|
Între anii
1198-1200, papa Inocenţiu al III-lea a iniţiat Cruciada a IV-a, ideea fiind
îmbrăţişată şi de o serie de mari feudali occidentali. În acelaşi timp, a avut
loc o intensă corespondenţă între papa Inocenţiu al III-lea şi Alexios al
III-lea Anghelos, în legătură cu posibilitatea unirii celor două Biserici, sub
conducerea Romei şi organizarea unei cruciade în Palestina sub conducerea
basileului.
În primăvara şi vara
anului 1200, fostul pretendent la tronul vlaho-bulgar, Ivancu a trecut de
partea lui Ioniţă Caloian şi a format un principat autonom cu centrul la
Philippopolis, nu înainte de a înfrânge o armată bizantină trimisă să-l aducă
la ascultare. Dar, în urma unei noi expediţii condusă de împărat, Ivancu a fost
prins şi închis, iar principatul său a fost reîncorporat Imperiului.
În februarie 1201, o
solie a cruciaţilor a încheiat un acord la Veneţia cu dogele Enrico Dandolo. În
schimbul a 85.000 de mărci de argint, Veneţia se obliga să transporte în Egipt
4.500 de cavaleri, 9.000 de scutieri şi 20.000 de pedeştri, cai şi proviziile
necesare. Tratatul a fost apoi, ulterior, aprobat de cruciaţi. Ca şi conducător
al Cruciadei a fost ales Bonifaciu de Montferrat.
În iunie-iulie 1202,
cruciaţii reuniţi la Veneţia, au constatat că nu pot să strângă suma pretinsă
de doge pentru transport. În această situaţie, dogele veneţian le-a cerut
cruciaţilor să cucerească cetatea Zara de pe coasta Dalmaţiei, aflată în
stăpânirea regelui maghiar, în contul sumei care nu s-a achitat. După un scurt
asediu, în noiembrie 1202, cruciaţii au cucerit cetatea Zara, în ciuda
interdicţiei papei, regele maghiar Emeric fiind şi el participant la cruciadă.
Dar, în acest timp
tânărul Alexios Anghelos, fiul lui Isaac al II-lea, după ce a reuşit să fugă în
Italia pe o navă pisană, i-a solicitat ajutor papei Inocenţiu al III-lea,
pentru revenirea pe tron a tatălui său. Deoarece nu a primit nici un răspuns
s-a adresat cruciaţilor reuniţi la Veneţia. Pentru că aceştia s-au arăta
dispuşi să-l asculte, tânărul prinţ a promis că în schimbul restabilirii pe
tron a tatălui său pe tron, el se obliga la plata a 200.000 de mărci de argint,
la unirea celor două Biserici şi recunoaşterea primatului papal, precum şi
participarea la cruciadă cu 10.000 de oameni şi întreţinerea permanentă în
Palestina a unei armate de 500 de cavaleri.
La începutul anului
1203 au avut loc dezbateri aprinse în tabăra cruciaţilor în jurul ideii
devierii expediţii spre Constantinopol, în urma cărora mulţi participanţi au
părăsit tabăra din Zara. În cele din urmă, la 20 mai 1203, a avut loc semnarea
acordului între Alexios Anghelos şi cruciaţi, în insula Corfu şi este anunţată
solemn hotărârea de a se îndrepta spre Constantinopol.
La 24 iunie 1203,
flota cruciată a ajuns în faţa Constantinopolului, după o călătorie de o lună.
După un asediu de trei săptămâni şi cu sprijinul populaţiei, cruciaţii şi
veneţienii au pătruns în capitala bizantină (iulie 1203), iar Isaac al II-lea
deşi orb, asociat cu fiul său Alexios al IV-lea, a fost reaşezat pe tron.
Alexios al III-lea a fost nevoit să fugă. La sfârşitul anului 1203, Alexios al
IV-lea i-a anunţat pe cruciaţi că nu-şi poate îndeplini obligaţiile asumate în
insula Corfu, fapt pentru care aceştia au hotărât să-şi amâne plecarea spre Egipt până în primăvara anului următor.
În acelaşi timp a crescut tensiunea între populaţia Constantinopolului şi
cruciaţi, obligaţi să-şi mute tabăra în afara zidurilor capitalei.
În ianuarie 1204,
populaţia constantinopolitană nemulţumită de prezenţa şi comportamentul arogant
al cruciaţilor şi înţelegând prea bine că suveranii restauraţi nu erau decât
nişte instrumente docile în mâinile latinilor şi a papei, s-a răzvrătit şi a
fost proclamat împărat Alexios al V-lea Murtzufles. Isaac al II-lea şi fiul său
Alexios al IV-lea au murit în cursul evenimentelor. Dar Alexios al V-lea erau
antilatin convins. Datorită acestui fapt, la care s-a adăugat şi
nemulţumirea acestora pentru că nu au fost plătiţi potrivit înţelegerii,
cruciaţii au pus la cale cucerirea Constantinopolului, hotărându-se şi modul
concret al împărţirii statului bizantin între cele două părţi şi crearea unui
imperiu latin pe malurile Bosforului (Partitio
Romaniae).
După un asediu de trei
zile (9-12 aprilie 1204), în ziua de 13 aprilie 1204, Constantinopolul a fost
cucerit de cavalerii cruciaţi. A urmat un jaf şi un masacru de mari proporţii,
timp de trei zile, în care clerici şi soldaţi şi-au luat partea lor de pradă şi
au dispersat imensele bogăţii ale Bizanţului în întreg Occidentul.
