CRIZA SECOLULUI AL XI-LEA (1025-1081) - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Monday, 2016-12-05, 1:33 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

CRIZA SECOLULUI AL XI-LEA (1025-1081)

Moartea împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul (1025) a încheiat epoca Imperiului bizantin de mare putere mondială şi a deschis o perioadă de criză sub epigonii marelui suveran. Această jumătate de veac de criză a înregistrat două etape: una de criză mai lentă (1025-1071), care a lăsat încă iluzia puterii şi a solidităţii edificiului înălţat de împăraţii Macedoneni, urmată de o alta de criză violentă (1071-1081), în care eşecurile externe catastrofale au spulberat orice iluzie şi au adus statul în pragul prăbuşirii.

Criza a atins practic toate palierele societăţii. Pe plan economic, Imperiul a cunoscut o puternică criză financiară, care a culminat cu prăbuşirea valorii monedei de aur bizantine, sub Nichifor Botaneiates. În domeniul social, asistăm la precipitarea procesului de ruinare şi aservire a ţărănimii libere de către aristocraţia funciară, datorită renunţării la legislaţia socială a suveranilor Macedoneni. Una din măsurile cu consecinţe dezastruoase pentru Imperiu a fost trecerea a 50.000 de ţărani-stratioţi din themele asiatice în starea de ţărani liberi, contribuabili ai statului, pentru a spori veniturile imperiale. Această măsură a lăsat fără apărare frontierele răsăritene într-un moment în care ele erau asaltate de turcii selgiucizi. Pe scena politică, în lupta acerbă pentru putere, s-au înfruntat aristocraţia civilă, promovată de suveranii Macedoneni în poziţiile-cheie din aparatul administrativ central din capitală, şi aristocraţia militar-funciară, stăpână pe putere în provincie. Măsurile de politică internă şi chiar externă au vizat, cel mai adesea, interesele lor de castă, legate de exercitarea puterii cu orice preţ de la Constantinopol în dispreţul total faţă de interesele superioare ale statului. În cadrul acestor dispute, aristocraţia provincială, s-a arătat mai preocupată să-şi asigure securitatea şi, implicit şi cea a statului, fiind ameninţată de pericolele externe. În acest scop a avut grijă să ocupe şi poziţiile de frunte în cadrul comandamentelor militare. Împăraţii, ei înşişi produsul unei epoci de criză, au fost, în general, simple instrumente ale celor două tabere, incapabili să controleze situaţia.

Pe plan extern, Imperiul a pierdut statutul de putere mondială. Datorită slăbirii armatei în urma măsurilor luate de unii împăraţi, statul bizantin s-a redus la teritoriul capitalei şi la împrejurimi, situaţia părând a fi definitiv pierdută.

În contrast cu situaţia generală a Imperiului, cultura bizantină a beneficiat de un mare avânt, cu deosebire în plan literar, legat de impunătoarea personalitate a lui Mihail Psellos.

Domnia lui Constantin al VIII-lea (1025-1028), fratele şi succesorul lui Vasile al II-lea, a deschis seria epigonilor ultimului mare suveran Macedonean. Noul împărat a inaugurat politica anti-militară a acestei perioade de criză, destituind din funcţii pe cei mai valoroşi generali ai  înaintaşului său, şi a încredinţat conducerea Imperiului eunucilor Palatului. În anul 1027, s-a semnat un tratat de pace între Constantin al VIII-lea şi califul Egiptului al-Zahir, prin care acesta din urmă se angaja să îngăduie reconstruirea marii Biserici din Ierusalim şi la reîntoarcerea la creştinism a tuturor locuitorilor califatului siliţi să treacă la islamism. Basileul se obliga să îngăduie refacerea marii moschei din Constantinopol şi la pomenirea numelui califului în cadrul rugăciunilor mahomedanilor din Imperiu. În acelaşi timp, pecenegii au întreprins o campanie de pradă în sudul Dunării, deschizând seria marilor expediţii devastatoare în teritoriile balcanice ale Imperiului.

