Constantin al IV-lea (668-685). Pericolul arab la Constantinopol. Instalarea bulgarilor în Balcani - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Saturday, 2016-12-10, 9:33 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Constantin al IV-lea (668-685). Pericolul arab la Constantinopol. Instalarea bulgarilor în Balcani

După moartea lui Constantin al II-lea a urcat la tronul imperial fiul său Constantin al IV-lea, a cărui domnie, deşi relativ scurtă - 17 ani - este una din cele mai importante din istoria Bizanţului, întrucât acum s-a decis soarta Imperiului în lupta cu arabii. Tot acum bulgarii s-au instalat la nord de Munţii Haemus şi au întemeiat un stat pe teritoriul Imperiului.  În această perioadă a avut loc cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic, la Constantinopol (680/681), care a pus capăt ereziilor monoenergiste şi monotelită.

          Chiar din timpul domniei lui Constans al II-lea, atunci când acesta se afla în Occident, arabii aflaţi sub conducerea lui Moawiya au făcut noi incursiuni, devastări şi cuceriri în Asia Mică. Ei au ajuns chiar până la Calcedon şi au iernat de mai multe ori pe teritoriul Imperiului. Dar scopul final al lui Moawiya era cucerirea capitalei, de care depindea întreaga soartă a Imperiului. De aceea, el a cucerit noi teritorii în apropierea capitalei (peninsula pe care se afla Cyzicul), oraşul Smirna, insula Chios care trebuiau să devină baze de operaţii pentru atacul capitalei. Asediul Constantinopolului a început în anul 674 şi a durat până în 678. El n-a reuşit însă, fiindcă bizantinii au folosit „focul grecesc” (se pare pentru prima dată). „Focul grecesc” era o armă secretă bizantină care a salvat Imperiul de mai multe ori din pericole foarte grave. Originea acestui „foc” şi inventatorul lui nu se cunosc prea bine. Se presupune că un grec din Siria, pe nume Calinic, l-a adus la Constantinopol, odată cu refugierea lui în capitală din cauza arabilor. El consta dintr-un amestec inflamator de ţiţei (pe care Bizanţul îl aducea în burdufuri de piele de capră de pe ţărmurile Mării Caspice sau din Georgia), sulf şi salpetru. Arma era decisivă împotriva navelor de lemn, cu condiţia ca marea să fie liniştită. Conţinutul inflamator era introdus în baloane de sticlă, care spărgându-se la suprafaţa mării era cuprinsă de foc. Aceste baloane erau aruncate la mare distanţă prin nişte ţevi lungi de aramă, mobile şi lesne de mânuit, aşezate la prora corăbiei. Aceste ţevi, aveau capătul împodobit, de obicei, cu un bot de leu aurit, fiind acţionate de nişte foale sau de o seringă cu piston. „Artileristul”, turna apă în ţeavă, aşeza proiectilul şi manevra foalele sau seringa de asemenea manieră, încât să provoace un jet puternic de apă, care propulsa bomba de foc. Lansarea se producea rapid, la punctul de impact proiectilul se spărgea şi se aprindea, explozia fiind violentă, iar bubuitura însoţită de fum; acest spectacol îi înfricoşa până şi pe cei mai curajoşi luptători. Uneori recipientele incendiare erau aruncate cu o lance ori săgeată, dar acestea fiind mai mici şi efectul mai redus.

          Flota arabă a fost în cea mai mare parte incendiată cu acest foc, apoi ea a fost aproape complet distrusă pe drumul de retragere din cauza unei furtuni, aproape pe coastele  provinciei Pamfilia. În acelaşi timp, armata arabă a suferit pe uscat o grea înfrângere în Asia Mică. În urma acestor evenimente Moawiya a fost obligat să plătească un mare tribut (3.000 solizi) şi să dea împăratului 50 de prizonieri şi 50 de cai.