Dincolo de jaf
rămânea de împărţit marea pradă, adică imperiul propriu-zis şi Patriarhia
Ecumenică. Astfel, conform planului dinainte stabilit, printr-un act solemn,
teritoriul Bizanţului şi capitala au fost împărţite între Veneţia şi cavalerii
cruciaţi.
În urma acestor
evenimente, s-a întemeiat un sistem de state latine în Orient. Bizanţul înceta
practic să mai existe, prăbuşindu-se sub povara propriei slăbiciuni, victimă a
regimului politic care a degenerat în lupte pentru succesiunea la tron şi a
prilejuit intervenţia străină.
Deşi totul părea să
anunţe alegerea marchizului Bonifaciu de Montferrat, datorită rolului său
conducător în cruciadă, a calităţilor sale de conducător şi a legăturilor cu
Bizanţul, influenţa dogelui veneţian a fost hotărâtoare, el preferând o figură
mai puţin marcantă. Astfel, la 16 mai 1204, după ce a fost desemnat ca împărat
de un colegiul celor 12 electori (6 veneţieni şi 6 cruciaţi), contele Baldouin
de Flandra a fost încoronat împărat în biserica Sfânta Sofia de către legatul
papei. El a devenit împărat al aşa-numitului „Imperiul latin de Constantinopol”. În fruntea Bisericii latine din
Constantinopol a fost numit veneţianul Tommaso Morosini.
Baldouin, în
calitate de împărat de Constantinopol, dobândea un sfert din teritoriul
bizantin (5/8 din capitală) şi un însemnat domeniu format din Tracia până la
râul Mariţa, fără Adrianopol şi nord-vestul Asiei Mici, teritoriul său
întinzându-se de o parte şi de cealaltă a Bosforului şi a Hellespontului. El
mai beneficia şi de câteva insule din Marea Egee: Lesbos, Chios şi Samos. Din celelalte trei sferturi, jumătate revenea
veneţienilor, iar restul era repartizat cavalerilor cruciaţi cu titlul de feudă
imperială. Aceştia erau obligaţi la prestarea unor jurăminte de vasalitate faţă
de noul împărat. Doar dogele Enrico Dandolo, care se intitula „Stăpân al unui sfert din Imperiul roman”,
era exceptat de la un asemenea jurământ, cu toate că beneficia şi el de
numeroase posesiuni în zonă.
Veneţia, prin
reprezentantul său la Constantinopol numit podestat,
era principala beneficiară a cuceririi Constantinopolului: nu mai puţin de 1/4
din întreg teritoriul Imperiului (3/8 din capitală, inclusiv biserica Sfânta
Sofia), urmând a fi legată de capitala bizantină printr-o serie de porturi şi
insule din Marea Adriatică şi Marea Egee. Astfel, Veneţia a renunţat să mai
exercite o suveranitate directă asupra teritoriilor care-i reveneau: Epir,
Acarnania, Etolia şi Peloponezul, mulţumindu-se să ia în posesie porturile
Dyrrachion şi Raguza, pe coasta adriatică şi oraşele portuare Koron şi Modon,
în Peloponez. Tot în posesie veneţiană au intrat insulele ionice, Creta, cea
mai mare parte a insulelor din Arhipelag
cu Eubeea, Andros şi Naxos, cele mai importante oraşe portuare din Hellespont
şi din Marea Marmara: Gallipoli, Rhaedestos şi Heracleea, ca şi Adrianopolul
din Tracia. Prin aceasta veneţienii şi-au creat un adevărat imperiul colonial
în Orient.
După un ordin tipic
feudal, pe teritoriul Bizanţului, alături de Imperiul latin de la
Constantinopol au apărut o serie de principate latine vasale, mai mult sau mai
puţin întinse. Astfel, după o serie de rivalităţi şi lupte, s-au constituit: Regatul latin de Tesalonic, sub
conducerea lui Bonifaciu de Montferrat, Ducatul
Atenei şi al Thebei, sub conducerea lui Otho de La Roche şi Principatul Ahaiei sau al Moreei, condus
de Guillaume de Champlitte şi apoi de Godefroy de Villehardouin.
În acelaşi timp a
avut loc o fărâmiţare a restului teritoriului bizantin, în care s-au constituit
mai multe state greceşti independente. Astfel, Teodor Lascaris, ginerele lui
Alexios al III-lea, refugiat în Asia Mică, a pus bazele unui principat, cu
capitala la Brussa şi, câteva luni mai târziu, la Niceea, din care se s-a
dezvoltat apoi aşa-numitul Imperiu grec
de la Niceea (1204-1261). Puţin înainte de cucerirea Constantinopolului, în
primăvara anului 1204, fraţii Alexios şi David Comenul, nepoţii lui Andronic I,
a pus bazele unui nou stat bizantin, pe coasta pontică a Asiei Mici, cu
capitala la Trapezunt, cunoscut sub numele de Imperiul de la Trapezunt sau Trebizonda (1204-1461). La sfârşitul
anului 1204, Mihail I Anghelos Ducas, vărul împăraţilor Isaac al II-lea şi
Alexios al III-lea a pus bazele Principatului sau Despotatului de Epir (1204-1256), în nord-vestul Greciei.
| 
