Codificările dreptului roman - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Sunday, 2016-12-04, 6:52 AM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Codificările dreptului roman

Unitatea politică şi religioasă pe care Iustinian I urmărea să o asigure Imperiului bizantin dar şi pentru a asigura reuşita acţiunilor sale de politică economică, a fost nevoie şi de o reformă legislativă, în fapt o unificarea şi sistematizarea întregii legislaţii. În concepţia lui Iustinian I, împăratul era reprezentantul puterii divine pe pământ, monarh suveran absolut, autocrat, o adevărată lege vie a statului, creatorul şi unicul interpret al legii. În acelaşi timp, se considera că judecătorii trebuiau să aducă la cunoştinţa suveranului tot ceea ce  identificau neclar în legi, „pentru ca el s-o rezolve pe aceasta cu puterea sa autocratică, acesta singur având dreptul să interpreteze legea.[1]

Pe lângă toate aceste motive, împăratul a fost îndemnat să-şi realizeze noua codificare şi din motive de ordin practic. În timpul său, legislaţia romană se afla într-o stare de haos total, ceea ce făcea dificilă aplicarea sa. În numeroase cazuri, legile deveniseră contradictorii, unele erau neclare şi de multe ori anacronice în raport cu evoluţia politico-socială a statului şi a societăţii din secolul al VI-lea.

Pe de altă parte, textele legislative se găseau din ce în ce mai greu. Practicienii din domeniu juridic întâmpinau serioase dificultăţi în a şi le procura. Nu în ultimul rând erudiţia lui Iustinian I i-a permis acestuia să sesizeze valoarea excepţională a legislaţiei romane. Dar el a fost conştient că pentru a o face utilizabilă era necesar şi obligatoriu să-i aducă modificările necesare impuse de realităţile politice, administrative, sociale, economice şi religioase ale secolului al VI-lea spre a o face compatibilă cu aceste realităţi. Din acest motiv, a urmărit să aşeze legislaţia pe care dorea să o dea statului pe legislaţia romană, însoţită de interpretările celor mai mari şi competenţi jurişti ai vremii.

Mai concret, datorită imperfecţiunilor întâlnite în Codexul teodosian, a abundenţei legislative din vremea împăraţilor din a doua jumătate a secolului al V-lea (Leon, Zenon, Anastasie I) a devenit necesară realizarea unei opere de sinteză şi de actualizare a dreptului roman. Ea a fost reunită în ceea ce s-a numit mai târziu, Corpus Juris Civilis. 

Pentru realizarea acestei lucrări Iustinian I a beneficiat de concursul unor profesori de  drept şi jurişti de seamă, între care amintim pe Trebonian, cel mai mare jurist al epocii. Acesta a fost cel care a condus şi coordonat întreaga muncă de codificare a vechii legislaţii romane. Totul a început la 13 februarie 528, atunci când Iustinian I, prin Constitutio Haec quae necessario a numit o comisie formată din 7 membri (înalţi funcţionari imperiali, profesori de drept de la Universitatea din Constantinopol şi avocaţi),  - Ioannes, Basilides, Thomas, Constantinus, Theophilos, Dioskoros şi Praesentius - în frunte cu Trebonian, având misiunea de a reuni într-o colecţie toate constituţiile (legile) imperiale în vigoare, de la împăratul Hadrian (117-138) şi până în secolul al VI-lea, eliminând elementele care nu mai corespundeau cerinţelor timpului.[2] Comisia trebuia să utilizeze Codexul teodosian precum şi culegerile particulare alcătuite în timpul lui Diocleţian: Codex Gregorianus şi Codex Hermogenianus. După o muncă asiduă şi perseverentă, demersul lui Iustinian I s-a concretizat pe 7 aprilie 529, când a apărut lucrarea intitulată Codex Justinianus. Acesta cuprindea constituţiile imperiale emise în epocile anterioare precum şi cele mai importante legi emise în timpul lui Iustinian I. Compus din 10 cărţi, Codex Justinianus era, în cea mai mare parte, doar o compilaţie, lipsită, în general, de originalitate. Fiecare carte era împărţită în mai multe titluri, prezenta legile în ordinea apariţiei lor cronologice. Fiecare lege era precedată de o inscriptio, ce cuprindea numele împăratului care a dat-o şi al destinatarului, şi o subscriptio, în care se indica locul şi data emiterii. Materialul juridic cuprinde şi legi privitoare la Biserică precum şi enunţuri introductive la unele legi, în care se exprimă poziţia Statului sau personal a împăraţilor faţă de Biserică sau de unele elemente ale credinţei creştine. Prin Constitutio Summa rei publicae, emisă în aceeaşi zi, Iustinian I dispunea intrarea în vigoare a Codex-ului, începând cu data de 16 aprilie acelaşi an. Din păcate, din această ediţie nu s-a păstrat nici un exemplar.[3]

