cu cerneală roşie, atribuit exclusiv şi datat prin indiction şi cu indicarea lunii.
protospătar (prwtospaq£rioj): funcţionar însărcinat cu purtarea spadei împăratului. Prima atestare a instituţiei datează din secolul al VI-lea. Din secolul al VIII-lea funcţia s-a transformat într-o demnitate şi a fost acordată, concomitent, mai multor persoane. În secolele IX-XI, demnitatea a fost larg atribuită, devalorizându-se foarte mult, iar din secolul al XII-lea s-a acordat tot mai rar.
protostrator (prwtostr£twr): la origine, îngrijitorul grajdurilor împăratului; începând cu secolul al XI-lea a fost unul dintre cei mai importanţi funcţionari la palat, funcţia sa constând din a asista şi a ajuta pe basileu să urce pe cal. Pe timp de război era unul din comandanţii armatei.
protovestiar (prwtobesti£rioj): înalt funcţionar palatin care administra garderoba privată a împăratului, care conţine, pe lângă îmbrăcămintea şi însemnele puterii imperiale şi obiecte preţioase, şi  imense sume de bani, confundându-se, de fapt, cu tezaurul privat al împăratului.

Q

quaestor (kua…stwr): începând cu secolele IX-X a fost o înaltă funcţie judecătorească; quaestor sacri palatii era principalul jurist al Imperiului şi preşedintele consistoriului.


R

Res Privata: bunuri şi venituri ale Casei imperiale.
roga (rÒga): salariul funcţionarilor, soldaţilor sau demnitarilor, oferit o dată pe an (de obicei de Paşti) În cazul funcţiilor mai importante erau date, într-un cadru festiv  şi veşminte din materiale preţioase precum mătasea.
Romania (Rwman…a): termen de origine populară, apărut în secolul al IV-lea la populaţia de limbă latină din statul roman şi preluat de autorii bizantini, car defineşte realitatea teritorială a statului roman şi, mai târziu, bizantin. Popoarele occidentale şi, mai ales, italienii au denumit prin acest termen statul bizantin şi, între anii 1204-1261, Imperiul latin de Constantinopol. De la această denumire îşi trag numele şi unele provincii stăpânite cândva de bizantini (de ex. provincia italiană Romagna, cu capitala la Ravenna, care cuprindea teritoriul vechiului exarhat bizantin cu centrul în acelaşi oraş, sau al sultanatului selgiucid de Rum, creat în Asia Mică bizantină în secolul al XI-lea).   


S

sakellion (sak˜llion): tezaurul imperial (fiscul).
scholii: unităţi militare de infanterie sau cavalerie care făceau parte din garda Palatului imperial.
sebastocrator (sebastokr£twr): titlul aulic, format prin unirea calificativelor de sebastos şi autocrator şi introdus de Alexios I Comnenul, în anul 1081, pentru fratele său, Isaac. La început, demnitatea se afla îndată după cea supremă şi înaintea celei de cezar, iar după crearea titlului de despot, în anul 1163, de către împăratul Manuel I Comnenul, a coborât o treaptă, rămânând astfel până la sfârşitul Imperiului. Titlul a fost acordat, de regulă, rudelor apropiate ale împăratului, mai ales fraţilor acestuia.
sekreta: birourile administraţiei centrale, ale căror funcţionari erau asekretis sau în cazul şefilor protoasekretis.
Senat: transferat parţial la Constantinopol, Senatul roman a încetat începând din secolul al V-lea să mai aibă un rol deliberativ, el devenind locul în care activau o serie de înalţi demnitari. Se putea ajunge în Senat de la funcţia de protospătar, iar apartenenţa nu era ereditară. Calitatea de senator antrena privilegii juridice, însă şi obligaţii.
sericarius (shrikariÒj): ţesător de mătase (purpură).
silentium: consfătuire confidenţială a împăratului cu marii demnitari ai Imperiului asupra unei chestiuni importante.
silenţiar (silenti£rioj = păzitorul liniştii): funcţionar imperial care asigura liniştea şi ordinea în cadrul adunărilor solemne şi în procesiunile imperiale.
Skaramangos: costum originar din stepele asiatice ale cavalerilor normazi. A fost adoptat de cavaleria persană sassanidă, iar în timpul războiului bizantino-persan (sec. V-VI) a pătruns şi în Bizanţ. În secolul al X-lea, costumul numit skaramangos era strâns pe corp, avea guler, era închis la piept şi sub talie, despicat la spate şi avea pulpane care atârnau până la genunchi. Cel rezervat împăratului era vopsit cu grijă şi împodobit cu aur. A fost folosit la toate ceremoniile, până la sfârşitul statului bizantin.
solidus: monedă de aur introdusă în timpul lui Constantin cel Mare (306-337), în locul vechiului aureus. Avea o greutate de 4, 55 g, cu un titlu, teoretic, de 24 de karate (sau siliquae) şi reprezenta 1, 72 dintr-o livră (320 g. aur). Din secolul al VIII-lea, în timpul împăratului Nichifor al II-lea Phocas (963-969) a purtat numele de nomisma.
spectabilis (admirabil): titlu în Imperiul roman târziu şi în Bizanţul timpuriu, purta de obicei de vicarii diocezelor, augustalii şi alţi câţiva demnitari.
strateg (strathgÒj): guvernatorul unei theme, care acumula puteri civile şi militare. În secolul al VI-lea termenul a înlocuit pe cel de magister militum, iar începând cu veacul următor denumea pe conducătorul noii unităţi administrative, thema, având deplină putere civilă şi militară. Începând cu secolul al X-lea, sistemul themelor a început să decadă, iar puterea civilă s-a separat de cea militară: comandantul militar fiind numit dux sau catepan. Paralel, denumirea de strateg a fost folosită pentru a desemna pe conducătorii armatei centrale: comandantul şef al armatei din Orient se numea strategul Anatoliei sau strategul Orientului, iar comandantul armatei din Europa purta numele de strategul Occidentului sau strategul Europei.   
stratiot (stratièthj): ţăran care stăpânea o bucată de pământ cu condiţia prestării serviciului militar. Instituţia stratioţilor a avut un profund caracter original, ieşită din marile reforme sociale, militare şi administrative, iniţiate de împăraţii heraclizi şi isaurieni. În lupta pentru supravieţuire în faţa ameninţării arabe, armata bizantină a dobândit un tot mai pronunţat caracter popular, fiind recrutată din rândurile ţărănimii libere. Stratiotul era obligat să se echipeze pe cont propriu şi să răspundă la chemarea strategului themei ori de câte ori era nevoie. Ţăranul-stratiot primea de la stat un lot de pământ în schimbul îndeplinirii obligaţiilor sale militare, lot pe care-l lucra împreună cu membrii familiei şi pe care-l putea transmite ereditar. Valoarea unui lot era de 4 livre (288 de nomisma) pentru soldaţi şi de 2 livre pentru marinari. În secolul al X-lea valorarea unui lot stratiotic a crescut de trei ori, fapt care a produs o schimbare profundă şi în condiţia socială a posesorului său, care a devenit un mic nobil. Începând cu secolul al XI-lea instituţia a intrat în declin, datorită ofensivei victorioase a marii proprietăţi bizantine şi a rolului crescând jucat în armata bizantină de către mercenari. Acest fapt a pus în primejdie însăşi existenţa statului bizantin.
synetheia (sun»qeia = obişnuita): taxă în folosul preceptorilor de impozite (1 miliaresion pentru fiecare nomisma de impozit.
synoné (sunwn»): impozit funciar plătit numai de proprietari, creat în timpul domniei lui Iustinian al II-lea (685-695; 705-711), prin disjungerea vechiului impozit capitatio-jugatio instituit de Diocleţian, în două taxe distincte: synoné şi kapnikün.   


