Dinastia macedoneană – triumful legitimităţii dinastice - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Monday, 2016-12-05, 9:34 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Dinastia macedoneană – triumful legitimităţii dinastice

Această dinastie a fost prima care s-a întins pe aproape două decenii şi pe parcursul a şase generaţii, dacă luăm în consideraţie şi pe cele două fiice ale lui Constantin al VIII-lea. Ea a consacrat, în acelaşi timp, biruinţa deplină  a principiului dinastic asupra celui electiv.

La 24 septembrie 867, Vasile I Macedoneanul (867-886) a uzurpat tronul bizantin ocupat de Mihail al III-lea şi a pus bazele dinastiei macedonene (867-1025), în timpul căreia Imperiul a cunoscut un nou apogeu al puterii sale. Provenit dintr-o familie de colonişti  armeni, aşezaţi de Nichifor I în thema Macedoniei, Vasile a reuşit graţie calităţilor sale fizice să câştige încrederea unui înalt demnitar al Curţii şi apoi chiar a împăratului Mihail al III-lea. Acesta i-a încredinţat funcţia de parakimomenos (şef al grajdurilor imperiale), pentru ca, mai târziu, să-l asocieze la tron. Între timp, Vasile a dobândit o mare avere, datorată generozităţii unei văduve foarte bogate din Patras, Danielis, sedusă de înfăţişarea lui. În toamna anului 867, el a preluat puterea în urma unei conspiraţii cărei i-a căzut victimă însuşi împăratul Mihail al III-lea.

Pentru a se susţine dreptul la tron al tânărului împărat macedonean a fost inventată o descendenţă regală ilustră, fapt care va fi contestat ulterior de fiul său Leon al VI-lea. Abia urcat pe tron, Vasile I a avut ca primă grijă crearea unei dinastii proprii. La urcare sa pe tron, el avea un fiu, Constantin, dintr-o primă căsătorie. Recăsătorit apoi cu fost favorită a lui Mihail al III-lea, Evdochia Ingerina, care a devenit împărăteasă, a mai avut trei fiii: Leon, Alexandru şi Ştefan. Primii trei au fost asociaţi la tron, rând pe rând, primind demnitatea de caesari, în timp ce ultimul, Ştefan a fost destinat scaunului patriarhal, pe care a şi urcat, în timpul domniei fratelui său, Leon.

Astfel, sub noua dinastie, venită la tron în urma unei uzurpări, principiul ereditar a câştigat teren în dauna celui electiv, prin introducerea instituţiei porphyrogeneţilor, care desemnează pe împăraţii născuţi în camera de purpură (porphyra), cărora le era rezervată succesiunea la tron încă de la naştere. Pe această cale, coroana se păstra într-o singură familie, iar tronul se transmitea din tată în fiu.

Preferatul împăratului era fiul cel mare, Constantin, care îl şi însoţea în campaniile militare, însă moartea timpurie a  acestuia (879) a fost pentru tatăl său o lovitură teribilă, care i-a provocat o cădere psihică în ultimii ani ai vieţii.

În acest timp, Leon a fost ţinut la distanţă de către tatăl său, care se pare că a dorit cu orice preţ îndepărtarea lui de la succesiunea la tron, în urma unei presupuse conspiraţii împotriva împăratului Vasile I. Leon a fost trimis la închisoare şi doar intervenţia lui Fotie şi a ministrului său, Stylianos Zautzes au făcut ca el să nu fie orbit, fapt care l-ar fi eliminat definitiv de la succesiune. Abia în ultimii săi ani de domnie, după moartea lui Constantin, împăratul l-a repus pe Leon în drepturi, acesta urmând să moştenească tronul alături de Alexandru.

Atitudinea împăratului Vasile I pare să susţină ideea împărtăşită de contemporanii săi cum că Leon era, de fapt, fiul lui Mihail al III-lea cu Evdochia Ingerina. De altfel, prima măsură a lui Leon după ce a ajuns pe tron a fost aceea de a strămuta rămăşiţele pământeşti ale lui Mihail al III-lea de la Chrysopolis (unde au fost înhumate de Vasile I) în biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, locul de înmormântare al basileilor.      

Pe plan intern, împăratul Vasile I a urmărit două direcţii importante: consolidarea instituţiilor statului prin elaborarea unei noi legislaţii, adaptată condiţiilor vremii şi soluţionarea gravelor dispute religioase din Imperiu

Încă din primii ai domniei, fiind un marea admirator al dreptului roman, Vasile I a conceput, împreună cu juriştii săi, planul unei îndrăzneţe acţiuni codificatoare, prin care urma să fie realizată o vastă culegere de legi, care să revizuiască codurile lui Iustinian I şi să cuprindă, evident, şi legile ulterioare. Această acţiune a purtat numele de purificarea legilor vechi, într-o încercare de eliminare a Eclogă-i lui Leon al III-lea Isaurul, calificată drept subversiune a legilor bune. Intenţia mărturisită a legiuitorului era aceea de a se reveni la tradiţiile legislative romane, concretizate în Codex Justinianus. Dar Vasile I nu avea nici capacitatea şi nici răgazul unei asemenea întreprinderi gigantice, care a fost însă dusă la bun sfârşit de fiul său, Leon al VI-lea.

Sub îndrumarea lui Fotie, care era şi un eminent jurist s-au păstrat şi ne-au parvenit de la el două mici coduri de legi: Procheiron (879), în fapt un manual de drept bizantin care avea rolul de înlocui Ecloga isauriană şi Epanagoga (886), o introducere la proiectata culegere de legi a lui Leon al VI-lea, intitulată Basilicale.

De fapt, departe de a fi o reacţie faţă de legislaţia isauriană, opera legislativă întreprinsă de Vasile I este o continuare, desigur la un alt nivel, a eforturilor primului suveran isaurian de actualizare a legislaţiei bizantine.