          Victoria bizantină împotriva arabilor a fost nu numai prima, dar şi cea mai mare pe care lumea creştină a produs-o acestora. Vom vedea că în anul 718 Leon al III-lea şi Carol Martel (732) i-au înfrânt, de asemenea, pe arabi şi au închis pentru totdeauna calea lor de pătrundere în Europa, dar această victorie este considerată cea mai mare. Eşecul ofensivei arabe a avut un ecou deosebit de favorabil şi în lumea slavo-avară, ai căror şefi au trimis ambasade la Constantinopol pentru a aduce omagiu împăratului bizantin.

          Dar Imperiul s-a găsit din nou în faţa unor mari dificultăţi în regiunile sale de nord şi anume datorită incursiunilor de amploare pe care le făceau bulgarii în Peninsula Balcanică. Marele ţarat bulgar de la nordul Mării Negre, cu care Heraclios I întreţinuse relaţii amicale, s-a dezmembrat către mijlocul secolului al VII-lea în urma atacurilor chazarilor, care au înaintat spre vest. În timp ce o mare parte din triburile bulgare s-au supus chazarilor, o altă parte a pornit spre vest. O hoardă importantă sub comanda lui Asparuch (Isperich) a ajuns către anul 670 în regiunile de nord din Delta Dunării în teritoriul numit Onglos (unghi), corespunzător Bugeacului din Basarabia, între Nistru, Dunăre şi Marea Neagră. Dându-şi seama de pericolul pe care-l reprezintă aşezarea la frontiera nordică a Imperiului a acestei populaţii războinice, Constantin al IV-lea a pornit prin anii 679-680 după încheierea păcii cu arabii, cu armata pe uscat şi cu flota pe mare împotriva bulgarilor lui Asparuch (Isperich). Neputând da o luptă decisivă, din cauza terenurilor mlăştinoase şi îmbolnăvindu-se grav, împăratul s-a retras la Messembria pentru băi. Aflând de plecarea precipitată a împăratului, armata bizantină a intrat în panică şi, încercând să treacă la sud de Dunăre, a fost atacată de bulgari, care i-au provocat mari pierderi. După aceea, bulgarii au trecut Dunărea şi au pătruns pe teritoriul Imperiului până la Varna unde au dat de „cele şapte triburi slave” şi separat de ele de tribul „Severilor”, care trăiau aici, după cum se pare, în calitate de foederaţi. Pe aceşti slavi i-au supus, strămutându-i înspre răsărit, sud şi apus, pentru a-i avea ca pavăză împotriva bizantinilor. „După aceea ei s-au răspândit în aceste ţinuturi şi au început a prăda cetăţile şi satele din împărăţia romană, luând prizonieri. De aceea împăratul se văzu silit să încheie pace cu dânşii (în anul 681) şi se înţeleseseră să le plătească tribut anual, spre ruşinea romanilor, din pricina pierderilor” (Theophanes, Chronicon anno 6171 (679), ed. C. de Boor, pp. 359-359).

          Înfrângerea de care vorbeşte Theophanes nu este prima pe care au suportat-o bizantinii de la barbari, dar lucrul nemaiîntâlnit era că ei trebuiau să recunoască, pentru prima oară, pe teritoriul Imperiului, o formaţiune politică independentă, cea bulgaro-slavă, care se va organiza într-un stat cu capitala la Pliska. La început bulgarii şi slavii au format două grupuri distincte şi izvoarele bizantine îi vor menţiona separat încă multă vreme, dar cu timpul bulgarii vor dispărea în masa slavă.

          Înfiinţarea statului bulgar pe teritoriul Imperiului nu a însemnat că regiunea dintre Dunăre şi Mare (Dobrogea) rămânea izolată şi că Imperiul avea să renunţe la ea. Dimpotrivă, din această vreme pare să dateze transformarea diocezei în themă, măsură care era menită să asigure mai bine apărarea în faţa pericolului bulgar. Scriitorul-împărat Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959) ne spune că thema Traciei a fost divizată în trei părţi: Bulgaria, Istros şi Haemus. Dobrogea făcea parte din thema Istros (reprezentând se pare doar o turmă, adică o subdiviziune a ei), cunoscută mai târziu sub numele de Paristrion (Paradunavon). De aici înainte istoria ei se va duce în cadrul acestei theme, cu capitala la Durostorum.

