|
În general pentru
studiul istoriei şi spiritualităţii Bizanţului folosim trei termeni: primul
este cel de Bizantinologie, care vine
din cel francez (Byzantinologie), apoi sinonimul său Bizantinistică, care derivă din corespondentul german
(Byzantinistik). Ambii termeni desemnează ceea ce numim ştiinţa despre Imperiul
bizantin, adică istoria, cultura şi spiritualitatea Bizanţului.
Imperiul bizantin
sau Bizanţul a reprezentat continuarea directă şi transformarea treptată, în
condiţii noi, a părţii răsăritene a Imperiului roman. Această evoluţie a fost
posibilă ca urmare a decalajului intervenit între cele două părţi ale
Imperiului, consecinţă a crizei declanşată în secolul al III-lea d. Hr. şi a
atacurilor popoarelor barbare. Căderea Imperiului roman de Apus (476) şi
continuarea lui în Răsărit, mutarea noii capitale la Constantinopol (330) şi
victoria creştinismului asupra politeismului păgân au marcat începutul istoriei
bizantine.
Bizanţul, de facto, era Imperiul roman de Răsărit,
încreştinat şi în strânsă legătură cu Orientul. În acest sens, istoricul german
August Heisenberg spunea că: „Bizanţul
este Imperiul roman devenit creştin, dar de naţionalitate greacă”.
Termenii amintiţi în
titlul prelegerii sunt de origine modernă, datând din secolul al XVII-lea,
fiind creaţia oamenilor de cultură din epoca Renaşterii şi a curentului
umanist. Primul termen care trebuie clarificat este cel de Bizanţ cu derivatul său atributiv bizantin. Denumirea de Bizanţ
(fr. Byzance, germ. Byzanz, engl. Byzantium) este o formă cultă utilizată în Occident pentru a
desemna realitatea statală ce constituia Imperiul roman de Răsărit. La început
el desemna vechiul oraş-stat grec Byzantion
(formă grecizată a numelui regelui trac BÚzaj, conducătorul
expediţiei din anii 658-657 î. Hr. care a pus bazele coloniei), fondat de
coloniştii greci din Megara pe malul european al Bosforului (azi oraşul
Istanbul, în Turcia). Cucerit de perşi, în secolul al VI-lea, a fost refăcut,
iar în anul 196 î. Hr., pe fondul luptei pentru putere dintre Septimius Severus
şi Pescennius Niger, a fost din nou distrus din temelii. A fost reconstruit de
împăratul Caracalla, dar cel care i-a redat adevărata strălucire a fost
împăratul Constantin cel Mare, care l-a ridicat la rangul de capitală a
Imperiului roman de Răsărit, la 11 mai 330, în urma unui amplu proces de
reconstrucţie. Din acest moment, a fost cunoscut sub numele de Noua Romă sau, mai ales, de Constantinopol (oraşul lui Constantin).
Sub aceste nume a fost cunoscută capitala statului bizantin până în momentul
căderii ei sub turci. În timp, pentru a denumi capitala statului, s-a folosit
şi termenul de Bizanţ, dar acest
lucru a fost oarecum forţat, deoarece nici locuitorii capitalei şi nici statele
cu care Imperiul roman de Răsărit a avut relaţii diplomatice şi culturale, nu
l-au numit decât Constantinopol. Deşi
termenul de Bizanţ s-a extins şi
asupra capitalei trebuie înţeles faptul că este vorba despre atribuirea
(translare) a unui nume de creaţie recentă asupra unei realităţi istorice
îndepărtate. În epoca respectivă, bizantin/
bizantini, în adevăratul sens al
cuvântului, au fost doar locuitorii fostei cetăţi greceşti Byzantion.
