Dinastia amoriană (820-867) - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Thursday, 2016-12-08, 1:10 AM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Dinastia amoriană (820-867)

Fondatorul dinastiei amoriene a fost Mihail al II-lea (820-829), un suveran energic şi cu simţul măsurii, dar a cărui lipsă de cultură a atras bătaia de joc a celor cultivaţi. Deşi a fost un partizan al iconoclasmului, fiind originar din localitatea Amorion, în Frigia, veche citadelă a iconoclasmului, din raţiuni politice, sub domnia sa, criza religioasă a marcat o acalmie. Persecuţiile au încetat, exilurile patriarhului Nichifor I şi a lui Teodor Studitul au fost anulate, dar totuşi, împăratul a adoptat o atitudine rezervată, nerecunoscând nici hotărârile Sinodului al VII-lea ecumenic, dar nici cele ale sinoadelor iconoclaste, interzicând chiar discuţiile pe tema cultului icoanelor.

Evenimentul intern cel mai important al domniei lui Mihail al II-lea a fost marea mişcare socială declanşată de Toma Slavul, un general slav originar din Asia Mică, vechi camarad de arme al împăratului. Izbucnită ca urmare a rivalităţii personale dintre cei doi, ea a avut la origine profunde cauze sociale, religioase şi etnice, ceea ce explică ecoul ei în întreaga societate bizantină.

Având sprijinul arabilor, încă din timpul lui Leon al V-lea, Toma a reuşit să adune în jurul său în regiunile de frontieră ale Orientului o mare masă de nemulţumiţi formată din arabi, perşi, armeni, iberici şi ale populaţii caucaziene. Mişcarea a găsit un teren favorabil în Asia Mică datorită preponderenţei elementului slav şi a repulsiei acestor populaţii faţă de politica Constantinopolului. Caracterul social al mişcării a fost dat de faptul că Toma le-a promis uşurarea situaţiei prin micşorarea impozitelor şi eliminarea funcţionarilor corupţi. În plan religios el a apărat cultul icoanelor, folosindu-se de aceasta în cadrul mişcării sale.

În toamna anului 821, Toma s-a autoproclamat împărat, fiind încoronat de patriarhul Iov al Antiohiei (813/814 – 844/845), cu acordul califului arab al-Mamun (813-833). Toma a fost recunoscut basileu de către şase din themele Asiei Mici, cu excepţia celor din Opsikion şi Armeniakon. În iarna anului 821, în fruntea unui armate puternice, Toma Slavul a ajuns sub zidurile Constantinopolul, începând asediul asupra capitalei, după ce a trecut Bosforul cu ajutorul flotei din thema maritimă Kibyraioton. Timp de un an de zile, între anii 822-823, el a asediat capitala, având alături şi armata din themele europene, în care predominau adepţii cultului icoanelor. În primăvara anului 823, chemat în ajutor de Mihail al II-lea, hanul Omurtag a coborât în Tracia, obligându-l pe Toma Slavul să ridice asediul Constantinopolului şi să se angajeze în lupta cu hanul bulgar, care i-a produs o grea înfrângere. Tot cu sprijinul hanului bulgar, Mihail al II-lea a restabilit controlul în Asia şi Europa, În octombrie 823, Toma Slavul aflat la Arcadiopolis, după înfrângerea în faţa hanului bulgar, a fost obligat să capituleze, fiind apoi ucis, după o serie de torturi oribile.

Cu toate că Mihail al II-lea a devenit stăpân asupra situaţiei, Bizanţul a ieşit foarte slăbit din acest război civil de aproape trei ani.

Deşi, arabii nu mai erau capabili să întreprindă o ofensivă eficace contra Bizanţului, Imperiul s-a văzut totuşi ameninţat de alte părţi ale lumii arabe. Alungaţi din Spania în Egipt, în anul 816, zece ani mai târziu, arabii au atacat prin surprindere şi au cucerit insula Creta, cea mai importantă poziţie strategică a Imperiului în Marea Mediterană. Un an mai târziu (827), arabii din Africa de Nord aveau să cucerească Sicilia, astfel că Bizanţul a pierdut supremaţia în Mediterana centrală şi securitatea comerţului său în Marea Adriatică. 

După moartea lui Mihail al II-lea, a urmat la tron fiul său, Teofil (829-842).

Noul împărat a dus o politică economică înţeleaptă, care a avut ca rezultat refacerea finanţelor statului. Intelectual rafinat, Teofil s-a arătat favorabil atât culturii bizantine cât şi celei arabe, sub influenţa eruditului om de ştiinţă Ioan Grammaticul. A încurajat dezvoltarea învăţământului public după o lungă perioadă de eclipsă, sarcină care i-a revenit lui Leon Matematicul, a iniţiat ridicarea unor noi edificii precum şi împodobirea Palatului imperial, care rivaliza cu reşedinţa califilor din Bagdad. Teofil a extins Palatul imperial, construind totodată pe malul asiatic al Bosforului un splendid palat.