          Evenimentele din Orient, în urma cărora o mare parte din teritoriile bizantine, în care monoteliţii deţineau locul preponderent, erau pierdute, şi nu se mai spera în redobândirea lor, au determinat pe împăratul Constantin al IV-lea să părăsească politica monotelită urmată de predecesorii săi, în scopul obţinerii păcii interne. În acelaşi timp, această politică a provocat complicaţii serioase şi în raporturile cu Occidentul. De aceea, împăratul Constantin al IV-lea s-a înţeles cu papa să pună capăt ereziei monotelite, prin convocarea unui Sinod Ecumenic. Astfel, între 7 noiembrie 680 şi 16 septembrie 681, a avut loc la Constantinopol cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic, care în 16 şedinţe a discutat problema monoenergismului şi monotelismului, condamnându-le şi stabilind că în persoana Mântuitorului există două firi şi două lucrări. Au fost condamnaţi patriarhii Sergiu, Pyrrhus şi Cyr ca şi papa Honorius. Împăratul a luat parte activă la lucrări, asistând la primele 11 şedinţe şi la şedinţa de închidere, prezidând şi conducând discuţiile teologice. El a semnat actele Sinodului fiind proclamat de adunare „garantul şi interpretul credinţei ortodoxe” şi comparat cu împăraţii Marcian şi Iustinian I.

          La puţin după Sinodul al VI-lea Ecumenic a izbucnit un grav conflict în sânul familiei imperiale, asemănător aceluia de pe vremea lui Constans al II-lea. Vrând să lase întreaga conducere a Imperiului numai fiilor săi, Constantin a îndepărtat pe Heraclios şi Tiberius, fraţii săi mai tineri, cărora a poruncit să li se taie nasul (681). El a întâlnit o vie opoziţie din partea Senatului, populaţiei şi a armatei, dar până la urmă voinţa sa s-a impus. Prin aceasta Constantin a rupt cu tradiţia, potrivit căreia alături de împărat puteau participa la conducere, în calitate de co-imperatori şi alţi membri ai familiei imperiale. El a întărit în felul acesta principiul conducerii monarhice, limitându-l numai la copiii basileului, însă şi între aceştia, dreptul îl avea numai primul născut. Chiar dacă, pentru a asigura succesiunea, vor mai exista co-imperatori, aceştia nu au mai avut de acum înainte nici un drept în deţinerea puterii suverane, dacă împăratul principal era major şi capabil de a domni, căci el singur era autocrator.

          Constantin al IV-lea a cărui domnie a avut o importanţă deosebită pentru evoluţia politică şi religioasă a Imperiului a murit în septembrie 685, la vârsta de numai 33 de ani. Urmaşul său la tron a fost fiul său, Iustinian al II-lea, poreclit Rhinothmetes („cel cu nasul tăiat”, 685- 698; 705-711). Când a preluat conducerea Imperiului avea doar 16 ani. Deşi înzestrat cu multe calităţi de conducător, pe care le moştenise de la înaintaşii săi din familia heraclizilor, totuşi Iustinian era şi un om impulsiv, pasional şi chiar înclinat către cruzime. Firea sa despotică, lipsa de echilibru şi experienţă s-au manifestat chiar din primii ani de domnie, ceea ce a creat în ochii contemporanilor şi chiar a istoricilor moderni, o impresie deplorabilă asupra domniei lui. În realitate, el s-a dovedit şi un suveran dotat, cu o uimitoare clarviziune în evidenţierea necesităţilor statului.

          Situaţia externă în Orient fiind bună, datorită lui Constantin al IV-lea şi dificultăţilor interne prin care treceau arabii, Iustinian al II-lea a reînnoit tratatul de pace cu succesorul lui Moawiya, Abd al-Malik, reuşind să obţină de la acesta mărirea tributului şi o serie de avantaje economice în Armenia, Iberia şi Cipru, unde veniturile erau împărţite între bizantini şi arabi.

