Deturnarea Cruciadei a IV-a. Cucerirea Constantinopolului de către latini (1204). Împărţirea Imperiului bizantin - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Monday, 2016-12-05, 11:39 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Deturnarea Cruciadei a IV-a. Cucerirea Constantinopolului de către latini (1204). Împărţirea Imperiului bizantin

Între anii 1198-1200, papa Inocenţiu al III-lea a iniţiat Cruciada a IV-a, ideea fiind îmbrăţişată şi de o serie de mari feudali occidentali. În acelaşi timp, a avut loc o intensă corespondenţă între papa Inocenţiu al III-lea şi Alexios al III-lea Anghelos, în legătură cu posibilitatea unirii celor două Biserici, sub conducerea Romei şi organizarea unei cruciade în Palestina sub conducerea basileului.

În primăvara şi vara anului 1200, fostul pretendent la tronul vlaho-bulgar, Ivancu a trecut de partea lui Ioniţă Caloian şi a format un principat autonom cu centrul la Philippopolis, nu înainte de a înfrânge o armată bizantină trimisă să-l aducă la ascultare. Dar, în urma unei noi expediţii condusă de împărat, Ivancu a fost prins şi închis, iar principatul său a fost reîncorporat Imperiului.

În februarie 1201, o solie a cruciaţilor a încheiat un acord la Veneţia cu dogele Enrico Dandolo. În schimbul a 85.000 de mărci de argint, Veneţia se obliga să transporte în Egipt 4.500 de cavaleri, 9.000 de scutieri şi 20.000 de pedeştri, cai şi proviziile necesare. Tratatul a fost apoi, ulterior, aprobat de cruciaţi. Ca şi conducător al Cruciadei a fost ales Bonifaciu de Montferrat.

În iunie-iulie 1202, cruciaţii reuniţi la Veneţia, au constatat că nu pot să strângă suma pretinsă de doge pentru transport. În această situaţie, dogele veneţian le-a cerut cruciaţilor să cucerească cetatea Zara de pe coasta Dalmaţiei, aflată în stăpânirea regelui maghiar, în contul sumei care nu s-a achitat. După un scurt asediu, în noiembrie 1202, cruciaţii au cucerit cetatea Zara, în ciuda interdicţiei papei, regele maghiar Emeric fiind şi el participant la cruciadă.

Dar, în acest timp tânărul Alexios Anghelos, fiul lui Isaac al II-lea, după ce a reuşit să fugă în Italia pe o navă pisană, i-a solicitat ajutor papei Inocenţiu al III-lea, pentru revenirea pe tron a tatălui său. Deoarece nu a primit nici un răspuns s-a adresat cruciaţilor reuniţi la Veneţia. Pentru că aceştia s-au arăta dispuşi să-l asculte, tânărul prinţ a promis că în schimbul restabilirii pe tron a tatălui său pe tron, el se obliga la plata a 200.000 de mărci de argint, la unirea celor două Biserici şi recunoaşterea primatului papal, precum şi participarea la cruciadă cu 10.000 de oameni şi întreţinerea permanentă în Palestina a unei armate de 500 de cavaleri.

La începutul anului 1203 au avut loc dezbateri aprinse în tabăra cruciaţilor în jurul ideii devierii expediţii spre Constantinopol, în urma cărora mulţi participanţi au părăsit tabăra din Zara. În cele din urmă, la 20 mai 1203, a avut loc semnarea acordului între Alexios Anghelos şi cruciaţi, în insula Corfu şi este anunţată solemn hotărârea de a se îndrepta spre Constantinopol.

La 24 iunie 1203, flota cruciată a ajuns în faţa Constantinopolului, după o călătorie de o lună. După un asediu de trei săptămâni şi cu sprijinul populaţiei, cruciaţii şi veneţienii au pătruns în capitala bizantină (iulie 1203), iar Isaac al II-lea deşi orb, asociat cu fiul său Alexios al IV-lea, a fost reaşezat pe tron. Alexios al III-lea a fost nevoit să fugă. La sfârşitul anului 1203, Alexios al IV-lea i-a anunţat pe cruciaţi că nu-şi poate îndeplini obligaţiile asumate în insula Corfu, fapt pentru care aceştia au hotărât să-şi amâne plecarea  spre Egipt până în primăvara anului următor. În acelaşi timp a crescut tensiunea între populaţia Constantinopolului şi cruciaţi, obligaţi să-şi mute tabăra în afara zidurilor capitalei.

În ianuarie 1204, populaţia constantinopolitană nemulţumită de prezenţa şi comportamentul arogant al cruciaţilor şi înţelegând prea bine că suveranii restauraţi nu erau decât nişte instrumente docile în mâinile latinilor şi a papei, s-a răzvrătit şi a fost proclamat împărat Alexios al V-lea Murtzufles. Isaac al II-lea şi fiul său Alexios al IV-lea au murit în cursul evenimentelor. Dar Alexios al V-lea  erau  antilatin convins. Datorită acestui fapt, la care s-a adăugat şi nemulţumirea acestora pentru că nu au fost plătiţi potrivit înţelegerii, cruciaţii au pus la cale cucerirea Constantinopolului, hotărându-se şi modul concret al împărţirii statului bizantin între cele două părţi şi crearea unui imperiu latin pe malurile Bosforului (Partitio Romaniae).

