Expansiunea teritorială sub împăraţii Macedoneni - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Sunday, 2016-12-04, 6:49 AM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Expansiunea teritorială sub împăraţii Macedoneni

Schimbarea cea mai evidentă a avut loc însă în politica externă. Consolidarea internă a Imperiului precum şi a graniţelor orientale de către împăraţii iconoclaşti, a permis noii dinastii, întemeiată de Vasile I (867-886), să treacă la o politică ofensivă pe plan extern, care a culminat în timpul împăraţilor-soldaţi, precum Nichifor al II-lea Phocas (963-969), Ioan I Tzimiskes (969-976) şi Vasile al II-lea (976-1025). Această perioadă a fost numită de bizantinistul francez Gustave Schlumberger „marea epopee bizantină”.[1]

De-a lungul tuturor frontierelor, Imperiul a fost nevoit să facă faţă pericolului arab (excepţie făcând graniţele de la Dunăre). În faţa acestei situaţii, atât Vasile I cât şi Leon al VI-lea au organizat mai multe campanii, unele cu rezultate interesante, fără a repurta însă victorii decisive.[2] În Occident, au reuşit să cucerească localitatea Tarente, în timp ce arabii şi-au consolidat cuceririle numite Creta sau Sicilia, la care şi-au adăugat Siracuza, Taormina şi Reggio.[3] În partea orientală a Imperiului, arabii au fost împinşi până la frontiera asiatică, numai că în anul 904 o flotă de piraţi musulmani a atacat prin surprindere Tesalonicul, făcând cu acel prilej un număr de cca. 20.000 prizonieri. Acest moment a marcat şi revirimentul ofensivei bizantine din vremea lui Roman Lecapenos, cel care a repurtat succese notabile în Mesopotamia prin recucerirea cetăţii Edessa.[4] Nichifor Phocas şi Ioan Tzimiskes mai întâi ca generali, iar mai apoi ca împăraţi au repurtat la rândul lor o serie de succese decisive. Phocas a recucerit Creta şi Cipru, între anii 965-966 Tarsul, Cilicia, Mopsuestia şi Anazarbe, dar mai ales Alepul şi Antiohia (969).[5] Ioan Tzimiskes a luptat dincolo de Eufrat, organizând o adevărată cruciadă pentru eliberarea Locurilor Sfinte: el a recucerit Baalbek, Damascul, o parte a Palestinei (Nazaretul, Accra, Cezareea), fără a putea obţine însă Ierusalimul (ajunge la numai 180 km.). La întoarcere el a cucerit şi Beyruthul, Sydonul şi Laodiceea, mulţumindu-se până la urmă numai cu consolidarea posesiunilor din Nordul Siriei. Vasile al II-lea a păstrat toate aceste teritorii fără însă a le extinde în mod sensibil. El a dobândit totuşi Edessa în 1001 şi a organizat apărarea Eufratului. O altă regiune care a cunoscut tot acum lupte neîncetate între Imperiul persan şi cel bizantin, a fost Armenia.[6] Din secolul al VII-lea ea a fost ocupată de arabi, iar cucerirea cetăţii Amorium în anul 838 a fost ultima lor victorie notabilă. În anul 872, armata lui Vasile I a cucerit oraşul Tefrik situat în partea de est a themei Armeniacilor, punând astfel capăt existenţei unui zone controlate de pavlicieni, o sectă maniheană care oscila între arabi şi bizantini.[7] Progresul în acest teritoriu al trupelor bizantine s-a accelerat în secolul al X-lea când au ajuns până în Mesopotamia, Cilicia şi nordul Siriei. În vremea lui Constantin al VII-lea şi a lui Roman al II-lea, principalii lor generali Nichifor Phocas şi Ioan Tzimiskes au pătruns în Cilicia, cucerind Germaniceea (949), Hadath (957) şi Samosata (958), iar Vasile al II-lea a reuşit să cucerească o bună parte a Armeniei. Cuceririle lui Vasile al II-lea au cuprins în Armenia spaţiul dintre lacul Van şi Vaspukaran, iar din anul 1020 bizantinii au ajuns şi în Georgia, regiune cu credincioşi calcedonieni ai căror aristocraţi veneau destul de des să-şi încerce şansa în armata şi administraţia bizantină.