Anii săi de domnie au marcat însă şi ultima perioadă a mişcării iconoclaste şi cea mai mare influenţă pe care cultura arabă a exercitat-o asupra lumii bizantine. Icoanele care, în timpul împăratului Mihail al II-lea au fost încet-încet reaşezate în unele biserici şi chiar în Palatul imperial din dispoziţia împărătesei Teodora, au fost din nou scoase şi înlocuite cu tablouri reprezentând animale şi păsări.

În anul 832, la îndemnul preceptorului său, marele savant Ioan Grammaticul, care avea să urce pe scaunul patriarhal sub numele de Ioan al VII-lea (832-843), împăratul Teofil a convocat un sinod la Constantinopol, în care au fost reînnoite hotărârile sinodului iconoclast din 754.

Pe plan extern, expediţiile conduse de Teofil împotriva teritoriilor arabe din Asia s-au încheiat cu rezultate schimbătoare, victoriile alternând cu înfrângerile, iar tratativele de pace care au urmat, au rămas fără efect datorită morţii califului al-Mamun (833).Totuşi, frontiera răsăriteană, stabilită cu un secol mai devreme de Constantin al V-lea, a rămas nemodificată.

Mult mai fructuoasă a fost politica faţă de popoarele nord-pontice şi cele caucaziene. Relaţiile foarte bune cu hanul chazar, au asigurat în continuare securitatea flancului nordic al Imperiului, în faţa pericolului islamic. Cu ajutorul inginerilor bizantini, a fost construită cetatea Sarkel pe Don, care apăra stăpânirea bizantină din această zonă, organizată de Teofil într-o themă.

După ce, în anul 837, împăratul a întreprins o campanie victorioasă, împotriva arabilor, pe cursul râului Eufrat, în iulie 838, o puternică armată arabă a pătruns în Asia Mică, sub conducerea califului Mutasim, fratele lui al-Mamun, obţinând o victorie zdrobitoare la Dazimon, asupra forţelor bizantine. Arabii au cucerit apoi oraşul Ancyra şi puternica cetate Amorion, a cărei cădere a avut un imens ecou în lumea bizantină.

La sfârşitul anului 838, împăratul Teofil a cerut ajutor pentru a contracara pericolul arab, împăratului Ludovic Piosul, Veneţiei şi emirului de Cordoba, după care a reluat atacurile împotriva arabilor. În timp ce o flotă imperială a pustiit ţărmul Siriei, în anul 839, armata condusă de împărat a ocupat Germaniceea şi o parte a teritoriului provinciei Melitene, în anul 840.

Tratativele de pace între cele două părţi au fost întrerupte de moartea celor doi suverani, în ianuarie 842.

La moartea sa, împăratul Teofil a lăsat în urma sa cinci fiice şi un fiu, Mihail, în vârstă de numai şase ani, desemnat ca succesor la tron. Minorul s-a aflat sub regenţa mamei sale, Teodora, ajutată de un consiliu format din Teoctist, logothetul dromului, Bardas şi Petronas, cei doi fraţi ai Teodorei şi magistratul Sergiu Niketiates Această structură de putere a durat până în anul 856, când cezarul Bardas, unchiul lui Mihail (ajuns deja la maturitate), a organizat o lovitură de palat, care a dus la înlăturarea, întemniţarea şi asasinarea lui Teoctist. Doi ani mai târziu, în urma unui complot iniţiat tot de cezarul Bardas, împărăteasa Teodora a fost înlăturată şi ea de la putere, fiind constrânsă să intre în monahism împreună cu fiicele ei. Astfel, Mihail al III-lea (842-867) a rămas singur împărat, conducând statul cu sprijinul unchiului său Bardas, un om politic de mare talent.

Noul împărat, alături de unchiul său, au continuat linia politicii interne a lui Teofil, având în centrul ei dezvoltarea culturii. În timpul domniei lui Mihail al III-lea a avut loc reorganizarea Universităţii din Constantinopol, care cunoscuse în ultimul timp o puternică eclipsă. Având ca sediu palatul de la Magnaura, Mihail al III-lea a numit în funcţia de conducător a ei pe cel mai mare savant bizantin al vremii, Leon Matematicul (c. 800- c. 870), celebru încă din anii de domnie ai lui Teofil. Prieten al lui Fotie şi un profund cunoscător al culturii clasice, Leon a restabilit prestigiul învăţământului şi culturii din Imperiu. Măsurile luate de el au stat la baza marii mişcări intelectuale care a purta numele de primul umanism bizantin.

Pe plan extern, împăratul a avut meritul de a fi jucat un rol esenţial în începuturile evanghelizării Moraviei Mari şi a Bulgariei. În principatul morav, basileul a trimis o misiune condusă de cei doi apostoli slavi, Constantin (Chiril) şi Metodiu.

