Sunday, 2017-12-17, 11:04 AM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Creştinii sub stăpânirea otomană

 

Cucerirea Constantinopolului de către turci la 29 mai 1453 constituie unul dintre evenimentele importante ale istoriei universale, iar consecinţele ei se resimt până astăzi. Declinul Imperiului bizantin a început din secolul al XII-lea, când cavalerii occidentali ai cruciadei a IV-a (1202-1204), manevraţi de Veneţia, pentru interesele ei comerciale în Orient, au atacat Constantinopolul la 13 aprilie 1204. Moştenirea Bizanţului au râvnit-o pe rând bulgarii, sârbii, latinii, dar mai ales turcii din Asia Mică. Popoarele balcanice, greci, bulgari, sârbi, albanezi, răvăşite de naţionalism şi lipsite de unitate în faţa pericolului comun, au căzut rând pe rând sub dominaţia turcilor. Practic întreg Orientul ortodox, cu excepţia Rusiei, se afla sub jugul islamic, care s-a menţinut timp de patru veacuri. Această perioadă a marcat profund mentalitatea Bisericii Ortodoxe.

Încercând să definim natura jugului turcesc, trebuie mai întâi să amintim că nu poate fi vorba la început de o persecuţie generalizată a creştinilor. Atunci când Mohamed al II-lea a intrat în Constantinopol, după trei zile de asediu, el a instaurat ceea ce s-a numit la acea vreme „legea şi ordinea”.[1] Sultanul Mahomed al II-lea nu era un barbar: el fusese deja la Constantinopol, cunoştea limba greacă, iar în iniţiativa de a cuceri Bizanţul el era stimulat şi de dragostea sinceră pe care o nutrea faţă de creaţiile greceşti. Unii istorici au remarcat chiar faptul că în suita sa „erau unii creştini care se bucurau de favorurile sale şi care-i serveau ca secretari”. Mahomed se gândea să-şi consolideze Imperiul şi cu ajutorul culturii greceşti. În plus, Coranul chiar dacă-i pomeneşte pe creştini ca fiind necredincioşi, recunoaşte în persoana lui Iisus un Profet, căruia îi datorau respect. De aceea, după cucerirea Constantinopolului una dintre primele iniţiative ale turcilor, a fost invitaţia adresată grecilor de a-şi alege un patriarh (alegerea l-a vizat pe Ghenadie Scholarios, unul dintre participanţii la Conciliul de la Ferrara-Florenţa). Toţi creştinii erau obligaţi să plătească anual haraciul, aceasta fiind practic singura lor obligaţie faţă de cuceritori. În schimb, patriarhul se bucura de libertate deplină în administrarea Bisericii şi nimeni nu avea dreptul să se amestece în hotărârile sale. Persoanele din anturajul patriarhului, episcopi sau preoţi, erau persoane declarate inviolabile; clerul era scutit de impozite. Chiar dacă jumătate din bisericile din Constantinopol au fost transformate în moschei, Poarta nu se amesteca în problemele interne ale Bisericii. Libertatea de a ţine sărbătorile şi de a respecta cultul public erau recunoscute; căsătoriile, înmormântările şi alte slujbe puteau avea loc fără nici o restricţie. Celebrarea Paştilor era autorizată în toate oraşele şi satele. Într-un cuvânt, Biserica avea permisiunea de a rămâne Biserică, iar creştinii îşi puteau păstra religia.

Nu trebuie uitat însă un alt aspect fundamental şi anume acela privind statutul creştinilor în Imperiul turc: spre deosebire de arabi, pentru turci, care nu erau fanatici în materie de religie, creştinismul era credinţa naţională a grecilor, aşa cum cea mahomedană era cea a turcilor. Ca şi în iudaism, de-o manieră generală putem spune că islamul nu făcea distincţie între societatea seculară şi cea religioasă. Instituţiile civile şi politice ale societăţii musulmane, justiţia, legile erau determinate de islam, nefiind aplicabile celor care nu erau musulmani. Patriarhul devine acum Milet Paşa sau etnarh, adică şeful naţiunii, iar ierarhia bisericească a fost însărcinată cu administrarea civilă a populaţiei creştine. Ea judeca pe creştini conform legilor greceşti, tribunalele sale erau recunoscute de Poartă, iar sentinţele trebuiau executate de autorităţile turceşti. Creştinii puteau avea de asemenea propriile lor şcoli şi propria programă de învăţământ. În mod teoretic, Biserica devenea un fel de Stat în Stat.