Pe plan extern, Vasile I a dovedit calităţi politice şi militare incontestabile. El a continuat ofensiva în Orient şi a ocupat căile strategice care deschideau accesul spre Mesopotamia şi Cilicia. În Italia a obţinut succese importante în lupta împotriva arabilor. Astfel, în iunie 869, el a trimis o solie la împăratul german Ludovic al II-lea, oferindu-i acestuia un tratat de alianţă în faţa primejdiei arabe care ameninţa sudul Italiei. Basileul i-a propus, în acelaşi timp, căsătoria fiului său, Constantin cu fiica lui Ludovic al II-lea, Irmengard. Iniţiativa a rămas fără ecou, iar arabii au cucerit, în anul 870, insula Malta, consolidându-şi poziţia în Mediterana Centrală.

Pe fondul rivalităţii dintre Roma şi Constantinopol, împăratul, diplomat abil, a ştiut să facă concesii ţarului Boris şi, profitând de ruperea tratativelor acestuia cu Roma, a reuşit să treacă Bulgaria sub jurisdicţia Bisericii constantinopolitane. Patriarhul Ignatie a hirotonit un arhiepiscop şi zece episcopi pentru Biserica bulgară. 

Profitând de criza prin care trecea califatul arab ca şi micile state autonome de la graniţa orientală a Imperiului, împăratul Vasile I a declanşat o ofensivă metodică pe întreg frontul oriental de la marea Ciliciei până în Trapezunt şi Armenia. Obiectivul ei era ocuparea principalelor drumuri de invazie din această zonă, precum şi stăpânirea drumurilor strategice din bazinul superior al Eufratului.

În februarie 871, după mai multe încercări eşuate, Ludovic al II-lea a reuşit să cucerească oraşul Bari de sub stăpânirea arabă. În primăvara aceluiaşi an, într-o scrisoare către împăratul Ludovic al II-lea, basileul a protestat faţă de titlul pe care acesta şi-l luase, acela de imperator Romanorum, şi care s-ar fi cuvenit doar împăratului din Bizanţ. Această dispută asupra titulaturii, avea la bază, de fapt, conflictul dintre bizantini şi franci pentru dominaţia în sudul Italiei şi pe coasta dalmată.

Doi ani mai târziu, în anul 873, a avut loc o nouă campanie bizantină în Orient condusă de împăratul Vasile I. După ce a ocupat bazinul superior al Mesopotamiei, cu cetăţile Samosata şi Zapetra, împăratul bizantin a eşuat în încercare de a cuceri fortăreaţa Melitine, capitala unui emirat arab.

Spre sfârşitul anului 876, principele longobard de Benevent, a fost obligat să recunoască protectoratul bizantin, şi a predat oraşul Bari trupelor bizantine.

Împăratul Vasile I a continuat în acelaşi timp şi campaniilor militare împotriva arabilor. În anul 878, după ce emirul Abdallah-ibn-Raşid a întreprins o expediţie de pradă în sudul Capadociei, a trebuit să se recunoască învins la Porţile Ciliciene, în faţa armatelor themelor asiatice, unde a şi fost făcut prizonier. Un an mai târziu, o nouă campanie a armatei themelor orientale, condusă de Vasile I şi fiul său, Constantin a dus la cucerirea sau distrugerea unor cetăţi arabe de la frontiera siriană.

După o perioadă de depresie psihică, datorată pierderii fiului cel mare, Constantin (879), împăratul Vasile I reluat, în anul 882, atacul asupra cetăţii Melitine, dar fără succes. La 14 septembrie 883, o armată bizantină a fost în întregime distrusă de arabi sub zidurile cetăţii Tars, pe care încercase s-o cucerească. În ciuda acestui eşec, scopul politicii imperiale în Orient fusese atins: Bizanţul deţinea strâmtorile din munţi Taurus, care-i deschideau drumul spre Cilicia şi Mesopotamia, iar frontiera cu arabii a fost împinsă mult spre est.

În Italia, poziţia Bizanţului a cunoscut, de asemenea, o consolidare, reuşind să pătrundă în Italia meridională continentală. Cu ajutorul unui strălucit general bizantin, Nichifor Phocas, Bizanţul a început o puternică ofensivă în sudul Italiei, ocupând toate posesiunile arabe din regiune, pe care le-a unit cu cele stăpânite de Imperiu în Apullia. Micile principate italiene, ameninţate de desele incursiuni arabe, au recunoscut autoritatea bizantină, declarându-se vasale. Bizanţul va constitui aici două noi theme: Longobardia şi Calabria.   

În august 886, după împăratul Vasile I, a murit în urma rănii provocate de un accident de vânătoare. În ciuda aversiunii şi a neîncrederii profunde din partea tatălui său, a urmat la tron, fiul lui Vasile I, Leon al VI-lea Filosoful (886-912). Acesta împărţea, teoretic, tronul cu fratele său Alexandru, dar acesta nu s-a arăta deloc preocupat de problemele statului. Imediat ce a ajuns pe tron, Leon l-a îndepărtat pe marele patriarh al Constantinopolului, Fotie, punându-l în locul său pe fratele său mai mic, Ştefan.