T

tabularios (taboull£rioj): membru al colegiului juriştilor.
tachydromon (tacudrÒmwn): corabie de recunoaştere.
tagmata (t£gmaa): corpuri de gardă, în număr de patru: scholae, excubitores, arithmoi şi hikanati; mai târziu un contingent al armatei centrale, format din soldaţi permanenţi, adesea mercenari.
themă (q˜ma): la origine, termenul desemna o unitate militară, pentru ca, începând cu secolul al VII-lea, să definească circumscripţia administrativă în care staţiona unitatea militară numită themă, comandată de un strateg. Marea originalitate pe care o aduce noua formulă de organizare faţă de sistemul administrativ diocleţiano-constantinian era unirea la nivelul themei a puterii civile şi a celei militare, până atunci net distincte, în mâna strategului. Astfel, se puteau mobiliza toate resursele materiale şi umane ale circumscripţiei în lupta contra ameninţării imediate (arabe, bulgare, etc.). Începând din a doua jumătate a secolului al VII-lea au apărut primele theme în Asia Mică (Opsikion, Armeniakon, Anatolikon şi thema maritimă Karabisiani), ale căror nume provin de la cel al trupelor staţionate în regiune. Apoi, au fost organizate şi themele europene (Traciei, Helladei, Macedoniei, Tesalonicului, Strymon, Dalmaţiei). De teama unor revolte ale strategilor care ar fi putut pune în primejdie autoritatea basileului, împăraţii isaurieni au divizat marile theme în unităţi mai mici. Numărul themelor a crescut în secolele X-XI, iar apoi sistemul a intrat în declin datorită dispariţiei în masă a ţărănimii libere stratiotice, fapt ce a compromis baza socială a instituţiei.  
themata (q˜mata): armata din theme, aflată sub conducerea nemijlocită a strategului, având rolul de a face faţă pericolului imediat, înainte de intervenţia armatei regulate. Era recrutată din rândul ţărănimii stratiotice din fiecare themă. În secolul al X-lea, armata themelor asiatice număra c. 70.000 de soldaţi, iar cea din Europa, c. 40.000-45.000 de soldaţi.   
tricliniu (triclinium, tr…klinoj): în general era camera de zi a unei case romane; Marele triclinium era marea sală de recepţii din Palatul Sacru.
tunică: la romani era o cămaşă lungă până la genunchi, care se îmbrăca sub togă; la bizantini o astfel de haină se mai numea chiton.
typicon: actul de fondare al unei mănăstiri, cu reguli de organizare, obligaţii şi drepturi, statut şi dotări.


X

xenoparec (xenop£roikoj): era parecul care n-a fost trecut în registrul cadastral.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-09-05)
Views: 435 | Tags: Istoria Bizantului online, referat, istoria bizantului, teologie istorie, cursuri, Ortodoxie, inceputul crestinismului, dreapta credinta, Bizant | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016