Roman al II-lea Argyros (1028-1034) a venit la putere în calitate de soţ al lui Zoe, fiica lui Constantin al VIII-lea. A fost unul din împăraţii reprezentativi ai acestei perioade de criză profundă. El s-a distins prin totala incapacitate de a face faţă gravelor probleme interne şi externe cu care s-a confruntat Imperiul. Într-una din primele sale măsuri a revocat allelengyon-ul introdus de Vasile al II-lea, a eliminat întreaga politică agrară macedoneană şi a netezit victoria marii proprietăţi funciare împotriva mici proprietăţi ţărăneşti libere.

În timpul domniei sale, emirul de Alep a fost obligat să încheie pacea şi să se recunoască vasal al basileului, după ce cu un an mai devreme provocase o gravă înfrângere trupelor imperiale.

În anul 1032, Imperiul a obţinut unul din ultimele mari succese în Mesopotamia, prin anexarea Edessei de către Georgios Maniakes, ultimul mare general al lui Vasile al II-lea. Între anii 1032-1036 au avut loc şi noi expediţii pecenege pe teritoriul Imperiului, fiind afectate themele Paristrion, Tesalonic, Macedonia, Tracia şi altele.

Domnia lui Mihail al IV-lea Paphlagonul (1034-1041) a refăcut parţial prestigiul autorităţii centrale, graţie calităţilor de administrator ale fratelui său, eunucul Ioan Orphanotrophos, care conducea statul în numele vechilor principii anti-aristocratice ale dinastiei Macedonene.

Între anii 1035-1036, strategul themei Kibyraioton a reuşit să zdrobească lângă insula Cipru corăbiile piraţilor arabi, care afectau de mai mulţi ani comerţul în Marea Egee şi în Mediterana orientală. Apoi, între anii 1038-1040, a avut loc o campanie strălucită a lui Georgios Maniakes în Sicilia. Marele general a obţinut o victorie strălucită împotriva arabilor la Troina, după care a ocupat, în vara anului 1040, Siracuza. Campania a fost compromisă datorită unor intrigi de palat, în urmă cărora Georgios Maniakes a fost chemat în capitală şi întemniţat.

Pe plan cultural, îşi va face intrarea în viaţa publică Mihail Psellos. Timp de patru decenii, el avea să joace un rol de frunte pe scena politică bizantină, ca reprezentant al partidei civile. Dar, Mihail Psellos a rămas  înainte de toate, una din figurile reprezentative ale culturii şi ştiinţei bizantine. Marele om politic a funcţionat şi ca profesor la Universitatea din Constantinopol, fiind autorul unor tratate de demonologie, astronomie, geografie, muzică, retorică, câteva sute de scrisori şi a lucrării istorice, de o remarcabilă valoare documentară şi literară, intitulată „Cronografia”, care cuprinde istoria perioadei 976-1077.

Între anii 1040-1041 a avut loc răscoala populaţiei din Bulgaria împotriva regimului fiscal imperial. Răsculaţii conduşi de Petros Delianos, proclamat împărat la Belgrad, au atacat fără succes Tesalonicul, dar a fost apoi înfrânt de o armată condusă de însuşi Mihail al IV-lea. La scurt timp, arabii au reuşit să recucerească toate teritoriile cucerite anterior de Georgios Maniakes în Sicilia, cu excepţia Messinei.

Între anii 1041-1042, a avut loc răscoala mercenarilor normanzi, conduşi de Arduin, împotriva stăpânirii bizantine din sudul Italiei. Deşi conducătorul normand a fost numit guvernator în oraşul Melfi, Arduin, în alianţă cu unii conducători normanzi s-a răsculat şi a ocupat teritoriile bizantine din Italia.