Tot lui Mihail al III-lea i-a revenit şi meritul de a fi iniţiat politica ofensivă la frontiera răsăriteană, în vederea recuceririi defileurilor din munţii Taurus 

În acest timp, viaţa Bisericii din Imperiu a rămas în continuare agitată. După moartea patriarhului Metodie, înlocuitorul lui Ioan Grammaticul, în anul 847, a urmat monahul Ignatie, acceptat atât de predecesorul său, cât şi de către regenţă, pentru poziţia sa moderată. Dar, la scurt timp după lovitura de palat a cezarului Bardas, patriarhul Ignatie a intrat în conflict cu acesta, fiind silit în cele din urmă să se retragă (858), iar în locul său a fost ales un laic, Fotie, un intelectual eminent, care avea să deschidă o nouă pagină în istoria Bisericii bizantine. Alegerea noului patriarh a declanşat o revoltă a susţinătorilor lui Ignatie, care au declarat ca necanonică alegerea unui laic în fruntea Bisericii. În martie 859, un sinod convocat de Fotie la Constantinopol a declarat legală depunerea lui Ignatie şi a acceptat canonicitatea alegerii noului patriarh. A fost începutul unei noi schisme care avea să dureze patru decenii, între adepţii lui Ignatie şi cei ai lui Fotie. Patriarhul Fotie a cerut Romei să aprobe deciziile sinodului din Constantinopol, dar, din motive politice, papa Nicolae I a condamnat depunerea lui Ignatie şi a revendicat restituirea autorităţii sale asupra teritoriului provinciei Illyricum, retrasă de împăraţii iconoclaşti. În aprilie 861, un nou sinod ţinut la Constantinopol, la care au participat legaţii papali şi Ignatie, a determinat pe fostul patriarh să recunoască drept canonică alegerea lui Fotie, lucru pe care l-au făcut şi legaţii papali. În replică papa Nicolae I şi-a dezavuat legaţii şi a convocat la Roma, în palatul Lateran, un sinod, în aprilie 863, care l-a depus pe Fotie şi l-a declarat restabilit în funcţie pe Ignatie. Astfel, schisma internă bizantină a devenit un conflict între Roma şi Constantinopol. Conflictul s-a adâncit în jurul  încreştinării Bulgariei, fiecare din cei doi conducători de Biserici căutând să-şi extindă stăpânirea asupra noii dioceze.

În vara anului 865, împăratul Mihail al III-lea a protestat printr-o scrisoare către papa Nicolae I pentru amestecul său în treburile interne ale Bisericii Răsăritene, iar în scrisoarea de răspuns, papa îi reproşa basileului că se proclama imperator Romanorum, deşi ignora limba latină pe care o numea „barbară şi scitică”.

Ruptura părea inevitabilă, mai ales că un sinod ţinut la Constantinopol îl excomunica pe papa Nicolae I. Când la Constantinopol a venit la putere Vasile I Macedoneanul (sept. 867), acesta fiind ostil rupturii cu Roma l-a depus pe Fotie şi l-a readus în scaun pe Ignatie. Dar conflictul a fost departe de a se fi încheiat. Atunci când noul împărat a cerut Romei acordul în chestiunea depunerii lui Fotie, papa Adrian al II-lea l-a ignorat pe basileu şi l-a condamnat pe fostul patriarh. Cu acordul împăratului şi al papei, un nou sinod ţinut la Constantinopol, între 5 octombrie 869-28 februarie 870, la care au participat şi legaţi papali, a reînnoit condamnarea lui Fotie şi a adepţilor săi, iar actele din perioada patriarhatului său au fost anulate. Cu acest prilej s-a pronunţat reunirea celor două Biserici. Pacea din interiorul Bisericii a fost însă repede tulburată de o hotărârea  Patriarhiei constantinopolitane de a trece sub jurisdicţia sa Biserica bulgară. Astfel, în anii care au urmat, tensiunile dintre Roma şi Constantinopol au continuat datorită problemei de legate de jurisdicţia asupra Bulgariei.

La moartea patriarhului Ignatie, în octombrie 877, pe scaunul patriarhal a fost readus Fotie, care, cu mult tact a restabilit pacea în Biserica bizantină şi în raporturile cu Roma. În prezenţa legaţilor papali, la Constantinopol a avut loc un nou sinod, care a constituit un triumf pentru Fotie. Hotărârile sinodului din 869-870 au fost anulate, Fotie fiind recunoscut ca patriarh, având câştig de cauză şi în disputele dogmatice. Noul papă, Ioan al VIII-lea a cedat pe plan religios, din dorinţa de a menţine alianţa politică cu Imperiul, atât de necesară în Peninsulă, datorită ameninţării arabe şi a crizei statului carolingian.

