ETAPELE ISTORIEI RAPORTURILOR ROMÂNO-BIZANTINE - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Thursday, 2016-12-08, 1:12 AM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

ETAPELE ISTORIEI RAPORTURILOR ROMÂNO-BIZANTINE

În general pentru studiul istoriei şi spiritualităţii Bizanţului folosim trei termeni: primul este cel de Bizantinologie, care vine din cel francez (Byzantinologie), apoi sinonimul său Bizantinistică, care derivă din corespondentul german (Byzantinistik). Ambii termeni desemnează ceea ce numim ştiinţa despre Imperiul bizantin, adică istoria, cultura şi spiritualitatea Bizanţului.

Imperiul bizantin sau Bizanţul a reprezentat continuarea directă şi transformarea treptată, în condiţii noi, a părţii răsăritene a Imperiului roman. Această evoluţie a fost posibilă ca urmare a decalajului intervenit între cele două părţi ale Imperiului, consecinţă a crizei declanşată în secolul al III-lea d. Hr. şi a atacurilor popoarelor barbare. Căderea Imperiului roman de Apus (476) şi continuarea lui în Răsărit, mutarea noii capitale la Constantinopol (330) şi victoria creştinismului asupra politeismului păgân au marcat începutul istoriei bizantine.

Bizanţul, de facto, era Imperiul roman de Răsărit, încreştinat şi în strânsă legătură cu Orientul. În acest sens, istoricul german August Heisenberg spunea că: „Bizanţul este Imperiul roman devenit creştin, dar de naţionalitate greacă”.

Termenii amintiţi în titlul prelegerii sunt de origine modernă, datând din secolul al XVII-lea, fiind creaţia oamenilor de cultură din epoca Renaşterii şi a curentului umanist. Primul termen care trebuie clarificat este cel de Bizanţ cu derivatul său atributiv bizantin. Denumirea de Bizanţ (fr. Byzance, germ. Byzanz, engl. Byzantium) este o formă cultă utilizată în Occident pentru a desemna realitatea statală ce constituia Imperiul roman de Răsărit. La început el desemna vechiul oraş-stat grec Byzantion (formă grecizată a numelui regelui trac BÚzaj, conducătorul expediţiei din anii 658-657 î. Hr. care a pus bazele coloniei), fondat de coloniştii greci din Megara pe malul european al Bosforului (azi oraşul Istanbul, în Turcia). Cucerit de perşi, în secolul al VI-lea, a fost refăcut, iar în anul 196 î. Hr., pe fondul luptei pentru putere dintre Septimius Severus şi Pescennius Niger, a fost din nou distrus din temelii. A fost reconstruit de împăratul Caracalla, dar cel care i-a redat adevărata strălucire a fost împăratul Constantin cel Mare, care l-a ridicat la rangul de capitală a Imperiului roman de Răsărit, la 11 mai 330, în urma unui amplu proces de reconstrucţie. Din acest moment, a fost cunoscut sub numele de Noua Romă sau, mai ales, de Constantinopol (oraşul lui Constantin). Sub aceste nume a fost cunoscută capitala statului bizantin până în momentul căderii ei sub turci. În timp, pentru a denumi capitala statului, s-a folosit şi termenul de Bizanţ, dar acest lucru a fost oarecum forţat, deoarece nici locuitorii capitalei şi nici statele cu care Imperiul roman de Răsărit a avut relaţii diplomatice şi culturale, nu l-au numit decât Constantinopol. Deşi termenul de Bizanţ s-a extins şi asupra capitalei trebuie înţeles faptul că este vorba despre atribuirea (translare) a unui nume de creaţie recentă asupra unei realităţi istorice îndepărtate. În epoca respectivă, bizantin/ bizantini, în adevăratul sens al cuvântului, au fost doar locuitorii fostei cetăţi greceşti  Byzantion.