Astfel, după o muncă perseverentă şi plină de zel, juriştii lui Iustinian I au reuşit să dea Imperiului un cod de legi, conţinând cele mai cele mai importante legi imperiale şi având valoare de drept pozitiv, care va marca începutul unei activităţi legislative de mare importanţă pentru viitorul statului şi al lumii.

Într-o stare total necorespunzătoare şi, deci, inutilizabile se aflau şi normele dreptului roman (jus vetus), păstrate în operele jurisconsulţilor romani. În epoca lui Iustinian I aceste norme au ajuns să prezinte contradicţii, să conţină elemente învechite sau abrogate, devenind neclare sau necorespunzătoare în raport cu nivelul social al vremii. Deşi, se pare că Iustinian I a intenţionat să-şi limiteze activitatea legislativă doar la Codex, nevoile practice au arătat că se impunea şi o revizuire şi o reactualizare similară a normelor de drept roman. Astfel, a fost necesară şi în acest caz o selecţie substanţială şi riguroasă a ceea ce era mai important din operele jurisconsulţilor romani clasici.

Pentru a sprijini munca de prelucrare a materialului legislativ, împăratul Iustinian I a emis între anii 529-531 – după ale opinii între 1 august şi 27 noiembrie 530 – nu mai puţin de 50 de constituţii, cunoscute sub numele de Quinquaginta decisiones (aşa-numitele „cele 50 de decizii”). Acestea aveau menire de a elimina divergenţele şi controversele care îi opuneau de câteva secole pe jurisconsulţii romani, în special pe reprezentanţii celor două şcoli reprezentative, sabiniană şi proculeană. Constituţiile iustiniene au servit drept ghid, atât comisiei însărcinate cu compilarea şi prelucrarea operelor juriştilor clasici, cât şi practicienilor în soluţionarea cazurilor.[4] 

La 15 decembrie 530, prin Constitutio Deo auctore,  Iustinian I a numit o nouă comisie formată din 17 membri - Constantinus, Theophilos, Dorotheos, Anatolios, Cratinus, Stephanus, Menas, Prosdocius, Eutholmyus, Timotheos, Leonidas, Leontiu, Plato, Iacob, Constantinus şi Ioannes - pusă sub conducerea aceluiaşi Trebonian cu misiunea de a codifica lucrările de interpretarea legilor (jurisprudenţa) juriştilor romani din epoca clasică. Prin aceeaşi constituţie se stabilea faptul că trebuiau identificate şi adunate operele jurisconsulţilor romani din epoca clasică (circa 2.000 de volume), iar apoi să se facă o selecţie de texte care să servească, atât ca ghid practicienilor, cât şi ca mijloc de informare şi documentare pentru munca de cercetare. Pentru a-şi putea atinge scopul, membrii comisiei au primit acordul de a elimina contradicţiile depistate, de a îndrepta textele neclare, de a elimina soluţiile depăşite şi desuete şi de a pune în acord conţinutul fragmentelor selectate cu structura politico-socială a epocii.[5]