Ceea ce a caracterizat domnia lui Leon al VI-lea a fost contrastul evident între amploarea operei sale interne şi eşecul complet al politicii sale externe. Total diferit de tatăl său, prin lipsa de energie şi de înclinaţii pentru campaniile militare, acest fapt a fost compensat printr-o deosebită cultură universală, el fiind un eminent jurist, teolog, poet, logician, moralist şi autor al unui tratat de artă militară (Taktikon).  Elev al celebrului patriarh Fotie, Leon avea cunoştinţe enciclopedice, care i-au adus titlul de „filosof”, gradul suprem la Universitatea din Constantinopol. Scriitor fecund, cu un gust caracteristic pentru antichitate, ni s-au păstrat de la el poezii liturgice, numeroase cuvântări şi predici, rostite cu ocazia unor sărbători religioase şi chiar oracole despre destinele Imperiului, care s-au bucurat de o bună primirea în lumea bizantină. Toate acestea i-au adus supranumele de „Înţeleptul” sau „Filosoful”.   

Pasionat de discuţiile cu savanţii vremii, Leon a lăsat guvernarea pe mâna favoriţilor săi. În timpul primei perioade a domniei sale, principalul sfătuitor a fost tatăl viitoarei (a doua) sale soţii, Zoe: armeanul Stylianos Zautzes. Acesta a primit înaltele demnităţi de logothet al dromului şi de basileopator („părinte al basileului”), creată special pentru el. După căderea în dizgraţie şi moartea acestuia, în anul 896, o şi mai mare putere la Curte a avut-o eunucul Samonas, un arab convertit, care a fost atotputernic în Imperiu timp de 15 ani (896-911).

Datorită intrigilor acestuia, cel mai renumit general al Imperiului, Andronic Ducas, a fost nevoit să fugă la arabi (903). Deoarece eunucul Samonas adunase în decursul timpului o avere imensă, cu care plănuia să părăsească Imperiul, împăratul fiind avertizat la timp de intenţiile sale, i-a confiscat-o şi l-a închis într-o mănăstire.

Leon al VI-lea a fost şi legislatorul cel mai fecund de după Iustinian I. După o perioadă de pregătire, el a început redactarea codului de legi numit Basilicale (887-893). Elaborat de o comisie de jurişti în frunte cu protospătarul Symbatios, legile imperiale au fost expuse în 60 de cărţi, concentrate în 6 volume, de unde şi numele de Hexabiblos.  Această colecţie constituie cea mai considerabilă culegere de legi ale Imperiului bizantin medieval, ce rezumă, în limba greacă, legislaţia lui Iustinian I şi novelele succesorilor săi, adaptându-le realităţilor social-economice şi politico-administrative din secolele IX-X.

Basilicale-le se bazau pe Codex Iustinianus, Digeste şi, în special, pe Novele, preluând şi numeroase elemente din Novelele împăraţilor Iustin al II-lea şi Tiberiu. El a împrumutat şi elemente din Procheiron-ul lui Vasile I, folosind şi izvoare latine în versiuni şi comentarii greceşti din secolele VI şi VII.

Faţă de Corpus Juris Civilis al împăratului Iustinian I, Basilicale-le prezentau avantajul că au fost scrise în limba greacă şi erau structurate tematic, pentru aceeaşi chestiune prevederile fiind concentrate la un loc. Astfel, nu întâmplător, această colecţie de legi au dislocat opera juridică iustiniană şi a constituit pentru Bizanţul medieval baza ştiinţei dreptului. În acest sens, ca o dovadă a utilităţii pe care o prezenta şi a prestigiului de care s-a bucurat, începând cu secolul al X-lea, au apărut şi au circulat numeroase „scholii”, adică adnotări şi comentarii pe marginea Basilicale-lor. Am putea aminti, de asemenea, tot ca o mărturie a folosirii ei, că, din secolul al XII-lea, ni s-a păstrat o tablă de materii, cunoscută sub numele de Typoukeitos, care ne lămureşte asupra părţilor din colecţie care s-au pierdut între timp.

În general, publicarea Basilicale-lor şi a altor colecţii de legi ulterioare a fost de natură să stimuleze în Bizanţ interesul pentru studiul dreptului. Pe baza lor au fost întocmite în secolele X-XII, mai multe manuale cu largă circulaţie în epocă, precum Epitome legum (920), Synopsis Basilicorum maior, lucrarea de jurisprudenţă Peira sau compendiile intitulate: Liber de actionibus a lui Constantin Garidas, respectiv Diataxis a lui Mihail Attaliates 

Basilicale-lor li s-a adăugat şi o colecţie de 113 edicte ale lui Leon al VI-lea, inspirate ca formă după cele ale lui Iustinian I şi care s-au transmis sub titlul original de Îndreptarea şi purificarea legilor vechi. Aceste edicte, adunate într-o colecţie după anul 893, cuprind dispoziţii dintre cele mai diverse, atât din domeniul dreptului civil, cât şi al celui eclesiastic dispuse una după alta, fără pretenţia de a fi sistematizate. Ele sunt adresate fie înaltului şi influentului demnitar aulic Stylianos Zautzes, fie patriarhului Ştefan. Unele dispoziţii desfiinţează sau modifică legi mai vechi, altele, dimpotrivă conferă putere de lege unor practici cutumiare, încorporate, de acum, în dreptul scris şi constituie o recunoaştere a continuităţii şi a strânselor legături între acţiunile de codificare întreprinse de juriştii celor doi împăraţi, Vasile I şi Leon al VI-lea.

În ansamblu, opera juridică a lui Leon a consacrat pentru ultima dată în cadrul legislaţiei bizantine caracterul absolut al autorităţii imperiale, pierderea de către Senat şi deme a drepturilor lor politice (ele vor rămâne în viaţa politică doar ca un simplu element de decor) şi, nu în ultimul rând, consolidarea puterii împăratului în raport cu Biserica Ortodoxă.