Venit la tron în urma adoptării sale ca fiu de către împărăteasa Zoe, Mihail al V-lea Calafatul (1041-1042), nepot de soră al lui Mihail al IV-lea, a guvernat la început cu ajutorul unchiului său, Ioan Orphanotrophos, care a continuat politica anti-aristocratică. Dar Mihail al V-lea, stăpân pe putere, sfătuit de un alt unchi al său, Constantin, l-a înlăturat pe atotputernicul eunuc de la palat, l-a închis într-o mănăstire. Apoi a înlăturat-o şi pe bătrâna împărăteasă Zoe, pe care a internat-o într-o mănăstire, rămânând singur împărat.

Această măsură forţată, care l-a lăsat fără legitimitate, a provocat o răscoală  a populaţiei din Constantinopol. Asediat în Palatul imperial, Mihail al V-lea a fost nevoit să o readucă pe împărăteasa Zoe în capitală. Dar răsculaţii, conduşi de o grupare senatorială, au scos-o din mănăstire pe Teodora, o altă fiică a lui Constantin al VIII-lea, care a fost încoronată în biserica Sfânta Sofia. În acest timp, Mihail al V-lea şi unchiul său Constantin s-au refugiat în mănăstirea Studion, de unde au fost scoşi şi orbiţi.

Astfel, pentru următoarele două luni Imperiul a fost condus de cele două fiice ale lui Constantin al VIII-lea, Zoe şi Teodora (aprilie-iunie 1042), în spatele cărora s-au înfruntat diferite facţiuni ale aristocraţiei civile din capitală, în cadrul luptei pentru putere.

Domnia lui Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055) al treilea soţ al Zoiei, marchează o etapă avansată a crizei statului bizantin din secolul al XI-lea. Adus la tron de o grupare civilă ce stătea în spatele fiicei mai mari a lui Constantin al VIII-lea, noul împărat a continuat cu şi mai multă consecvenţă politica anti-militară a înaintaşilor săi şi a consolidat bazele guvernării aristocraţiei senatoriale, prin primirea unor reprezentanţi ai păturilor largi ale orăşenilor din capitală în Senat. El a epuizat imensul tezaur al lui Vasile al II-lea pentru a acoperi financiar fastul de la Curte şi cheltuielile cerute de construcţiile somptuoase şi darurile acordate favoriţilor şi favoritelor sale. Mai grav, pentru a suplimenta veniturile Curţii imperiale şi pentru a lovi în gruparea militară rivală, Constantin al IX-lea a desfiinţat, în anul 1050, 50.000 de loturi stratiotice din provinciile asiatice, pe care le-a transformat în bunuri impozabile, iar pe stăpânii lor din soldaţi în ţărani contribuabili. Măsura a lăsat fără apărare frontiera orientală în faţa atacurilor selgiucide.

Sub conducerea lui, Imperiul s-a confruntat cu două revolte militare, conduse de generali exasperaţi de politica Curţii. Georgios Maniakes, ultimul mare general al lui Vasile al II-lea, destituit de Constantin al IX-lea din fruntea trupelor bizantine din Italia, unde fusese numit de împărăteasa Zoe, s-a revoltat şi a fost proclamat împărat de trupele sale, în anul 1042. El a debarcat la Dyrrachium cu intenţia de a merge asupra capitalei, dar a fost ucis în prima luptă cu trupele imperiale, la începutul anului 1043.

În iunie 1043, o expediţie a flotei ruse asupra Constantinopolului, condusă de Vladimir, fiul marelui cneaz Iaroslav cel Înţelept, a fost înfrântă la intrarea în Bosfor de către o flotă imperială improvizată, graţie „focului grecesc”. Pacea dintre cele două părţi a fost restabilită în anul 1046, în urma căsătoriei lui Vsevolod, celălalt fiu al marelui cneaz, cu o prinţesă bizantină.