 Realizarea acestei vaste opere solicitate necesita un volum de muncă uriaş şi, conştient de acest lucru Iustinian I a acordat comisiei un răstimp de zece ani pentru redactarea ei. Totuşi, lucrând cu pricepere, perseverenţă şi zel, după numai trei ani lucrarea a fost gata, purtând numele de Pandectae (Culegere completă) sau Digeste (Culegere). Ea era împărţită în 50 de cărţi care conţineau extrase din cei mai renumiţi jurisconsulţi romani, adaptate şi actualizate conform cerinţelor vremii.[6] Ea constituie sinteza gândirii juridice romane, cei mai folosiţi jurisconsulţi fiind Paulus şi Ulpianus, ultimul furnizând o treime din întregul conţinut al lucrării. Împăratul Iustinian I a numit această colecţie: „adevăratul şi prea sfântul templu al dreptăţii”. Titlurile erau alcătuite din fragmente numite şi legi, adică extrase din operele jurisconsulţilor. Fragmentele aveau câte o inscriptio, care indica numele jurisconsultului şi opera de unde a fost luată. Dacă fragmentele erau mai lungi, ele se împărţeau în mai multe paragrafe, primul purtând numele de principium. La 16 decembrie 533, prin Constitutio Tanta-Dodeken, Iustinian I a decis publicarea ei, urmând ca ea să intre în vigoare la 30 decembrie acelaşi an.

Digeste-le constituie nu doar cea mai importantă componentă a operei legislative a lui Iustinian I, ci şi cea mai originală, membrii comisiei reuşind să alcătuiască o culegere oficială, nouă prin caracterul său. 

O altă problemă serioasă cu care se confrunta dreptul romano-bizantin în secolul al VI-lea a fost absenţa unor mijloace de instruire, respectiv a unor manuale pentru viitorii jurişti. Se impunea astfel, de la sine, alcătuirea unui manual pentru studenţii de la drept, însetaţi de studiul legilor (ad usum cupidiae legum juventutis), cu ajutorul căruia „mintea fragedă a elevului, hrănită cu lucruri simple, mai uşor păşeşte spre o cunoaştere superioară.[7]

La 21 noiembrie 533, prin Constitutio Imperatoriam majestatem, a apărut o altă lucrare intitulată Institutiones. Ea a fost realizată din însărcinarea lui Iustinian I de către Theophil şi Dorotheos, profesori la şcolile de drept din Constantinopol şi Beyruth, coordonaţi de deja consacratul jurist Trebonian. Lucrarea era, de fapt, un manual elementar de drept, pus la îndemâna studenţilor, care conţinea un material selecţionat din Codex Justinianus şi Digeste, fiind împărţit în 4 cărţi. Pentru întocmirea lui, a fost folosit ca model, manualul jurisconsultului roman Gaius, numit tot Institutiones, precum şi cele ale juriştilor Florentinus, Ulpianus, Paulus şi Marcianus. De asemenea, o mare influenţă asupra redactării sale a avut şi lucrarea Res Cottidianae (Reguli juridice de aplicare zilnică), realizată de un autor anonim în secolul al IV-lea. Fiind destinat învăţământului, manualul a fost redactat într-o manieră clară şi precisă, cuprinzând numeroase noţiuni generale, definiţii, clarificări, dar şi controverse necesare formării spiritului juridic. Din acest motiv, el a fost perceput multă vreme în istoria dreptului ca „prototipul manualului desăvârşit”.[8]

În perioada de timp cât activitatea compilatorie se afla în plină desfăşurare, dreptul roman a continuat să se dezvolte, potrivit nevoilor cotidiene ale societăţii. În toată această perioadă au fost emise mai multe constituţii imperiale, fapt care a făcut ca, în scurt timp, ediţia din anul 529 a lui Codex Justinianus să fie depăşită. Acest fapt a impus redactarea unei noi ediţii, care să includă şi aceste constituţii imperiale apărute după publicarea primei ediţii a Codex-ului. 