Patriarhul Fotie a rămas în scaun până la moartea împăratului Vasile I (886), când noul împărat, Leon al VI-lea Filosoful, fostul său elev l-a depus din scaun, sub acuzaţia de conspiraţie împotriva fostului împărat, şi l-a închis într-o mănăstire unde avea să şi moară (891).

După moartea lui Fotie, considerat de adepţii săi, ca sfânt, a reaprins disputele cu susţinătorii lui Ignatie, până când patriarhul Antonie şi pontiful roman au obţinut, în anul 898, împăcarea între cele două tabere.

Un nou conflict avea să apară în Biserica Răsăriteană, cu ocazia celei de-a patra căsătorii a împăratului Leon al VI-lea Filosoful, în anul 905. Opoziţia patriarhului Nicolae I Misticul faţă de această a patra cununie a basileului (disputa tetragamică), a dus la depunerea sa de către împărat, în februarie 907. În prealabil însă, Leon al VI-lea, a obţinut de la papă acordul faţă de validitatea acestei căsătorii. Aducerea pe scaunul patriarhal a lui Euthimie, care nu s-a arătat nici el mai conciliant în chestiunea tetragamiei, a provocat o nouă dispută între adepţii vechiului patriarh, Nicolae I Misticul şi cei ai noului patriarh.

După moartea lui Leon al VI-lea, Alexandru, noul împărat l-a depus pe Euthimie şi l-a readus pe Nicolae I Misticul, iar episcopii care au acceptat tetragamia au fost scoşi din scaunele lor. Cu toate acestea disputele între cele două tabere au continuat până în iulie 920, când Roman I Lecapenos, cu acordul lui Nicolae I Misticul, a convocat un sinod, prilej cu care patriarhul a promulgat un tomus unionis, prin care s-a restabilit pacea între adepţii săi şi cei ai fostului patriarh, Euthimie, mort în anul 917. Astfel, după mai multe decenii de dispute şi crize religioase, pacea a fost restabilită, în sfârşit, în viaţa Bisericii bizantine.

O altă problemă cu care s-a confruntat Imperiul şi Biserica din Bizanţ au fost ereticii pavlicieni. Aceştia erau o sectă religioasă de inspiraţie maniheică, pătrunsă în secolul al VIII-lea, în Asia Mică, din regiunile centrale ale Orientului. Adversari ai cultului icoanelor, ei au fost favorizaţi de împăraţii isaurieni. Odată cu restabilirea cultului icoanelor, în special din timpul împăraţilor Mihail I Rhangabe şi Teofil, s-au declanşat mari persecuţii împotriva lor, fapt care i-a determinat să se refugieze în emiratul de Melitine, fiind sprijiniţi de arabi să-şi întemeieze un stat propriu la frontiera răsăriteană a Imperiului, cu centrul la Tephrike. Aliaţi naturali ai arabilor, ei constituiau un real pericol pentru themele orientale, unde organizau expediţii de pradă, singuri sau alături de arabi.

Mai multe expediţii întreprinse sub regenţa Teodorei împotriva lor au sfârşit prin a-i coloniza în Tracia şi Macedonia. În anul 844, o armată bizantină condusă de logothetul dromului Teoctist a fost înfrântă de forţele arabe şi cele pavliciene pe malul râului Mauropotamos, având ca efect pătrunderea arabilor în Asia Mică. În deceniile următoare, pavlicienii, în alianţă cu armenii şi slavii din themele asiatice, au format o coaliţie care a destabilizat apărarea Imperiului din Orient

Un sfert de veac mai târziu, împăratul Vasile I, primul reprezentant al dinastiei macedonene, a încercat să încheie un acord cu ei, dar conducătorul lor, Chrysocheir („Mână de aur”) a pretins teritoriul Asiei Mici ca preţ al păcii la frontiera bizantină. Împăratul Vasile I a organizat două expediţii militare pentru rezolvarea definitivă a problemei pavliciene: prima, în anul 871, a rămas fără rezultat, cea de-a doua, condusă de socrul său, marele domestic Chrysophor, a fost încununată de succes, trupele bizantine devastând capitala Tephrike. O parte din pavlicieni s-au refugiat în emiratul de Melitine, de unde au continuat să ameninţe Imperiul, iar o altă parte au fost colonizaţi în themele balcanice. De aici, în urma expansiunii ţarului bulgar Simeon în provinciile bizantine, au trecut în ţaratul bulgar, unde au devenit cunoscuţi sub numele de bogomili. Mişcările lor, cu aspect social-religios, au constituit un factor de instabilitate pentru Ţaratul bulgar şi celelalte state balcanice în care au migrat în veacurile următoare.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-09-17)
Views: 274 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, teologie istorie, istoria bizantului, referat, Istoria Bizantului online | Rating: 5.0/1
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016