Aplicat, ca
denumire, creaţiei statale care avea să devină Imperiul roman de Răsărit, termenii
de Bizanţ şi bizantin sunt, de asemenea, forţaţi. Titulatura oficială a statului
bizantin, până la căderea sa în secolul al XV-lea, a fost de Imperiul romanilor (»
basile…a tèn (R(wma…wn), Romania ( (Rwman…a) sau Pământul roman (
(Rwma‹j gÁ). Ar fi o greşeală
să se creadă că locuitorii Imperiului roman de Răsărit se considerau un popor
nou apărut în istorie. Dimpotrivă, ei se considerau pe mai departe supuşi ai
Imperiului roman unic, care îşi continua existenţa chiar dacă a fost nevoit să
se despartă în două, iar, după un timp, partea apuseană a dispărut sub
loviturile barbarilor.
Locuitorii îşi
spuneau romani (
(Rwma…oi), când îşi desemnau
calitatea de cetăţeni, adică de membri cu drepturi depline ai statului şi romei (
(Rwme‹j), ca locuitori vorbitori de limbă greacă. De asemenea, suveranul
lor se autointitula împărat al romanilor.
Deşi majoritatea locuitorilor Imperiului vorbeau limba greacă, numele de greci nu era nici el folosit în Bizanţ,
având un înţeles peiorativ, la fel nici termenii de elen şi elenism, deoarece
erau asimilaţi cu cei de păgân şi păgânism, cu referire la adepţii
filosofiei antice sau ai diferitelor doctrine mistice ale elenismului. Mai mult
împăraţii bizantini au respins cu dispreţ titulatura de împărat la grecilor pe care occidentalii au încercat să le-o
atribuie în secolele IX-X.
Termenul de Romania ( (Rwman…a) este de origine
populară, apărut în secolul al IV-lea la populaţia latinofonă din bazinul Mării
Mediterane şi împrumutat de scriitorii bizantini. El era în opoziţie cu Barbaria (B£rbaria), care desemna
teritoriile locuite de barbari, populaţii străine, de origine neromană. Iniţial
Romania desemna Imperiul roman unic,
apoi Imperiul bizantin, iar între anii 1204-1261 Imperiul latin de
Constantinopol. Termenul pune în evidenţă ataşamentul bizantinilor faţă de
stat, dar mai ales conştiinţa solidarităţii lor în faţa lumii barbare.
Termenul de Romania
a intrat şi în uzul străinilor, spre exemplu la arabi şi turci, ca Rum (ţara Romei), iar locuitorii ei erau
cunoscuţi sub numele de rumi. De aici
şi forma de Râm, folosită de
cronicarii din secolul al XVII-lea. În secolul al XI-lea, după ce s-au stabilit
în Asia Mică, turcii au constituit prima lor formaţiune statală, sultanatul
de Rum, iar începând cu secolul al XIV-lea, zona din nordul
Constantinopolului s-a numit Rumelia
(Rumeli) adică ţara romanilor sau ţara grecilor. De menţionat, de
asemenea, că termenul de Romania nu
are nici o legătură cu numele actual al ţării noastre, România (Rouman…a), cuvânt care
desemnează Principatele (Ţările) române.
În ceea ce priveşte pe barbari şi teritoriul
ocupat de aceştia, cunoscut sub numele de Barbaria
(B£rbaria), trebuie spus că
bizantinii i-au perceput mereu ca pe o realitate istorică concretă. Pe baza
tradiţiei politice greco-romane, bizantinii i-au considerat pe cei din afara
graniţelor statului drept nişte barbari. În raport cu barbarii, bizantinii se
considerau o monarhie (comunitatea cetăţenilor Imperiului) având în frunte pe
împăratul din Constantinopol, în timp ce barbarii aveau o organizare statală
inferioară sau chiar deloc. Dacă populaţia imperială forma o comunitate
politică, juridică, culturală şi religioasă, barbarii aveau un fel de
organizare inferioară (poliarhie), erau un fel de etnie, constituită din
triburi şi uniuni de triburi, ducând o viaţă nomadă şi care-şi asigurau
existenţa prin jafuri şi războaie.
|