În vederea pregătirii acestei noi ediţii a Codex-ului, Iustinian I a emis la 1 mai 534 Constitutio Cordi, prin care a fost instituită o comise formată din 4 membri (profesori şi avocaţi) – Dorotheos, Menas, Constantinus şi Ioannes – prezidată de acelaşi Trebonian. Noua ediţie a Codex-ului a apărut sub numele de Codex repetitae praeselectionis, fiind publicată la 16 noiembrie 534. Ea urma să intre în vigoare cu dat de 29 decembrie acelaşi an. Prin constituţia de publicare era, de asemenea, interzisă categoric, folosirea primei ediţii a Codex-ului.[9]

Noul Codex era alcătuit din 12 cărţi, iar acestea în titluri, în cadrul cărora, constituţiile erau inserate în ordine cronologică. Lucrarea debutează cu o invocaţie religioasă. Cartea I este dedicată dreptului canonic şi obligaţiilor funcţionarilor de stat. Cărţile II-VIII cuprind constituţiile referitoare la dreptul privat. Cartea a IX-a cuprinde constituţiile referitoare la dreptul penal, iar cărţile X-XII cuprind constituţiile privitoare la dreptul administrativ.

O serie de secţiuni ale Codex-ului său vorbesc despre proprietatea bisericească, despre datoriile clerului, despre drepturile episcopale în cadrul societăţii, despre disciplina călugărilor sau despre măsurile care trebuiau luate împotriva ereticilor.

Prin conţinutul său, Codex Justinianus oglindeşte fidel caracterul  statului şi al societăţii romano-bizantine precum şi stadiul de evoluţie al acesteia din secolul al VI-lea.

Activitatea legislativă a lui Iustinian I nu a înceta odată cu publicare celei de-a doua ediţii a Codex-ului. Până la sfârşitul domniei, împăratul a continuat să legifereze emiţând numeroase constituţii imperiale, unele cu o valoare deosebită.   

Astfel, legile promulgate între anii 535-565 poartă numele de Novellae sau Novellae Constitutionis (Constituţii noi sau Legi noi). După unii Iustinian I ar fie emis 154 de legi noi, după alţii 158 sau 159.[10] Important est faptul că ele au fost redactate în mare lor majoritate în limba greacă, vorbită de cea mai mare parte a populaţiei Imperiului. În limba latină au fost redactate doar acela Novellae care interesau organizarea centrală a statului, precum şi cele destinate provinciilor unde această limbă era dominantă. Există şi unele Novellae – puţine la număr – publicate cu text bilingv.

Faptul că au fost redactate în limba greacă evidenţiază profundele transformări de natură etnică din cadrul Imperiului creştin din Orient, dar conţin şi expuneri foarte amănunţite despre structura socială, viaţa politică, religioasă şi economică a diferitelor regiuni ale Imperiului. 

Novellae-le VI şi CXXIII reprezintă un fel de constituţie a Bisericii. Întemeiate în mod special pe legislaţia canonică existentă, promulgată la Sinoadele Ecumenice, aceste texte depăşeau cadrul strict şi legiferau în domenii despre care sinoadele nu aminteau nimic. De exemplu, ele interziceau hirotonia ca episcop a celor care aveau soţii sau copii[11] sau se face menţiune de formula Pentarhiei, conform căruia Biserica Universală trebuia condusă de 5 patriarhi: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul.[12]

Unele dintre aceste legi noi făceau referire şi la teritoriul ţării noastre, dându-ne informaţii despre viaţa politică şi religioasă din această zonă a Imperiului. Astfel, Novella XI ne vorbeşte de Arhiepiscopia Justiniana Prima, întemeiată de Iustinian I în anul 535 şi care avea în subordine două episcopii din Banat, Laederata şi Recidiva.[13]

Cele patru părţi ale legislaţiei lui Iustinian I – Codex Justinianus, Digeste, Institutiones şi Novellae Constitutiones –formează sub aspectul conţinutului un tot unitar. De aceea, ele au primit din partea juriştilor Universităţii din Bologna, începând cu secolul al XII-lea, denumirea de Corpus juris civilis (Colecţia dreptului civil).[14] Numită aşa pentru a fi diferenţiată de o altă colecţie de legiuiri din Apus - Corpus juris canonici (Colecţia dreptului canonic) - ea constituie colecţia juridică cea mai importantă a legislaţiei şi dreptului roman. Ea demonstrează, de asemenea, dorinţa lui Iustinian de a instaura o ordine universală creştină şi romană, punând de acord dreptul roman cu realităţile social-politice ale Imperiului din secolul al VI-lea.