Între anii 1044-1045, împăratul Constantin al IX-lea a reuşit reia sub stăpânirea Imperiului Regatul Armeniei Mari (Ani), punându-se în aplicare testamentul fostului rege Ioan Sempad

În anul 1045 s-a procedat la reorganizarea Universităţi din Constantinopol, cu două facultăţi: de drept şi de filozofie. Prima avea în frunte pe savantul Ioan Xiphilinos, care a primit titlul de nomophylax („păzitorul legii”), în timp ce a doua organizată după sistemul Trivium şi Quadrivium, a fost condusă de Mihail Psellos, onorat cu titlul de „consul al filosofilor” („hypatos”).

În vara anului 1046, după ce basileul a acordat azil unui conducător peceneg, a început marea invazie pecenegă, condusă de rivalul celui care primise dreptul de azil. Invadatorii au fost învinşi de trupele themelor occidentale, ajutate şi de pecenegii refugiaţi în Imperiu. În momentul în care 15.000 de prizonieri pecenegi au fost trimişi să lupte în Orient, aceştia s-au revoltat, au revenit pe teritoriul european şi împreună cu fraţii lor colonizaţi în thema Bulgariei, au pornit o expediţie de pradă, devastând cea mai mare parte a provinciilor europene.  

În septembrie 1047, trupele din themele europene, nemulţumite de politica anti-militară a împăratului, l-au proclamat suveran pe Leon Tornikios şi au asediat Constantinopolul. După două asalturi eşuate, Leon s-a retras şi avea să fie învins, curând, de trupele orientale, chemate în ajutor de împărat, uzurpatorul fiind prins şi orbit, în decembrie acelaşi an.

Între anii 1047-1048, Constantin al IX-lea a reînnoit pacea cu califul fatimid al Egiptului. În schimbul aprovizionării cu grâu a Siriei musulmane, lovită de o cumplită foamete, basileului i s-a promis recunoaşterea protectoratului asupra creştinilor din Palestina şi Locurile Sfinte.

În septembrie 1048 asistăm la prima incursiune de pradă a turcilor selgiucizi pe teritoriul Imperiului, în regiunea Vaspukaran. Bizantinii au repurtat o strălucită victorie asupra turcilor.

La începutul anului 1051, asistăm la două noi înfrângeri suferite de  trupele imperiale în faţa pecenegilor rămaşi în thema Bulgariei. Constantin al IX-lea a încercat să încheie o pace cu pecenegii prin intermediul conducătorului lor refugiat în capitala bizantină, dar acesta a fost asasinat în timpul negocierilor de pace.

În urma creşterii puterii şi a influenţei normanzilor din sudul Italiei, în iunie 1052 s-au pus bazele unei alianţe bizantino-papale, la Neapole, între papa Leon al IX-lea şi ducele de Italia, Calabria şi Apulia, Roman Argyros. Datorită lipsei de coordonare între cele două părţi, cei doi conducători au suferit fiecare câte o înfrângere. Papa a fost chiar luat prizonier de către normanzi care l-au primit cu mari onoruri.

În anul 1053, după mai mulţi ani de lupte între bizantini şi pecenegi s-a încheiat o pace pe 30 de ani, împăratul consimţind să plătească tribut pecenegilor.