După un asediu de trei zile (9-12 aprilie 1204), în ziua de 13 aprilie 1204, Constantinopolul a fost cucerit de cavalerii cruciaţi. A urmat un jaf şi un masacru de mari proporţii, timp de trei zile, în care clerici şi soldaţi şi-au luat partea lor de pradă şi au dispersat imensele bogăţii ale Bizanţului în întreg Occidentul.

Dincolo de jaf rămânea de împărţit marea pradă, adică imperiul propriu-zis şi Patriarhia Ecumenică. Astfel, conform planului dinainte stabilit, printr-un act solemn, teritoriul Bizanţului şi capitala au fost împărţite între Veneţia şi cavalerii cruciaţi.

În urma acestor evenimente, s-a întemeiat un sistem de state latine în Orient. Bizanţul înceta practic să mai existe, prăbuşindu-se sub povara propriei slăbiciuni, victimă a regimului politic care a degenerat în lupte pentru succesiunea la tron şi a prilejuit intervenţia străină.

Deşi totul părea să anunţe alegerea marchizului Bonifaciu de Montferrat, datorită rolului său conducător în cruciadă, a calităţilor sale de conducător şi a legăturilor cu Bizanţul, influenţa dogelui veneţian a fost hotărâtoare, el preferând o figură mai puţin marcantă. Astfel, la 16 mai 1204, după ce a fost desemnat ca împărat de un colegiul celor 12 electori (6 veneţieni şi 6 cruciaţi), contele Baldouin de Flandra a fost încoronat împărat în biserica Sfânta Sofia de către legatul papei. El a devenit împărat al aşa-numitului „Imperiul latin de Constantinopol”. În fruntea Bisericii latine din Constantinopol a fost numit veneţianul Tommaso Morosini.

Baldouin, în calitate de împărat de Constantinopol, dobândea un sfert din teritoriul bizantin (5/8 din capitală) şi un însemnat domeniu format din Tracia până la râul Mariţa, fără Adrianopol şi nord-vestul Asiei Mici, teritoriul său întinzându-se de o parte şi de cealaltă a Bosforului şi a Hellespontului. El mai beneficia şi de câteva insule din Marea Egee: Lesbos, Chios şi Samos.  Din celelalte trei sferturi, jumătate revenea veneţienilor, iar restul era repartizat cavalerilor cruciaţi cu titlul de feudă imperială. Aceştia erau obligaţi la prestarea unor jurăminte de vasalitate faţă de noul împărat. Doar dogele Enrico Dandolo, care se intitula „Stăpân al unui sfert din Imperiul roman”, era exceptat de la un asemenea jurământ, cu toate că beneficia şi el de numeroase posesiuni în zonă.

Veneţia, prin reprezentantul său la Constantinopol numit podestat, era principala beneficiară a cuceririi Constantinopolului: nu mai puţin de 1/4 din întreg teritoriul Imperiului (3/8 din capitală, inclusiv biserica Sfânta Sofia), urmând a fi legată de capitala bizantină printr-o serie de porturi şi insule din Marea Adriatică şi Marea Egee. Astfel, Veneţia a renunţat să mai exercite o suveranitate directă asupra teritoriilor care-i reveneau: Epir, Acarnania, Etolia şi Peloponezul, mulţumindu-se să ia în posesie porturile Dyrrachion şi Raguza, pe coasta adriatică şi oraşele portuare Koron şi Modon, în Peloponez. Tot în posesie veneţiană au intrat insulele ionice, Creta, cea mai mare parte a  insulelor din Arhipelag cu Eubeea, Andros şi Naxos, cele mai importante oraşe portuare din Hellespont şi din Marea Marmara: Gallipoli, Rhaedestos şi Heracleea, ca şi Adrianopolul din Tracia. Prin aceasta veneţienii şi-au creat un adevărat imperiul colonial în Orient.

După un ordin tipic feudal, pe teritoriul Bizanţului, alături de Imperiul latin de la Constantinopol au apărut o serie de principate latine vasale, mai mult sau mai puţin întinse. Astfel, după o serie de rivalităţi şi lupte, s-au constituit: Regatul latin de Tesalonic, sub conducerea lui Bonifaciu de Montferrat, Ducatul Atenei şi al Thebei, sub conducerea lui Otho de La Roche şi Principatul Ahaiei sau al Moreei, condus de Guillaume de Champlitte şi apoi de Godefroy de Villehardouin.

În acelaşi timp a avut loc o fărâmiţare a restului teritoriului bizantin, în care s-au constituit mai multe state greceşti independente. Astfel, Teodor Lascaris, ginerele lui Alexios al III-lea, refugiat în Asia Mică, a pus bazele unui principat, cu capitala la Brussa şi, câteva luni mai târziu, la Niceea, din care se s-a dezvoltat apoi aşa-numitul Imperiu grec de la Niceea (1204-1261). Puţin înainte de cucerirea Constantinopolului, în primăvara anului 1204, fraţii Alexios şi David Comenul, nepoţii lui Andronic I, a pus bazele unui nou stat bizantin, pe coasta pontică a Asiei Mici, cu capitala la Trapezunt, cunoscut sub numele de Imperiul de la Trapezunt sau Trebizonda (1204-1461). La sfârşitul anului 1204, Mihail I Anghelos Ducas, vărul împăraţilor Isaac al II-lea şi Alexios al III-lea  a pus bazele Principatului sau Despotatului de Epir (1204-1256), în nord-vestul Greciei.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-09-06)
Views: 630 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, teologie istorie, istoria bizantului, referat, Istoria Bizantului online | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016