Datorită acestei codificări cunoaştem cuprinsul multor opere juridice romane, despre care avem puţine date sau chiar nici o ştire. Codificările ulterioare făcute în Imperiul de Răsărit cuprind tot mai multe elemente feudale bizantine, iar dreptul începe să aibă tot mai puţine caractere de universalism şi tot mai multe de particularism. Nu în ultimul rând, Corpus juris civilis ne oferă posibilitatea cercetării istorice a instituţiilor juridice romane, iar cu ajutorul interpolaţiilor (modificări intenţionate ale textelor din juriştii clasici şi ale constituţiilor imperiale din Corpus-ul lui Iustinian I, realizate de către compilatori, cu scopul de a pune în concordanţă textele juridice cu realităţile bizantine din secolul al VI-lea), putem diferenţia ceea ce a aparţinut juriştilor clasici de ceea ce a fost introdus ulterior de compilatorii bizantini.

Legislaţia lui Iustinian a constituit temelia pe care s-a dezvoltat dreptul bizantin, iar normele dreptului roman au fost necontenit adaptate la realităţile feudale bizantine.

Încă din secolul al VI-lea au apărut diferiţi indici (indices) ai legislaţiei lui Iustinian, indici care reprezintă mai mult decât arată denumirea lor, deoarece cuprind deseori parafraze ale textului, comentarii şi alte observaţii. Din această perioadă datează „Parafraza” greacă a Instituţiilor lui Iustinian I, atribuită împăratului Teofil (829-842).

Chiar dacă principalele direcţii ale legislaţiei bizantine urmăreau principii deja stabilite din timpul lui Constantin cel Mare şi Teodosie I, contribuţia lui Iustinian rămâne majoră şi esenţială. O mare parte din această remarcabilă operă legislativă se referă şi la Biserică, reglementând chestiuni fundamentale privind proprietatea bisericească, datoriile clerului, disciplina monahală şi măsurile împotriva ereticilor, etc.

Deşi, după moartea lui Iustinian I, textele juridice latine şi-au pierdut din importanţă, totuşi ele s-au menţinut în circulaţie. În schimb, limba greacă a început să înlocuiască tot mai eficient, în învăţământ ca şi în viaţă, limba latină.

Din întreaga legislaţie a lui Iustinian I, Novellae-le au constituit partea cea mai importantă a dreptului pozitiv, deoarece reformele cele mai însemnate au fost introduce prin intermediul acestora. În general, după epoca lui Iustinian I, aproape toţi împăraţii mai de seamă au emis legiuiri de tipul Novellae-lor, al căror cuprins a intrat parţial sau integral în cadrul colecţiilor de drept bizantin. Dintre acestea unele sunt mai scurte, rezumative, altele sunt mai dezvoltate. Nefiind adunate într-o colecţie oficială sub Iustinian I, ele au constituit abia în timpul domniei lui Tiberiu al II-lea (578-582) obiectul unei codificări. În acel moment Novellae – le lui Iustinian I, care circulau în colecţii private, au fost adunate în aşa-zisa „Colecţie a celor 168 de Novelle”, care cuprindea pe lângă Novellae – le lui Iustinian, în număr de 158, şi pe cele promulgate în timpul domniei împăraţilor Iulian al II-lea (565-578) şi Tiberiu al II-lea (578-582).

Încă din epoca lui Iustinian I dar mai ales după moartea sa, au dobândit o deosebită importanţă aşa-zisele „Nomocanoane” care adunau la un loc norme de drept laic (nomo… politikoi) cu cele de drept bisericesc (kanonej). Cele dintâi izvorau din puterea de decizie a Statului, iar celelalte au fost promulgate de Biserică. Ambele feluri de norme de drept aveau însă interferenţe, în special în domeniul reglementării persoanelor şi familiei.

Începând cu secolul al VIII-lea, opera legislativă a împăratului Iustinian I a început să fie adaptată tot mai mult nevoilor din acele vremuri. Din nefericire, ea era greşit înţeleasă şi rău aplicată în cele mai multe părţi ale Imperiului bizantin. De cele mai multe ori, obiceiul şi tradiţiile erau mai importante decât legislaţia în vigoare. Astfel, a apărut necesitatea prelucrării vechii legislaţii iustiniene de limbă latină într-o formă nouă care, scrisă în limba greacă, să reflecte schimbările sociale survenite în societatea bizantină după moartea lui marelui împărat.     