Între preocupările sale interne, problema asigurării succesiunii la tron a dominat aproape întreaga domnie a lui Leon. Dar nenorocul l-a urmărit la tot pasul. Theophano, prima lui soţie, cu care a fost căsătorit forţat de tatăl său, i-a născut o fiică, dispărută la numai câţiva ani. Îndrăgostit de Zoe, fiica lui Stylianos Zautzes, Leon a trimis-o pe Theophano la mănăstire, unde aceasta a murit curând. În ciuda opoziţiei Bisericii şi a ostilităţii opiniei publice, Leon s-a căsătorit cu fiica lui Stylianos Zautzes, în anul 894, aceasta murind după mai puţin de doi ani, nu înainte de a-i dărui o fiică. Moartea lui Zoe avea să ducă şi dizgraţia ministrului său favorit (896). O a treia căsătorie, cu Evdokia, l-a adus în conflict deschis cu Biserica (899), dar noua soţie a murit şi ea după numai un  an, reuşind să-i nască un fiu care a murit imediat după naştere. O a patra căsătorie era interzisă categoric de Biserică, ca şi de legislaţia civilă în vigoare în vremea aceea. Dar împăratul nu a depus armele, ci a adus-o la palat pe frumoasa Zoe Carbonopsina („cea cu ochi negri”). Aceasta i-a născut un fiu, în anul 905, în camera de purpură, rezervată naşterii moştenitorilor tronului. Când împăratul i-a cerut patriarhului Nicolae I Misticul oficierea căsătoriei şi recunoaşterea moştenitorului tronului, a întâmpinat un refuz total. Mai târziu, din raţiuni de stat, patriarhul a acceptat un compromis:   l-a recunoscut pe fiul lui Leon ca moştenitor legitim, dar a respins cea de-a patra căsătorie a acestuia ca fiind necanonică. Totuşi, oficierea căsătoriei s-a făcut în mare secret de către un preot de la palat. Patriarhul şi sinodul au condamnat această căsătorie, excomunicându-l pe basileu. Dar împăratul a făcut apel la papa Sergiu al III-lea şi la patriarhii orientali, care şi-au dat acordul asupra acestei căsătorii. Conflictul s-a acutizat atunci când, cuplului imperial i s-a refuzat în public primirea în catedrala Sfânta Sofia (25 decembrie 906; 6 ianuarie 907). Ofensat, Leon al VI-lea l-a acuzat pe Nicolae Misticul de complicitate la o conspiraţie împotriva sa şi l-a destituit din fruntea Bisericii (febr. 907). În locul său a fost pus Euthimie, moment în care Biserica bizantină s-a rupt în două, între adepţii lui Nicolae Misticul şi cei ai lui Euthimie. Dar nici Euthimie nu a fost mai conciliant în problema tetragamică, refuzând să recunoască cea de-a patra căsătorie a lui Leon, obligându-l pe împărat la penitenţă. În cele din urmă, patriarhul a acceptat să-l  încoroneze pe Constantin Porfirogenetul ca basileu, în iunie 911, cu numai un an înainte de moartea lui Leon.

Politica externă a lui Leon, fără a cunoaşte succesele celor două domnii anterioare, a reuşit totuşi să menţină poziţiile Imperiului la aproape toate frontierele. Între anii 886-900 asistăm la incursiuni ale arabilor în regiunile de graniţă dar, fără a pune în primejdie stăpânirea bizantină în Asia Mică.

Mai gravă a fost situaţia de la graniţa cu bulgarii. Deşi încreştinarea bulgarilor a constituit pentru bizantini un succes politic şi religios incontestabil noul ţarat bulgar nu a renunţat la ambiţiile sale expansioniste, moştenite din vremea hanilor păgâni.

Ţarul Boris-Mihail, convins de soliditatea operei sale de încreştinare a poporului bulgar s-a retras de la putere şi a intrat într-o mănăstire (889), lăsând tronul fiului său mai mare, Vladimir (889-893). În timpul său vechea aristocraţie păgână a reuşit să restabilească păgânismul la Pliska, vechea capitală a hanilor bulgari. În faţa acestei situaţii fostul suveran, Boris-Mihail a revenit în viaţa publică, a preluat din nou puterea, a eliminat ultimele rezistenţe păgâne şi l-a îndepărtat pe fiul său de pe tron. Apoi, la pus pe tron pe fiul său cel mic, Simeon (893-927), a cărui domnie a însemnat „vârsta de aur” a primului stat bulgar.     Profund cunoscător al civilizaţie şi ideologiei bizantine încă din perioada în care a fost ţinut ca ostatic la Constantinopol, ţarul Simeon a început să aibă ambiţii mari. El a devenit unul din cei mai redutabili adversari ai Imperiului.  

Războiul bizantino-bulgar (894-896) a izbucnit din cauze economice. Aceasta pentru că, de multă vreme, statul bulgar devenise un adevărat antrepozit al mărfurilor importate de Imperiu din lumea europeană de la nord de ţarat. Din porturile bulgare, ele erau aduse la Constantinopol de negustorii bulgari, cu imense beneficii pentru ei. Dar doi negustori greci au primit de la Stylianos Zautzes, ministrul atotputernic al lui Leon al VI-lea, monopolul asupra acestui comerţ. Cei doi negustori greci, pentru a evita concurenţa cu cei bulgari, au mutat antrepozitele bulgare de al Constantinopol la Tesalonic, cu care ocazie au majorat şi taxele pe comerţul cu produsele bulgare. Protestele ţarului Simeon nu au avut nici un rezultat, motiv pentru care acesta a hotărât să atace Imperiul. În anul 894, ţarul Simeon a invadat Tracia şi Macedonia şi a ameninţat Constantinopolul. Chemate în ajutor, triburile maghiare, conduse de Arpad şi Kurasanes, au trecut Dunărea şi au provocat ţarului bulgar o gravă înfrângere. În anul următor, o contraofensivă bizantină, pe uscat şi pe mare, condusă de generalul Nichifor Phocas şi de drongarul Eustatios, primul ocupând sudul Bulgariei, iar cel de-al doilea  a blocat gurile Dunării. Aceasta l-a obligat pe ţarul Simeon să încheie o pace cu Imperiul. Mai târziu, însă, ţarul bulgar aliat cu pecenegii, a înfrânt triburile maghiare şi apoi a reluat ofensiva împotriva Bizanţului, obţinând o victorie decisivă la Bulgarophygon, în anul 896. Împăratul Leon al VI-lea a cerut pace şi s-a angajat să plătească nişte subsidii anuale bulgarilor. Maghiarii învinşi şi ei, s-au deplasat spre vest sub presiunea pecenegilor şi s-au stabilit în câmpia Dunării, formând un fel de cordon în mijlocul teritoriului locuit de slavi, separându-i pe slavii din sud de cei din nord şi est.