Anul 1054 a adus „schisma cea mare” între cele două Biserici creştine. În urma încheierii alianţei bizantino-papale pentru apărarea comună a Italiei, împăratul Constantin al IX-lea Monomahul a convocat un sinod la Constantinopol, în cadrul căruia care urma să se discute şi „inovaţiile” imputate apusenilor de către răsăriteni. Papa Leon al IX-lea a acceptat propunerea şi a trimis o delegaţie la Constantinopol, în frunte cu cardinalul Humbert, un antigrec visceral şi inflexibil, cancelarul Frederic de Lorena (viitorul papă Ştefan al IX-lea) şi arhiepiscopul Petru de Amalfi. Înţelegând că nu se putea aştepta la nimic bun din partea delegaţilor latini, patriarhul Mihail Cerularie le-a comunicat că toate problemele şi neînţelegerile dintre cele două Biserici urmează să fie discutate în cadrul sinodului preconizat. Încurajat de atitudinea ezitantă a împăratului, profitând poate şi de moartea papei Leon al IX-lea în ziua de 19 aprilie 1054, cardinalul Humbert de Silva Candida a compus un act de excomunicare, pe care l-a prezentat în ziua de 16 iulie 1054, la începutul Sfintei Liturghii patriarhului Mihail Cerularie. Actul anatematiza pe patriarh, pe clerici şi pe toţi credincioşii Bisericii Ortodoxe. Indignarea clerului şi a credincioşilor  din Constantinopol a fost mare, dar na-au mai putut face nimic, deoarece delegaţii papali au părăsit în grabă Constantinopolul. De atunci despărţirea între Biserica Apusului şi cea a Răsăritului este cunoscută sub numele de „schisma cea mare”, iar consecinţele ei s-au menţinut până în ziua de astăzi. După o săptămână de la acest trist eveniment, patriarhul Mihail Cerularie a declanşat o revoltă populară, obligându-l pe împărat să-i aresteze pe toţi adepţii greci ai papei, iar apoi convocat un sinod în biserica Sfânta Sofia, în care a rostit anatema împotriva papei Leon al IX-lea, a cardinalului Humbert, a delegaţilor papali şi a Bisericii Romane. Chiar dacă vremea aceea nu s-a acordat prea multă importanţă evenimentului, lumea creştină fiind oarecum obişnuită cu astfel de gesturi, „schisma cea mare” durează şi astăzi, chiar dacă cele două anateme au fost ridicate ulterior.

În perioada ianuarie 1055-august 1056 asistăm la domnia Teodorei, ultimul descendent al dinastiei macedonene. Eunucii care au deţinut puterea efectivă au făcut totul pentru a împiedica orice căsătorie a ei. Înainte de a muri, ea l-a adopta pe senatorul Mihail, care a devenit împăratul Mihail al VI-lea Stratiotul (1056-1057). Domnia lui a fost controlată de grupul de eunuci care l-au dus la putere   

Urmarea a lipsei de acţiune a Bizanţului în sudul Italiei, sub împărăteasa Teodora şi Mihail al V-lea, în anul 1057, Robert Guiscard a fost ales conducător al normanzilor, reunind sub sceptrul său toate teritoriile locuite de normanzi şi ulterior cucerite de sub stăpânirea bizantină.

În martie acelaşi an, în cadrul unei audienţe solemne la împărat a principalilor comandanţi ai armatei din Asia – Isaac Comnenul, Katakalon Kekaumenos, Constantin şi Ioan Ducas şi Mihail Burtzes – suveranul bizantin le-a respins acestora cererile, motiv pentru care ei au  consimţit la o acţiune comună împotriva acestuia, la care a aderat şi patriarhul Mihail Cerularie, aflat în dizgraţie încă din timpul Teodorei.

În iunie acelaşi an Isaac Comnenul a fost proclamat împărat, de către trupele sale, în Paphlagonia, având de partea lui pe toţi comandanţii militari din themele asiatice. La 20 august 1057, el a zdrobit sub zidurile Niceei trupele din themele europene trimise de Mihail al VI-lea, împotriva rebelilor. Fostul împărat, Mihail al VI-lea a trimis în tabăra de al Nicomedia, o solie din partea Senatului, condusă de Mihail Psellos, promiţându-i lui Isaac Comnenul să-l adopte ca succesor, acordarea titlului de caesar, iar celorlalţi generali amnistiere şi importante avantaje, cu condiţia renunţării la pretenţiile lor. După acceptarea formală a ofertelor imperiale, la Constantinopol a izbucnit o răscoală populară, împotriva împăratului Mihail al VI-lea, iniţiată de Isaac Comnenul, sprijinită în secret de patriarhul Mihail Cerularie. Mihail al VI-lea a fost nevoit să abdice, la cererea unei solii formată din mitropoliţi.