Aplicat, ca denumire, creaţiei statale care avea să devină Imperiul roman de Răsărit, termenii de Bizanţ şi bizantin sunt, de asemenea, forţaţi. Titulatura oficială a statului bizantin, până la căderea sa în secolul al XV-lea, a fost de Imperiul romanilor (» basile…a tèn  (R(wma…wn), Romania ( (Rwman…a) sau Pământul roman ( (Rwma‹j ). Ar fi o greşeală să se creadă că locuitorii Imperiului roman de Răsărit se considerau un popor nou apărut în istorie. Dimpotrivă, ei se considerau pe mai departe supuşi ai Imperiului roman unic, care îşi continua existenţa chiar dacă a fost nevoit să se despartă în două, iar, după un timp, partea apuseană a dispărut sub loviturile barbarilor.

Locuitorii îşi spuneau romani ( (Rwma…oi), când îşi desemnau calitatea de cetăţeni, adică de membri cu drepturi depline ai statului şi romei ( (Rwme‹j), ca locuitori vorbitori de limbă greacă. De asemenea, suveranul lor se autointitula împărat al romanilor. Deşi majoritatea locuitorilor Imperiului vorbeau limba greacă, numele de greci nu era nici el folosit în Bizanţ, având un înţeles peiorativ, la fel nici termenii de elen şi elenism, deoarece erau asimilaţi cu cei de păgân şi păgânism, cu referire la adepţii filosofiei antice sau ai diferitelor doctrine mistice ale elenismului. Mai mult împăraţii bizantini au respins cu dispreţ titulatura de împărat la grecilor pe care occidentalii au încercat să le-o atribuie în secolele IX-X.

Termenul de Romania ( (Rwman…a) este de origine populară, apărut în secolul al IV-lea la populaţia latinofonă din bazinul Mării Mediterane şi împrumutat de scriitorii bizantini. El era în opoziţie cu Barbaria (B£rbaria), care desemna teritoriile locuite de barbari, populaţii străine, de origine neromană. Iniţial Romania desemna Imperiul roman unic, apoi Imperiul bizantin, iar între anii 1204-1261 Imperiul latin de Constantinopol. Termenul pune în evidenţă ataşamentul bizantinilor faţă de stat, dar mai ales conştiinţa solidarităţii lor în faţa lumii barbare.

Termenul de Romania  a intrat şi în uzul străinilor, spre exemplu la arabi şi turci, ca Rum (ţara Romei), iar locuitorii ei erau cunoscuţi sub numele de rumi. De aici şi forma de Râm, folosită de cronicarii din secolul al XVII-lea. În secolul al XI-lea, după ce s-au stabilit în Asia Mică, turcii au constituit prima lor formaţiune statală, sultanatul de Rum, iar începând cu secolul al XIV-lea, zona din nordul Constantinopolului s-a numit Rumelia (Rumeli) adică ţara romanilor sau ţara grecilor. De menţionat, de asemenea, că termenul de Romania nu are nici o legătură cu numele actual al ţării noastre, România (Rouman…a), cuvânt care desemnează Principatele (Ţările) române.

 În ceea ce priveşte pe barbari şi teritoriul ocupat de aceştia, cunoscut sub numele de Barbaria (B£rbaria), trebuie spus că bizantinii i-au perceput mereu ca pe o realitate istorică concretă. Pe baza tradiţiei politice greco-romane, bizantinii i-au considerat pe cei din afara graniţelor statului drept nişte barbari. În raport cu barbarii, bizantinii se considerau o monarhie (comunitatea cetăţenilor Imperiului) având în frunte pe împăratul din Constantinopol, în timp ce barbarii aveau o organizare statală inferioară sau chiar deloc. Dacă populaţia imperială forma o comunitate politică, juridică, culturală şi religioasă, barbarii aveau un fel de organizare inferioară (poliarhie), erau un fel de etnie, constituită din triburi şi uniuni de triburi, ducând o viaţă nomadă şi care-şi asigurau existenţa prin jafuri şi războaie.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2012-01-30)
Views: 392 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, istoria bizantului, teologie istorie, Istoria Bizantului online, referat | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016