          Această linişte în Orient i-a permis lui Iustinian al II-lea să-şi îndrepte privirile spre Balcani, unde el a întreprins între anii 688-689 o mare campanie victorioasă împotriva Sclaviniilor, pătrunzând prin regiunile ocupate de slavi, până a ajuns la Tesalonic. În amintirea acestei victorii a mers în biserica Sfântul Dumitru, pentru a aduce mulţumiri lui Dumnezeu şi martirului patron al oraşului, acordând totodată privilegii materiale importante. Împăratul a dat bisericii stăpânirea asupra unei saline şi scutirea de taxe pentru exploatarea ei, iar veniturile trebuiau folosite pentru întreţinerea bisericii şi a preoţilor.

          Acest succes a obligat triburile slave din sud-estul Peninsulei Balcanice să recunoască suveranitatea bizantină. Împăratul a mutat o parte din populaţia slavă  supusă (cca. 30.000 de oameni), în Bithinia, în thema Opsikion, pentru a suplini lipsa de populaţie de aici şi a întări, astfel, armata bizantină. Transplantări de populaţie a efectuat şi în cazul mardaiţilor, popor creştin care se dădea la jafuri şi locuia în regiunea muntelui Amanus, pe care i-a mutat ca marinari în Attaleia, Pamphilia, Peloponez, Kefalonia, ca şi în porturile Epir şi Nicopolis. De asemenea, Iustinian al II-lea a mutat alţi locuitori din Cipru în regiunea Cyzicului, care suferise mult de pe urma asediului Constantinopolului şi avea nevoie de marinari încercaţi.

          Ca şi Constantin al IV-lea care înfiinţase thema Traciei, pentru a se apăra mai eficient împotriva bulgarilor, Iustinian al II-lea a organizat thema Elladei în Grecia centrală. Astfel că, în timpul său cunoaştem două theme în Europa şi patru în Asia Mică: Opsikion, a Anatolicilor, a Armeniacilor şi thema maritimă a Karabisianilor.

          Dezvoltarea în continuare a sistemului themelor a avut consecinţe nu numai în domeniul  militar, ci şi economic-agricol. Asistăm, astfel, nu numai la crearea unei clase de posesori de pământ, a stratioţilor, dar şi a înmulţirii ţăranilor liberi, căci, dacă primul născut al unui stratiot avea obligaţia de a continua meseria tatălui său, adică de a fi militar, ceilalţi copii deveneau ţărani liberi, care aveau la dispoziţie mari întinderi de pământ nelucrat. Această categorie de ţărani liberi va fi întărită de străini, în special slavi, care se vor aşeza în Imperiu, atât ca stratioţi, cât şi ca ţărani în cadrul themelor bizantine. Asistăm astfel, în cursul secolului al VII-lea la dezvoltarea unei clase de ţărani liberi, mult mai puternică decât în trecut, când baza societăţii agrare o  formase proprietatea funciară şi colonatul. Această nouă realitate a putut sta la baza Legii agrare (NÒmoj gewrgikÒj), document deosebit de important, promulgat de Iustinian al II-lea pentru a reglementa situaţia în agricultură. Legea cuprindea prevederi cu privire la protejarea proprietăţii ţărăneşti (mobile şi imobile) şi fixa pedepsele pentru eventualele infracţiuni comise. Importanţa sa istorică rezidă în faptul că reglementa situaţia ţăranilor liberi. Aceştia apăreau ca posesori liberi ai unui teren cultivat, livadă şi grădină pentru legume şi, împreună cu întreaga obşte, a păşunilor, pădurilor şi pământurilor nelucrate. Obştea sătească era privită în faţa autorităţilor ca unitate administrativă şi fiscală, responsabilă în bloc pentru plata impozitelor.  