La 1 septembrie 1057, Isaac I Comnenul (1057-1059) a fost primit în triumf, la Constantinopol, după ce, cu consimţământul patriarhului Mihail Cerularie, au avut loc represalii împotriva adepţilor fostului împărat.

Domnia lui Isaac Comnenul reprezintă prima reacţie militară împotriva aristocraţiei civile şi o încercare dramatică de a soluţiona gravele probleme cu care se confrunta Imperiul. Dar, epuizarea tezaurului imperial, de către înaintaşii săi, l-au obligat pe Isaac Comnenul  să promoveze o politică fiscală dură şi să revoce toate daniile făcute cu o generozitate condamnabilă de către predecesorii săi. Prin aceasta, el a lovit în aristocraţia civilă, în mănăstiri, în Biserică şi chiar şi în armată.

În anul 1058 asistăm la o ultimă încercare de papalităţii, sub Ştefan al IX-lea, de a încheia o alianţă cu Bizanţul, mediată de Roman Argyros şi eşuată din cauza opoziţiei patriarhului Mihail Cerularie.

După numai un, triburile maghiare, conduse de regele Andrei I, îşi vor schimba total politica tradiţională faţă de Bizanţ. Susţinut de pecenegi, regele maghiar a pornit o expediţie în thema Bulgariei, devastând teritoriile sud-dunărene. Acţiunea energică a lui Isaac Comnenul a oprit invazia maghiară, cele două părţi încheind o pace la Serdica.

Odată cu accentuarea nemulţumirilor faţă de politica internă a lui Isaac Comnenul a apărut şi un conflict cu patriarhul Mihail Cerularie, vechiul său aliat. Acest conflict s-a datorat  politicii fiscale a împăratului, care a lovit grav Biserica şi datorită atitudinii sfidătoare a înaltului ierarh, care nu a ezitat să se afişeze în public cu unele însemne rezervate exclusiv împăratului. Toate acestea au dus la arestarea şi întemniţarea patriarhului, în noiembrie 1059.

Dar opoziţia aproape generalizată faţă de împărat nu a putut fi înăbuşită. Astfel, la 25 decembrie 1059, după moartea patriarhului Mihail Cerularie în închisoare, un complot condus de Mihail Psellos şi generalul Constantin Ducas l-a obligat pe Isaac Comnenul să abdice. Prin aceasta gruparea militară a fost învinsă, iar aristocraţi civilă a revenit la putere.

Domnia lui Constantin al X-lea Ducas (1059-1067) a reprezentat apogeul guvernării aristocraţiei civile, în frunte cu Mihail Psellos. Acesta a devenit atotputernic la Curtea imperială. Noul împărat reprezenta aristocraţia urbană şi era legat de facţiunea birocratică a nobilimii imperiale. Baza socială a guvernării civile a fost consolidată prin primirea masivă a unor noi membri în Senat, recrutaţi din rândurile orăşenilor din capitală. În acelaşi timp, au fost reduse cheltuielile militare, armata fiind dezorganizată într-un moment în care Imperiul era asaltat la toate frontierele de adversari redutabili.

În anul 1060, regele normand Robert Guiscard şi fratele său Roger, ocupă Calabria, punând stăpânire pe o mare parte din posesiunile bizantine din zonă. Trei ani mai târziu, au început tratative pentru încheierea unei alianţe anti-normande între basileu şi împăratul romano-german Henric al IV-lea, mediate de antipapa Honorius al II-lea. Din nefericire, ele au rămas fără nici un rezultat.

În anul 1064, după un asediu de trei luni, regele maghiar Solomon a cucerit oraşul Belgrad, poziţie-cheie a stăpânirii bizantine în Balcani. În acelaşi an, turcii selgiucizi au reuşit să recucerească regatul Armeniei Mari (Ani), locuitorii acestuia fiind, unii masacraţi, alţii duşi în captivitate. În toamna aceluiaşi an, uzii au prădat cu sălbăticie provinciile balcanice ale Imperiului, ajungând până la Tesalonic. Doar o epidemie de ciumă izbucnită în tabăra lor a salvat Imperiul, rămăşiţele lor fiind înfrânte de trupele bizantine. Apoi, uzii au fost colonizaţi în Macedonia.