Ambiţiile lui Simeon nu s-au oprit aici, el urmărind cu atenţie desfăşurarea evenimentelor din Imperiu pentru a le pune în valoare. Astfel, în urma cuceririi şi jefuirii Tesalonicului, în iulie 904, de către renegatul grec, devenit corsar arab, Leon din Tripoli, a reuşit să impună împăratului un nou acord prin care statul bulgar anexa un teritoriu întins din sudul Macedoniei, stabilind graniţa cu Imperiul la numai 22 de km de oraşul Tesalonic (toamna 904).   

În Apus, între anii 898-899, flota bizantină a reuşit să smulgă arabilor din Sicilia, controlul în trecătoarea Messina şi să împiedice instalarea lor în Sicilia.

Spre sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul celui de-al X-lea, în urma feudalizării societăţii arabe şi a schismelor religioase, s-a produs dezmembrarea califatului arab şi apariţia unor formaţiuni politice (emirate) autonome pe teritoriul său (Alep, Mosul, Tars, Melitine, Edessa). Cel mai important eveniment, în cadrul acestui proces, a fost crearea unui califat independent la Cairo (910), sub conducerea descendenţilor Fatimei, fiica profetului Mahomed, care au proclamat războiul sfânt rivalilor lor din Bagdad. Mai târziu, în anul 929, şi omeiazii din Spania şi-au creat un califat independent.

Războiul cu ţarul Simeon a avut ca efect încetarea acţiunilor militare în faţa arabilor, atât în Occident cât şi în Orient. Generalul Nichifor Phocas a trebuit să-şi întrerupă campania victorioasă în Italia meridională pentru a relua comanda în Balcani. Situaţia devenise gravă. În Armenia arabii făceau dese incursiuni de pradă, atât pe mare, cât şi pe uscat. Arhipelagul grec era şi el răvăşit de incursiunile arabe. Astfel a fost posibilă devastarea bogatului oraş Demetrias, de pe coasta Tessaliei. Nici în Apus, situaţia nu era mai bună, bizantinii suferind înfrângeri repetate. După ce a reprimat o răscoală a vasalilor săi din Sicilia şi a prădat unele posesiuni bizantine din Calabria, la 1 august 902, emirul de Cairo a reuşit să ocupe cetatea Taormina, ultimul punct de sprijin al Imperiului în Sicilia, această provincie fiind definitiv pierdută.

În anul 907, expediţia marelui cneaz de Kiev, Oleg, asupra Constantinopolului l-a obligat pe Leon al VI-lea să acorde negustorilor ruşi importante privilegii în Imperiu, cuprinse într-un tratat încheiat între cele două părţi, în septembrie 911. Acest tratat a marcat începutul relaţiilor comerciale regulate între Bizanţ şi tânărul stat rus. El garanta, între altele, ruşilor, dreptul de a lua parte la campaniile militare ale Imperiului. 

În urma eşecurilor suferite, autoritatea imperială a construit fortificaţii mai solide la Tesalonic şi Attalia şi a luat măsuri energice pentru reînnoirea flotei. Rezultatele s-au făcut simţite în curând: în octombrie 908, marele drongar Himerios a repurtat o strălucită victorie asupra flotei arabe din Marea Egee. Doi ani mai târziu, el a debarcat în insula Cipru şi de aici a atacat litoralul sirian, ocupând cetatea Laodiceea. Dar, cea mai mare bătălie navală a avut loc în anul 911. O flotă puternică comandată de acelaşi Himerios a pornit spre Creta, încercând să redobândească unele poziţii strategice pierdute în faţa arabilor. După o luptă încheiată nedecis bizantinii au fost nevoiţi să se întoarcă. Pe drum, în aprilie 912, flota bizantină a fost surprinsă şi nimicită lângă insula Chios de către forţele navale reunite ale renegaţilor greci, Leon din Tripoli şi Damianos. Astfel, au fost compromise toate eforturile militare şi financiare ale Bizanţului, ca şi rezultatele obţinute până atunci în lupta împotriva arabilor.

La 12 mai 912, după moartea lui Leon al VI-lea Filosoful, puterea a fost preluată de fratele său Alexandru (912-913). Acesta a alungat-o pe văduva Zoe din palat şi a închis-o într-o mănăstire, iar patriarhul Euthimie a fost obligat să renunţe la scaunul patriarhal. În locul său a fost rechemat din exil Nicolae Misticul. Au fost demişi aproape toţi funcţionarii importanţi puşi în funcţii de Leon, fiind preferaţi apropiaţi ai săi. De asemenea, a refuzat să mai plătească tribut bulgarilor, în virtutea tratatului de pace din anul 896, dând ocazia ţarului Simeon să reia ostilităţile. Dar, după ceva mai bine de un an, la 6 iunie 913, Alexandru a murit, iar puterea a fost preluată de o regenţă condusă de patriarhul Nicolae I Misticul, în numele minorului Constantin al VII-lea (913-959), fiul lui Leon al VI-lea, în vârstă de 7 ani.