          Pentru noi românii, Legea agrară a fost importantă, fiind ataşată Pravilei lui Vasile Lupu (1646) şi Pravilei lui Basarab (1652), ceea ce înseamnă că realităţile agrare Bizanţul vremii lui Iustinian al II-lea erau asemănătoare cu acelea din Ţara Românească în secolul al XVII-lea.

          Paralel cu creşterea numărului de ţărani liberi constatăm în această vreme mărirea proprietăţii Bisericii şi a mănăstirilor provenite, în special, din donaţii de la membri tuturor claselor sociale. Acest fenomen marchează, între altele, creşterea influenţei Bisericii, mai ales a monahismului, ceea ce a făcut pe Ioan Oxites (sec. XI) să caracterizeze societatea bizantină de dinainte de criza iconoclastă ca fiind împărţită în două mari categorii: monahii şi laicii.

          Iustinian al II-lea era foarte credincios şi el a fost primul împărat, care a dispus să se graveze pe monede chipul Mântuitorului. În timpul lui a avut loc Sinodul Quinisext (691-692), care a dat 102 canoane, pentru a completa hotărârile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice V şi VI. Sinodul mai este cunoscut sub numele de Trullan, fiindcă s-a ţinut în sala boltită a Palatului imperial. Canoanele cuprind prevederi privind organizarea bisericească, liturghia şi reforma vieţii morale în rândul poporului şi a clerului. Ele condamnau multe practici şi obiceiuri  păgâne, care se menţineau încă în rândul unor pături ale populaţiei (sărbători păgâne, ca Brumalia, constând din procesiuni ale unor oameni mascaţi, care cântau cu prilejul culesului viilor, cântece în onoarea lui Dionysos şi altele, facerea de focuri în faţa casei cu apariţie lunii noi şi sărirea peste el de către tineri, etc.). Se interzicea, de asemenea, studenţilor, de la Universitatea din Constantinopol de a organiza reprezentaţii teatrale. În canoane se vorbeşte şi de dreptul preoţilor de a se căsători, apoi se condamnă postul de sâmbătă din Biserica Apuseană, care a contribuit la îndepărtarea de Biserica Răsăriteană. Din aceste motiv, papa Sergius a respins hotărârile Sinodului Quinisext şi nu le-a semnat.

          Iustinian al II-lea încercat, la fel ca şi Constans al II-lea, să pedepsească pe papă, dar trimisul lui n-a găsit ascultare nici la exarhul din Ravenna şi nici la populaţia Romei, abia scăpând cu viaţă. Cauzele îndepărtării trimisului imperial au fost multiple: opoziţia aristocraţiei, care se vedea ameninţată prin politica împăratului de a susţine pe stratioţi şi ţăranii liberi, despotismul şi forţa cu care împăratul înăbuşea pe adversari, politica sa de colonizare, care nemulţumea populaţiile scoase de pe pământurile lor, precum şi politica sa financiară, care obliga pe oameni să plătească impozite mari.

Iustinian al II-lea a fost îndepărtat în anul 695, în urma unei revolte organizate de partida albaştrilor, care au adus pe tronul imperial pe Leontius, strategul themei Helladei. Împăratului i s-a tăiat nasul şi a fost exilat în Chersones (Crimeea), acolo unde fusese exilat şi papa Martin.

          Răsturnarea lui Iustinian a adus Bizanţului pierderi teritoriale importante. Astfel, a fost pierdută, în anul 697, Africa de Nord cu Cartagina, care a căzut în mâna arabilor. Flota bizantină trimisă de împăratul Leontie (695-697) a reuşit să restabilească stăpânirea bizantină, dar numai pentru scurtă vreme, căci în primăvara următoare ea a fost înfrântă de arabi. În urma acestui dezastru flota bizantină s-a revoltat împotriva lui Leontie şi a pus pe tronul imperial pe Apsimar, drongarul flotei din thema Kibyrraioţilor. El a domnit sub numele de numele de Tiberiu al III-lea (698-705). Leontie a fost închis într-o mănăstire şi i s-a tăiat nasul.