În mod formal, putem considera poziţia Bisericii în Imperiul turc ca fiind solidă, numai că nu putem lua în consideraţie numai acest aspect. În realitate, situaţia Bisericii era adesea dramatică, fiind greu de descris toate suferinţele, umilinţele sau adevăratele persecuţii îndurate. Sultanul turc era izvorul tuturor drepturilor, favorurilor sau defavorurilor şi nu dădea nimănui socoteală pentru acţiunile sale. În filozofia religioasă a islamului, creştinii erau consideraţi rayah, adică un popor cucerit, necredincioşi; ei nu aveau nici drepturi reale, nici cetăţenie. Chiar şi Mahomed al II-lea, un om cu un nivel politic şi cultural ridicat, săvârşeşte unele abuzuri, exemplul cel mai cunoscut fiind atunci când confiscă patriarhului Ghenadie biserica celor 12 Apostoli, pe care cu puţin timp mai înainte tot el i-o acordase.[2] Imperiul otoman va intra în scurt timp într-o perioadă de declin politic şi arbitrariu, cinismul şi corupţia devenind regulă. Drepturile patriarhului au fost reduse în mod progresiv; nu-i mai rămânea decât tristul privilegiu de a fi responsabil al creştinilor. În secolul al XVIII-lea, 48 de patriarhi s-au succedat într-un interval de 73 de ani. Unii dintre aceştia au fost depuşi din scaun după care au fost reaşezaţi, ajungându-se chiar la reinstalarea unora de 5 ori; mulţi au suferit moarte martirică. La rândul lor bisericile erau pângărite, iar Sfintele Daruri profanate. În secolul al XIX-lea, Turcia, era în plină descompunere, numai că era în continuare susţinută de naţiunile europene, care vedeau în ea o contrapondere în faţa tendinţelor expansioniste ale Rusiei. Chiar dacă la un moment dat asistăm la o serie de reforme prin care sultanii, încercând să europenizeze Turcia, ameliorau într-un fel situaţia creştinilor, aceştia din urmă au avut de înfruntat noi persecuţii. La rândul lor, grecii din Turcia şi din Constantinopol au plătit insurecţia greacă din 1821 prin masacre cutremurătoare (între care şi cel al patriarhului Grigorie al V-lea, omorât chiar în ziua de Paşti).

A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată de nenumărate revolte ale creştinilor şi de represiunea sângeroasă a turcilor. A fost o perioadă de luptă deschisă şi de masacre. Anul 1861 a adus mai multe revolte în Bosnia, Herţegovina, Serbia, Ţara Românească, Moldova şi Bulgaria, în anul 1866 asistăm la o rebeliune în Creta, iar în anul 1875 la noi revolte în Bosnia şi Herţegovina.

Perioada stăpânirii turceşti a fost marcată în istoria Ortodoxiei şi de o dezvoltare fără precedent a naţionalismului religios. Cauzele pot fi căutate chiar la Bizanţ, acolo unde ideea unui stat sfânt avea valoare absolută. Numai că acest principiu se născuse şi se dezvoltase mai întâi sub semnul universalismului roman. Imperiul multinaţional era conceput ca o depăşire a frontierelor naţionale; era considerat drept „oikumene” (universul locuit), unit printr-o singură lege, autoritate, o cultură unică, prin credinţa în aceleaşi valori. Oricare barbar care ar fi acceptat cetăţenia romană şi împărtăşea aceleaşi valori culturale ale elenismului, înceta de a mai fi un barbar şi devenea membru deplin al acestui univers, membru al aceleiaşi societăţi. Această viziune şi acest spirit universalist al Romei a permis întâlnirea şi alianţa cu creştinismul, universal prin esenţă. Dacă Biserica accepta alianţa cu Imperiul şi se plasa sub protecţia lui, îl şi sfinţea prin binecuvântarea ei, Imperiul având astfel şi conştiinţa universalităţii misiunii sale.

Prima breşă produsă în acest universalism a fost divizarea Imperiului, care a avut ca principală consecinţă pierderea componentei occidentale. Chiar dacă autoritatea Imperiului era nominal recunoscută de barbarii stabiliţi în Occident, conflictul cu „Vestul” s-a acutizat în timpul cruciadelor. Patriotismul bizantin, care se alimentase până atunci din visul unui Imperiu universal, s-a transformat în mod progresiv în naţionalism; sentimentul pozitiv a devenit o pasiune negativă, o respingere a tot ceea ce este străin şi ataşament maladiv faţă de ceea ce este al său. De aceea, în timp ce Bizanţul se opunea, în virtutea universalismului său, oricărei tendinţe de separare a Imperiului în mai multe State şi autocefalii independente, în realitate el supunea pe slavi unei elenizări forţate: numirea de episcopi greci, reticenţă faţă de orice particularism local, îndeosebi lingvistic. Această atitudine a dus inevitabil la o divizare a lumii ortodoxe evidenţiată în momentul cuceririi Constantinopolului de către turci. Paradoxal însă, jugul turcesc tindea mai degrabă către o restaurare a „universalismului creştin” de la Bizanţ. Fără să facă vreo diferenţă între religie şi apartenenţă etnică, turcii îi considerau pe creştini ca un popor condus de patriarhul de la Constantinopol, în calitate de etnarh. Astfel, în această perioadă, puterea imperială ajunge să treacă într-un fel în mâinile patriarhului. Biserică şi Imperiu vor desemna de acum aceeaşi entitate: poporul grec, purtător al valorilor elenistice. Patriarhul este „aşezat pe tron … iar episcopii se înclină în faţa lui ca unui Împărat şi Patriarh”. Patriarhul Noii Rome aflat în captivitate era privat de libertate, dar nu şi de autoritate.



[1] Franz BABINGER, Mahomed II Conquérant et son Temps, Paris, 1954. Lucrarea conţine şi un studiu despre MURAD al II-lea.

 

[2] Alexander SCHMEMANN, Le chemin historique…, p. 299.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-09-05)
Views: 190 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, teologie istorie, istoria bizantului, referat, Istoria Bizantului online | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2017