Situaţia era pe cât de complicată, pe atât de incertă. Având în faţă o opoziţie puternică, compusă din elementele fidele dinastiei, grupate în jurul împărătesei văduve Zoe, hărţuit şi de o parte a clerului care îi rămăsese fidelă lui Euthimie, Nicolae I Misticul şi-a asumat regenţa  în numele unui copil care nu putea să-şi legitimeze naşterea şi nici să-şi valideze încoronarea. Confuzia a sporit atunci când comandantul armatei Constantin Ducas a încercat să ocupe tronul, dar fără succes. Aceasta era situaţia în momentul începerii războiului cu bulgarii.

Nemulţumit de sistarea de către Alexandru a tributului faţă de Ţaratul bulgar, Simeon a traversat teritoriul bizantin, fără a întâmpina nici o rezistenţă, ajungând, în august 913, sub zidurile capitalei bizantine. Animat de ambiţii măreţe, anume acelea de a fi numit împărat al Romanilor şi de a crea un nou imperiu universal, în locul vechiului Bizanţ, ţarul Simeon a fost primit cu mare solemnitate în capitala bizantină. Aici a început tratative cu regenţa imperială, slabă şi incapabilă să se opună, care a fost nevoită să facă mari concesii ţarului. Practic membrii regenţei au capitulat în faţa puternicului suveran bulgar. Acesta a obţinut acordul autorităţilor şi a fost încoronat de patriarhul Nicolae I Misticul. Printr-un tratat, patriarhul se angaja să reia plata tributului către statul bulgar, iar ţarul a promis că îi va dărui lui Constantin Porfirogenetul mâna uneia din fiicele sale.

După plecarea lui Simeon din capitală, convins că totul era rezolvat, împărăteasă Zoe a fost rechemată din exil, preluând puterea. Patriarhul Nicolae Misticul a pierdut regenţa şi a rămas pe scaunul patriarhal cu condiţia de a  nu se mai amesteca în treburile statului. Proiectul alianţei matrimoniale cu bulgarii a fost anulat, iar validitatea încoronării imperiale a lui Simeon a fost contestată şi ea. Auzind de cele întâmplate la Constantinopol, în septembrie 914, ţarul a invadat Imperiul, pretinzând recunoaşterea sa ca împărat al Romanilor. El a ocupat Tracia şi, timp de trei ani, a pustiit teritoriul dintre Tesalonic şi Dyrrachium.

Împărăteasa Zoe a hotărât trecerea la o contraofensivă puternică. Generalul Leon Phocas, fiul lui Nichifor, a preluat conducerea armatei, dar el nu s-a dovedit la înălţimea talentului militar al tatălui său. El era asistat de fratele său Bardas şi de o serie de alţi reprezentanţi ai marilor familii bizantine. Conducerea flotei a fost încredinţată marelui drongar, Roman Lecapenos. O expediţie comună a forţelor terestre şi a celor maritime a ajuns până la Dunăre, pătrunzând până pe litoralul Mării Negre, în vederea unei acţiuni comune cu pecenegii împotriva bulgarilor. Datorită neînţelegerilor apărute între cei doi comandanţi militari bizantini, pecenegii s-au retras şi acţiunea a eşuat. La 20 august 917, armata bizantină, aflată în retragere de la Dunăre a suferit o groaznică înfrângere în apropiere de Anchialos, pe ţărmul Mării Negre, în faţa bulgarilor. Resturile armatei bizantine au fost nimicite de ţar la Katasyrtai, în apropierea Constantinopolului. Stăpânind incontestabil Balcanii, ţarul Simeon a pustiit întreaga Grecie, ajungând până la golful Corint.

Cu toate acestea ţarul Simeon nu a renunţat la intenţiile sale de a urca pe tronul imperial bizantin. Începând din primăvara anului 919, într-un moment critic pentru Imperiu, lupta pentru putere s-a dat între generalul Leon Phocas, reprezentantul aristocraţiei bizantine şi al împărătesei Zoe şi marele drongar Roman Lecapenos, ultimul având câştig de cauză. Împărăteasa Zoe şi adepţii săi au fost îndepărtaţi de la palat, iar Roman Lecapenos a preluat conducerea regenţei împăratului minor şi s-a proclamat basileopator („părintele basileului”). Apoi, în mai 919, şi-a căsătorit fiica, Elena, cu Constantin Porfirogenetul. Rivalul lui Roman, generalul Leon Phocas s-a răsculat în fruntea armatei din Asia, dar a fost părăsit de soldaţi, fiind prins şi orbit.

Văzându-şi dejucate planurile de către Roman Lecapenos, ţarul Simeon a refuzat să recunoască schimbările politice din Constantinopol şi a reluat războiul cu şi mai multă îndârjire. A apărut de câteva ori sub zidurile capitalei, după care, neputincios în a-şi învinge duşmanul, între anii 919-922, a pustiit Tracia şi Macedonia. În replică, în anul 920, Roman Lecapenos, urcat pe scaunul imperial, a provocat un război între ţar şi principele Serbiei, Zaharia. În acelaşi an, în septembrie, Roman Lecapenos a primit titlul de caesar, iar în decembrie a fost proclamat împărat (919-945), împreună cu moştenitorul legitim, Constantin al VII-lea Porfirogenetul. În anii următori, trei fii ai lui Roman Lecapenos au fost şi ei proclamaţi împăraţi: Christophor (mai 921), Ştefan (dec. 924 şi Constantin (dec. 924). Cel de-al patrulea, Teophilact, fost destinat carierei eclesiastice, fiind trimis de mic copil ca ucenic pe lângă patriarhul Nicolae Misticul.