          Tiberiu al III-lea n-a luat nici o măsură pentru reîntregirea teritoriului Africii bizantine, astfel, că arabii au înaintat nestingheriţi până pe ţărmul Atlanticului, pe care îl vor atinge în anul 704. În anul 709 ei au cuceri cetatea Ceuta, au trecut Gibraltarul şi au cucerit Spania de sub stăpânirea vizigoţilor (712).

          În acest timp Iustinian al II-lea, exilat în Chersones, de teamă de a nu fi predat de autorităţile locale guvernului de la Constantinopol a fugit în chazari, unde s-a căsătorit cu sora haganului, care s-a încreştinat şi a luat numele de Theodora. Dar Tiberiu, auzind de aceasta, a trimis la chazari o ambasadă pentru a cere extrădarea lui Iustinian. De teamă de a nu strica raporturile cu Bizanţul, haganul chazar a consimţit la aceasta, dar Iustinian aflând, a reuşit să fugă pe mare, până în Dobrogea, ajungând la Tomis. Aici a intrat în legătură cu hanul bulgar Tervel, şi cu ajutorul acestuia a intrat în Constantinopol şi a domnit pentru a doua oară între anii 705-711.

          În a doua parte a domniei, Iustinian al II-lea s-a dedat la răzbunări de mare cruzime, dar şi la recompense faţă de cei care l-au ajutat. El a domnit alături de soţia sa Theodora, de la care a avut şi un fiu, pe Tiberiu, pe care-l asociază la tron.

A stabilit raporturi amicale cu bulgarii, cărora Iustinian al II-lea a consimţit să le plătească tribut, ca pe vremea lui Constantin al IV-lea, iar lui Tervel i s-a acordat titlu de caesar, care însă nu mai avea semnificaţia imperială de altădată. Era pentru prima oară, când un conducător barbar primea această distincţie, care îl asocia la onoruri imperiale. Aşezat pe un tron alături de împărat, Tervel a primit omagii din partea poporului bizantin. În schimb, Tiberiu, Apsimar şi Leontie au fost mutilaţi şi chinuiţi în chip groaznic în public şi apoi executaţi. Patriarhul Calinic, care încoronase pe Leontie, a fost orbit.

          Ocupat mai mult cu răzbunările, împăratul a neglijat apărarea Imperiului, dând astfel, posibilitatea arabilor să cucerească noi teritorii în părţile orientale ale Asiei Mici. Astfel, au căzut Tyana (709), la graniţa Capadociei şi mai multe localităţi din Cilicia. Împăratul a organizat o expediţie de pedepsire împotriva Ravennei, care nu se supusese ordinului său dat în prima parte a domniei. Oraşul a fost devastat, mulţi locuitori aduşi în lanţuri la Constantinopol, iar episcopului i s-au scos ochii. În schimb, Iustinian  al II-lea a reuşit să se înţeleagă cu papa Constantin I în privinţa Sinodului Quinisext. Papa a fost invitat la Constantinopol unde a sosit în anul 710 şi a fost primit cu mari onoruri.

          O expediţie de pedepsire a fost trimisă împotriva Chersonului, locul său de exil, ale cărui autorităţi au intenţionat să-l predea lui Tiberiu. Aici răzbunarea a atins proporţii şi mai mari în comparaţie cu Ravenna. Dar populaţia s-a revoltat şi a primit sprijinul flotei, al armatei imperiale şi al haganului chazar care între timp îşi extinsese hegemonia asupra Peninsulei Crimeii. Vardanes (Bardanes), de origine armeană a fost proclamat împărat sub numele de Philippikos, în anul 711, şi cu flota a apărut în faţa Constantinopolului, care i-a deschide porţile. Împăratul Iustinian al II-lea a fost ucis de unul din ofiţerii săi, iar capul a fost trimis la Roma şi Ravenna, pentru a fi expus acolo. Aşa a dispărut ultimul reprezentant al glorioasei dinastii heraclide, care a condus Imperiul un secol şi a înregistrat victorii strălucite împotriva perşilor, avarilor şi uneori a arabilor. S-au adus, de asemenea, schimbări profunde şi în organizarea administrativă şi cea economică a Imperiului.