În anul 1066, la cererea arhiepiscopului de Bari, bizantinii au întreprins ultima încercare de recucerire a teritoriilor pierdute în sudul Italiei, dar, între anii 1068-1072, Robert Guiscard, după ce a unit toate forţele normande, a cucerit şi ultimele posesiuni bizantine din Italia.

La moartea împăratului Constantin al X-lea, puterea a fost lăsată  celor trei fii minori, puşi sub regenţa împărătesei văduve Evdokia, care a jurat iniţial că nu se va căsători. Totul a ţinut doar câteva luni (mai – decembrie 1067), ea luându-l în căsătorie pe Roman Diogenes, strateg de Serdica, posesor a unor imense domenii în Capadocia şi având o mare popularitate în armată. Astfel, s-a revenit la practica adoptării la tron a soţului, după ce Roman a promis să nu aducă atingeri drepturilor împăraţilor legitimi.

Domnia lui Roman al IV-lea Diogenes (1067-1071) a însemnat o nouă reacţie a grupării militare, după zece ani de la cârmuirea lui Isaac Comnenul. Dar situaţia Imperiului devenise una disperată, după domnia predecesorului său. Lipsit de armată, din cauza măsurilor anti-militare ale predecesorilor săi, noul împărat a încercat să salveze situaţia de la frontiera orientală, unde selgiucizii prădau provinciile bizantine, fără a întâmpina nici o rezistenţă. Cu forţe adunate în mare grabă şi fără pregătirea necesară, Roman a reuşit, în primii ani, să-i respingă pe atacatori.

În august 1071, în fruntea unei mari armate, lipsită însă de coeziunea necesară Roman al IV-lea a întâlnit, la Mantzikert în Armenia, într-una din marile bătălii ale istoriei bizantine, pe sultanul turc Arp-Arslan. Înfrânt, basileul a fost luat prizonier, şi obligat să încheie un tratat înrobitor (1.000.000 de nomisme pentru răscumpărarea sa şi un tribut anual de 360.000 de nomisme). S-a încheiat şi o pace pe 50 de ani. Aflând de dezastrul suferit de soţul ei, împărăteasa Evdokia l-a declarat detronat pe Roman al IV-lea, încercând să preia singură puterea. Dar cezarul Ioan Ducas, fratele lui Constantin al X-lea a înlăturat-o pe Evdokia şi l-a proclamat împărat pe nepotul său de frate, Mihail al VII-lea.

Domnia lui Mihail al VII-lea Ducas (1071-1078) a fost cea mai nefastă dintre toate guvernările incapabililor urmaşi ai lui Vasile al II-lea. Ea a însemnat prăbuşirea întregului sistem de guvernare în interior, iar pe plan extern a cunoscut dezastru după dezastru, aducând Imperiul la un pas de prăbuşire.

După înfrângerea şi orbirea lui Roman al IV-lea Diogenes, la începutul anului 1072, puterea a fost preluată în stat de către familia Ducas, prin cezarul Ioan Ducas şi Mihail Psellos, dascălul său. Curând, cei doi ai fost înlăturaţi şi puterea a fost preluată până la sfârşitul domniei de eunucul Nikephoritzes, devenit logothet. Acesta a încercat, în numele vechilor principii ale monarhiei centralizate, să promoveze o politică anti-aristocratică şi să lărgească bazele sociale ale guvernării civile, continuând politica împăraţilor Constantin al IX-lea Monomahul şi Constantin al X-lea Ducas.