Între anii 922-926, asistăm la o perioadă de anarhie politică în sudul Italiei, datorită atacurilor hoardelor maghiare, care au ajuns până în Campania, iar arabii au pustiit Calabria.

În anul 922, Roman Lecapenos a inaugurat politica agrară a împăraţilor macedoneni pentru apărarea micii proprietăţi ţărăneşti împotriva tendinţelor acaparatoare ale aristocraţiei bizantine. Într-o primă novelă, basileul a întărit dreptul de protimisis în sânul proprietăţii rurale, pentru a le oferi un mijloc eficace de a se opune pătrunderii aristocraţilor în mijlocul lor. Apoi, bunurile stratiotice acaparate de aristocraţi în ultimii treizeci de ani aveau să fie înapoiate vechilor stăpâni, pentru a reface proprietatea stratiotului în integralitatea ei.

În anul 923, ţarul Simeon a întreprins o nouă expediţie de pradă în Tracia, moment în care a ocupat, pentru scurt timp, oraşul Adrianopol. După o victorie zdrobitoare asupra corsarului arab Leon de Tripoli, lângă insula Lemnos, Roman Lecapenos a început să acorde o atenţie specială flotei bizantine, care îşi va impune treptat supremaţia în Mediterana orientală.

În timpul ultimilor ani ai domniei ţarului bulgar, războiul cu Bizanţul s-a purtat cu şi mai multă înverşunare. Mai întâi, în anul 924, Imperiul a reuşit să provoace un nou război între Simeon şi principele Serbiei, care a creat mari dificultăţi ţarului bulgar. Apoi, în toamna aceluiaşi an, după ce a pustiit Macedonia şi Tracia, ţarul Simeon a apărut din nou sub zidurile Constantinopolului, unde a avut o întrevedere cu Roman Lecapenos. Cu acest prilej s-a încheiat un armistiţiu, prin care împăratul se obliga la reluarea plăţii tributului către bulgari, iar ţarul să elibereze teritoriile cucerite de la bizantini şi să renunţe la titulatura imperială. Dar pacea nu a durat prea mult. În anul următor, basileul a protestat faţă de faptul că ţarul a continuat să se proclame împărat roman şi să ocupe teritoriile foste bizantine.

Un an mai târziu, Roman Lecapenos a reuşit să opună ţarului un nou adversar de temut, în persoana regelui Croaţiei, Tomislav. Acesta a provocat o grea înfrângere ţarului, obligându-l să încheie o pace nefavorabilă prin intermediul papei. În acelaşi an, oraşul Tarent din Italia a fost cucerit de emirul de Sicilia, sprijinit de o flotă a corsarilor slavi din Dalmaţia, fără ca Imperiul să poată reacţiona.

În mai 927, în toiul pregătirilor pentru o nouă expediţie antibizantină, ţarul Simeon a murit pe neaşteptate, dispărând astfel unul din cei mai redutabili adversari ai Imperiului. Fiul şi urmaşul lui Simeon, ţarul Petru (927-969), nu a mai avut statura politică a părintelui său. Domnia lui a reprezentat perioada de maximă influenţă culturală bizantină în Ţaratul bulgar. La numai câteva luni de la venirea sa pe tron, el a răspuns favorabil propunerilor lui Roman Lecapenos de a încheia pacea cu Imperiul. În fapt, Petru a obţinut maximum din ceea ce putea să spere. Basileul i-a acordat mâna unei nepoate, Elena, fiica fiului său mai mare, Chrystophor, şi i-a recunoscut titlul de „basileu al bulgarilor”, mărginit însă la teritoriul statului bulgar, precum şi titlul de patriarh pentru conducătorul Bisericii bulgare. De asemenea, Roman Lecapenos a promis să acorde solilor bulgari întâietate faţă de toţi ceilalţi soli străini de la Curtea imperială. 

   Ţaratul bulgar a reuşit, în fapt, să asigure, liniştea la graniţa europeană a Imperiului, împotriva incursiunilor maghiare şi pecenege, permiţând împăratului să se concentreze în lupta cu arabii. Asistăm practic, în continuare, la un nou război victorios împotriva emirilor arabi din Asia. Sub conducerea unui general foarte capabil, Ioan Curcuas, bizantinii au pătruns în valea Eufratului, ocupând pentru scurt timp cetatea Samosata, iar apoi au invadat Armenia arabă, reuşind să cucerească mai multe cetăţi musulmane.

Între anii 930-931, generalul Ioan Curcuas a reuşit să cucerească, după un asediu de 7 luni, cetatea Theodosiopolis, ocupând apoi şi cetatea Melitine, capitala unuia dintre emiratele arabe apărute după fărâmiţarea califatului din Bagdad. Aceasta din urmă avea să fie, în curând, recucerită de arabi, la sfârşitul anului 931.

În anul 934, hoardele maghiare au invadat Tracia, dar au fost respinse de armata bizantină, iar apoi, de curând sosiţi în nordul Dunării, pecenegii au întreprins şi ei prima campanie antibizantină, ajungând până în apropierea Constantinopolului. În mai acelaşi an, generalul Ioan Curcuas a obţinut un strălucit succes prin cucerirea cetăţii Melitine de sub stăpânirea arabă. În luna septembrie, împăratul a dat o nouă Novelă imperială în sprijinul micii proprietăţi ţărăneşti, serios afectată de foametea din anii 927-928. A fost anulată orice tranzacţie, donaţie sau moştenire de după 1 septembrie 927. Orice proprietate cumpărată la un preţ sub jumătatea preţului ei normal trebuia înapoiată.

Între anii 937-941 a avut loc o răscoală a arabilor din Sicilia împotriva Fatimizilor din Bagdad, susţinută de strategii bizantini din Italia, care vor reuşi astfel să-şi refacă treptat poziţiile pierdute în sudul Peninsulei.