Din punct de vedere cultural, literar şi artistic perioada heraclizilor nu a cunoscut realizări de seamă şi doar dacă amintim elenizarea Imperiului, care a pus în circuit mai intens opere ale autorilor de limbă greacă.

          Viaţa religioasă tulburată de criza monoenergistă şi monotelită în această vreme a dobândit un aspect ascetic-mistic, Puterea Bisericii a crescut, în special a monahismului şi, în paralel, cu procesul de militarizare a statului asistăm la unul de teocratizare. Armata stratioţilor şi monahii în număr mare au constituit pecetea caracteristică a acestei vremi.

          S-a instaurat o perioadă de haos începută prin domnia lui Bardanes- Philippikos (decembrie 711-iunie 713). Acesta a avut înclinări monofizite şi din această cauză a sprijinit monotelismul, considerându-l singura doctrină legală. A condamnat Sinodul al VI-lea Ecumenic şi a poruncit să fie arse documentele adoptate atunci. De asemenea, el a dat ordin să fie distruse din Palatul imperial o reprezentare a Sinodului al VI-lea Ecumenic şi inscripţia comemorativă care se afla în faţa Palatului. El le-a înlocuit cu chipul împăratului şi a patriarhului Serghie. Această politică religioasă, la care se adăuga lupta împotriva icoanelor, a nemulţumit în cel mai înalt grad populaţia şi clerul din Constantinopol, precum şi pe papă. Papa Constantin I l-a declarat eretic şi a poruncit ca numele şi chipul său să fie şterse de pe monede şi să nu mai fie pomenit la sfintele slujbe. Papa a poruncit, de asemenea, ca în biserica Sfinţilor Apostoli să fie reprezentate cele 6 Sinoade Ecumenice.

          În exterior, domnia Bardanes-Philippikos a înregistrat numai eşecuri. Arabii au cucerit noi teritorii, iar hanul Tervel, considerându-se răzbunătorul lui Iustinian al II-lea, a devastat o mare parte a Traciei, ajungând până în suburbiile Constantinopolului, unde a prădat viile bogate din această regiune. Pentru a salva situaţia, împăratul a recurs la ajutorul trupelor din thema Opsikion, dar acestea s-au revoltat împotriva sa şi l-au detronat, la 3 iunie 713, orbindu-l.

          Pe tronul imperial a urcat Arthemius, care a luat numele de Anastasie al II-lea, fost proto-asecretis la Curtea imperială şi care a domnit până în anul 715. Anastasie al II-lea era ortodox şi printre primele măsuri, pe care le-a luat a fost recunoaşterea hotărârilor Sinodului al VI-lea Ecumenic, distrugerea chipurilor împăratului şi a patriarhului Serghie. El a pregătit o mare campanie împotriva arabilor pentru recucerirea teritoriilor pierdute, dar în toiul pregătirilor, a fost răsturnat de pe tron de către aceiaşi stratioţi din thema Opsikion, cărora le datora însă tronul. În anul 715 a urcat pe tronul Bizanţului, Teodosie al III-lea, forţat să primească coroana. Domnia sa a fost însă de scurtă durată, căci el a fost răsturnat în martie 717 de către Leon al III-lea, originar din Siria de nord (sau din Isauria, după alte izvoare), şi care şi-a început cariera militară sub Iustinian al II-lea ca protospatharios, apoi în timpul lui Teodosie al III-lea a devenit strategul themei Anatolicilor. În alianţă cu Artavasde, ginerele său, strateg al themei Armeniacilor, Leon a reuşit să intre în Constantinopol la 26 martie 717, fiind încoronat în biserica Sfânta Sofia. El a întemeiat o nouă dinastie, despre care ne vom ocupa în cele ce urmează.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-09-19)
Views: 140 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, teologie istorie, istoria bizantului, referat, Istoria Bizantului online | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016