Totuşi, guvernarea lui Nikephoritzes s-a dovedit a fi coruptă. Acesta s-a îmbogăţit prin instituirea monopolului de stat asupra vânzării cerealelor şi prin creşterea nemăsurată a preţului alimentelor, fapt care a dus la o foamete în capitală (1073-1074). Nemulţumită de politica economică a logothetului Nikephoritzes la care s-a adăugat şi suspendarea subsidiilor acordate pentru apărarea graniţei, populaţia din oraşele dunărene s-a răsculat împotriva autorităţilor din Constantinopol. Trupele trimise pentru a restabili situaţia, au trecut însă de partea răsculaţilor. Aceştia, cu ajutor peceneg, au pornit spre capitală, fără a vrea însă curajul s-o atace. În retragere, răsculaţii au prădat Tracia şi Macedonia, care au scăpat un timp, de sub controlul Imperiului.

În august 1074, Constantin Ducas, fiul lui Mihail al VII-lea s-a căsătorit cu Elena, fiica lui Robert Guiscard, prilej cu care acesta a primit titlul de nobilissimus şi alte importante demnităţi pentru rudele sale.

În condiţiile anarhiei generale, între anii 1076-1077, Bizanţul a pierdut controlul asupra a două state din vestul Peninsulei Balcanice: Croaţia şi principatul Zetei, care au intrat sub influenţa statului papal.

Tot datorită anarhiei generalizate din Imperiu, emirul turc Suleiman a reuşit, cu ajutorul unuia din pretendenţii la tronul imperial, Nichifor Botaneiates, să pună bazele unui stat selgiucid în Asia Mică.  

  Situaţia fiind complet scăpată de sub control, unul după altul, o serie de generali din Balcani şi Orient s-au răsculat, unii dintre ei fiind proclamaţi împăraţi de către propriile trupe. Cel mai norocos dintre ei, a fost Nichifor Botaneiates, care, proclamat împărat de trupele din Asia, la începutul anului 1078, a pătruns până în Niceea. Apoi, în urma unei revolte populare iniţiate de adepţii săi, i s-au deschis porţile oraşului, ajungând pe tron.

Domnia lui Nichifor al III-lea Botaneiates (1078-1081) a reprezentat punctul culminant al crizei din secolul al XI-lea. Pe plan economic, situaţia s-a deteriorat simţitor, ducând la devalorizarea monedei bizantine. Aceasta avea să-şi încetează practic emisiunea. În plan politic, revoltele militare s-au ţinut lanţ (Nichifor Bryennios, Nichifor Basilakes, Constantin Ducas, fratele lui Mihail al VII-lea şi Nichifor Melissenos). Ele au fost înfrânte, fie cu ajutorul generalului Alexios Comnenul, fie cu ajutorul selgiucizilor, care erau stăpâni pe întreg platoul anatolian.

În exterior situaţia era fără ieşire: Asia era în întregime pierdută, la fel posesiunile italiene, iar în Peninsula Balcanică erau stăpâni pecenegii şi cumanii. Singurul sprijin al împăratului erau cei doi generali Isaac şi Alexios Comnenul, nepoţi de frate ai fostului împărat Isaac Comnenul, cărora le datora şi venirea sa la tron.

Curând însă, relaţiile dintre împărat şi cei doi generali Comneni s-au rupt, ei fiind nevoiţi să părăsească capitala, în februarie 1081. Cu ajutorul cezarului Ioan Ducas, cu a cărui nepoată era căsătorit, Alexios Comnenul a fost proclamat împărat, în Tracia, la Tzurulon. La 1 aprilie 1081, capitala bizantină a fost asediată şi cucerită, Nichifor Botaneiates a abdicat, iar Alexios Comnenul a fost încoronat cu mare pompă în biserica Sfânta Sofia.

Prin aceasta, aristocraţia militară, al căreia reprezentant era Alexios, a revenit la putere.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-09-07)
Views: 480 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, teologie istorie, istoria bizantului, referat, Istoria Bizantului online | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016