În toamna anului 938, după ce emirul de Mosul şi Alep a obţinut o victorie asupra lui Ioan Curcuas, pe cursul superior al Eufratului, împăratul Roman Lecapenos a încheiat un armistiţiu cu califatul, însoţit de un schimb de prizonieri. După numai un an, emirul de Mosul şi Alep a reluat ostilităţile împotriva Imperiului. El atacă Armenia şi pradă apoi thema Armeniakon, dar a trebuit să se retragă datorită luptelor pentru putere de la Bagdad, oferind Bizanţului o perioadă de relativă linişte.

În iunie 941 are loc un atac prin surprindere al flotei ruseşti asupra Constantinopolului, care a fost însă respins graţie „focului grecesc”. Apoi, încercare flotei ruse de a pustii litoralul pontic al Asiei Mici a eşuat datorită intervenţiei armatei themelor orientale, conduse de Ioan Curcuas şi Bardas Phocas. În urma unui nou atac al flotei bizantine asupra vaselor ruseşti a acestea au suferit o grea înfrângere.

Între anii 942-942 s-a desfăşurat o strălucită campanie antiarabă a lui Ioan Curcuas. În fruntea unei puternice armate, acesta a pătruns în Armenia arabă şi apoi în Mesopotamia, unde a cucerit mai multe cetăţi, între care şi Edessa, de unde a fost adusă în triumf la Constantinopol relicva numită Mandylion, o bucată de pânză care potrivit unei legende ar fi avut imprimat pe ea chipul Mântuitorului, dăruită în dar regelui Abgar al Edessei. După ce a obţinut un alt succes însemnat, ocupând cetatea Germaniceea, în anul 944, generalul Ioan Curcuas a căzut în dizgraţie, datorită intrigilor fiilor lui Roman Lecapenos, Ştefan şi Constantin.

La scurt timp o puternică armată rusă, avându-l în frunte pe cneazul Igor, sprijinită şi de trupe pecenege, a apărut la frontiera Dunării. Împăratul Roman Lecapenos a fost nevoit să reînnoiască privilegiile comerciale acordate negustorilor ruşi cu trei decenii în urmă.

În luna decembrie a aceluiaşi an, nemulţumiţi de planurile dinastice ale lui Roman Lecapenos, fiii săi Ştefan şi Constantin l-au obligat pe părintele lor să abdice, deportându-l în insula Proti, unde avea să-şi sfârşească zilele în mănăstire (948).

La 27 ianuarie 945, o răscoală a populaţiei din Constantinopol i-a înlăturat de la putere pe Ştefan şi Constantin Lecapenos, care au fost şi ei exilaţi, pierind de moarte violentă. În aceste condiţii împăratul legitim Constantin al VII-lea Porfirogenetul (945-959) a preluat singur puterea.

În plan social, acesta a continuat politica predecesorului său de apărare a comunităţii rurale şi a stratioţi-lor în faţa ofensivei marii aristocraţii funciare. Pe plan extern, el a început o mare ofensivă în Orient – aşa-numita „epopee bizantină” – sub conducerea lui Bardas Phocas şi a fiilor săi Nichifor şi Leon, nimeni alţii decât fiul şi nepoţii lui Leon Phocas, rivalul de odinioară al lui Roman Lecapenos.

Constantin al VII-lea a rămas însă în istoria Bizanţului graţie remarcabilei sale activităţi culturale, fiind promotorul amplei mişcări culturale, care a constituit apogeul „primului umanism bizantin”. Această mişcare ştiinţifico-culturală, operă a unui cerc de savanţi din jurul lui Constantin al VII-lea, s-a îngrijit de întocmirea unor enciclopedii care rezumau cunoştinţele din timpul antichităţii în cele mai diferite domenii. Au fost alcătuite enciclopedii de istorie, politică, medicină, agronomie, etc.

În calitate de istoric, Constantin al VII-lea a scris mai multe lucrări. Prima în ordine cronologică este: „De Thematibus”, scrisă în anii tinereţii, probabil după anul 930. Ea constituie o descriere geografică a Imperiului, care constituie date asupra administraţiei, populaţiei şi întinderii statului. Lucrarea conţine informaţii de o mare valoare istorică deosebită asupra genezei şi organizării sistemului themelor.

A doua lucrare a lui Constantin este „De administrando Imperio”. Întocmită din raţiuni de ordin didactic, pentru îndrumarea politică a moştenitorului tronului roman, ea cuprinde sfaturi practice pentru conducerea Imperiului. A fost alcătuită între anii 948-952, fapt ce explică repetările şi contrazicerile supărătoare, de la un capitol la altul, şi absenţa unui plan general al operei. Lucrarea mai prezintă şi raporturile politice bizantine cu popoarele străine, cum ar fi cele de la hotarele nordice ale Imperiului şi cele din Apus. Informaţiile provin şi din surse orale, dar sunt culese şi de la unii autori străini.

 A treia lucrare a istoricului poartă tot un nume convenţional „De ceremoniis aulae byzantinae”, scrisă în ultimii ani ai vieţii. Lucrare are tot o destinaţie didactică, constituind un îndrumar de comportare la Curtea imperială a moştenitorului tronului în cele mai variate prilejuri: încoronare, căsătorie, promovarea înalţilor demnitari în funcţii, primirea soliilor străine, etc. Ea mai cuprinde şi ştiri din viaţa cotidiană din capitala bizantină, date de istorie culturală.

Aceste trei lucrări pot fi privite ca un întreg, atât prin destinaţia didactică cât şi prin natura informaţiilor.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-09-07)
Views: 405 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, teologie istorie, istoria bizantului, referat, Istoria Bizantului online | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016