Bizanţul nu a renunţat nici la Italia, unde Leon al VI-lea a organizat două theme: a Longobardiei şi a Calabriei.[8] Se pare că împăratul bizantin şi-ar fi disputat titlul imperial cu Otto, încoronat la Roma în anul 962 şi fondator al sfântului Imperiu Romano-German. Pericolul arab a făcut însă ca aceste ambiţii să treacă pe planul secund, Phocas încercând să realizeze chiar o alianţă cu Otto. Tzimiskes a dat chiar de soţie pe prinţesa bizantină Teofano lui Otto,[9] care până la urmă a fost învins de arabi.

În privinţa relaţiilor cu bulgarii de la sudul Dunării, putem spune că acest pericol rămâne localizat. Conflictul se acutizează sub urmaşul lui Boris, Simeon, care fusese crescut la Constantinopol. De aici el şi-a însuşit foarte bine lecţia bizantină: pentru el era nevoie de un singur Imperiu pe pământ, gândindu-se la înlocuirea Imperiului bizantin cu unul bulgar. Ambiţiile sale îl împing până la zidurile Constantinopolului sau ale Tesalonicului.[10] Chiar dacă a reuşit să încheie cu acesta o pace prin care se obliga la plata unui tribut, Leon al VI-lea a fost în cele din urmă nevoit să cedeze bulgarilor şi întinse teritorii din Macedonia. În anul 912, Alexandru a refuzat să mai plătească tribut, măsură care a condus în anul 913 la o nouă ameninţare a cuceririi capitalei Constantinopol. Renumite rămân pentru bulgari bătăliile de la Anchialos din anul 917 sau de la Adrianopol din anul 922, care le-au permis acestora ocuparea Macedoniei şi a Traciei, cu excepţia oraşelor Tesalonic şi Constantinopol. Conflictul cu bulgarii a cunoscut o schimbare de forţe odată cu moartea lui Simeon în anul 927. Succesorul acestuia, Petru, nu s-a ridicat la înălţimea predecesorului, iar sub ţarul Samuel, împăratul Vasile al II-lea a purtat mai multe campanii victorioase între anii 986 şi 1014. Înverşunarea de care a dat dovadă în acest interval i-a atras şi supranumele de „Bulgaroctonul”, adică învingătorul de bulgari.



[1] Gustave SCHLUMBERGER, L’Epopée byzantine à la fin du X-e siècle; 3 vol., Paris, 1896-1905; Henri GREGOIRE, Autour de l’épopée byzantine, London, Variorum Reprints, 1975.

[2] Charles DIEHL, Figuri bizantine. Marile probleme ale istoriei bizantine, vol. I. pp. 305 şi 325.

[3] C. CAHEN, L’Islam, des origines au début de l’Empire ottoman, Paris, 1970; Robert MANTRAN, L’expansion musulmane (VII-e - XI-e siècles), Paris, 1969; A se vedea şi A. A. VASILIEV, H. GREGOIRE, M. CANARD, Byzance et les Arabes, t. II: La dinastie macédonienne, Bruxelles, 1935-1950.

[4] Steven RUNCIMAN, The Emperor Romanus Lecapene and his Reign: a Study of Tenth Century Byzantium, Cambridge, 1929.

[5] Gustave SCHLUMBERGER, Un empereur byzantin au X-e siècle: Nicéphoros Phocas, Paris, 1890.

[6] Despre Armenia în această perioadă merită consultate lucrările: N. ADONTZ, Etudes arméno-byzantines, Lisabona, 1965; J. LAURENT, Etudes d’histoire arménienne, Louvain, 1971; M. CANARD, J. LAURENT, L’Armenie entre Byzance et l’Islam depuis la conquête arabe jusqu’en 886, Paris, 1980. Ultima lucrare conţine multe izvoare arabe traduse în limba franceză.

[7] Vezi nota 277.

[8] A. CHASTEL, L’Italie et Byzance, Paris, 1999.

[9] Charles DIEHL, op. cit., p. 355.

[10] Dimităr ANGHELOV, Die Entstehung des Bulgarischen Volkes, Berlin, 1980; Jadran FERLUGA, Der Byzantinischen Handel auf dem Balkan von VII bis zum Anfang des XIII Jahrhunderts, Skopje, 1986; Steven RUNCIMAN, A History of the First Bulgarian Empire, London, 1930.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-09-07)
Views: 231 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, teologie istorie, istoria bizantului, referat, Istoria Bizantului online | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016