Învăţământul juridic

Opera legislativă a lui Iustinian I a fost însoţită şi de reformarea infrastructurii sistemului juridic, respectiv a instituţiilor juridice. În acest sens, împăratul acordat o atenţie deosebită reformării învăţământului juridic superior. Existau şcoli juridice la Roma, Constantinopol şi Beyruth, în care predau cei mai străluciţi jurişti ai timpului. De asemenea şcoli de drept mai existau şi la Atena, Cezareea Palestinei şi Alexandria, precum şi în ale oraşe ale Imperiului, dar despre valoarea şi importanţa lor nu avem informaţii. În secolul al VI-lea, cele mai importante şcoli erau la Constantinopol şi Beyruth.

Predarea dreptului în aceste şcoli se făcea însă complet nesistematizat şi haotic, neacordându-i-se atenţia şi importanţa cuvenite. Începând cu secolul al V-lea, cursurile durau patru ani şi erau structurate astfel: studenţii din anul I, numiţi şi dupondii, studiau lucrarea Institutiones a lui Gaius, precum şi unele părţi din comentariile la acesta ale lui Ulpianus şi Paulus; studenţii anului II, numiţi şi edictales, studiau celelalte comentarii ale lui Ulpianus şi Paulus la Institutiones; studenţii din anul III, numiţi papinianistae, studiau operele lui Paulus şi ale lui Papinianus, iar studenţii din anul IV, numiţi şi lytae (lutai), studiau individual răspunsurile lui Paulus. Acest sistem de învăţământ juridic avea, se pare, serioase neajunsuri, pierzându-se timp preţios cu studierea unor probleme lipsite de importanţă practică.

În cadrul reformelor sale, în primul rând, Iustinian I a desfiinţat şcolile de drept din Atena, Cezareea Palestinei şi Alexandria, iar cea din Roma a rămas în afara graniţelor Imperiului în urma cuceririi Italiei de către ostrogoţi. Apoi, la 16 decembrie 533, prin Constitutio Omnem, Iustinian I a ridicat durata studiilor de drept la cinci ani, iar în cadrul programei de studii au fost introduse texte din Institutiones, Digeste şi Codex Justinianus.

Începând cu data de 1 ianuarie 534, Iustinian I a introdus şi un nou plan de învăţământ, alcătuit după noua legiuire intrată în vigoare. Învăţământul juridic era structurat astfel: studenţii din anul I (Justiniani novi) studiau Institutiones şi primele patru cărţi din Digeste; studenţii din anul II (edictales), continuau studiul Digeste-lor; studenţii din anul III (papinianistae) studiau ale părţi din Digeste şi textele lui Papinianus; studenţii din anul IV (lytae), terminau de studia, individual Digeste-le, până la cartea 36 inclusiv, iar studenţii din anul V (prolytae), studiau tot individual Codex Justinianus.[15]

Vasta activitate de codificare a dreptului roman constituie opera cea importantă şi mai durabilă a lui Iustinian I. Ea evidenţiază, totodată, modul în care împăratul înţeles să interpreteze şi să încorporeze ideea imperială. În calitate de împărat roman, cum se considera, Iustinian I nu a putut concepe realizarea unei alte legislaţii, decât cea romană sau inspirată de aceasta. De altfel, în concepţia sa, legislaţia era destinată întregului Imperiu, perceput ca orbis Romanus. Aceasta a făcut ca, după recucerirea teritoriilor apusene ale Imperiului roman, împăratul Iustinian I să hotărască, prin Constitutio Pragmatica Sanctio (Pragmatica Sancţiune) din august 554, aplicarea legislaţiei sale şi în teritoriile revenite sub autoritatea Constantinopolului, fără a ţine seama de schimbările politice şi sociale care au avut loc pe durata stăpânirii germanice.[16]                  



[1] Constitutio Deo auctore, prefaţa, Novellae, XVIII, LXXII, CXXXVII, cf.  Serghei B. DAŞKOV, Dicţionar de împăraţi bizantini, traducere de Viorica şi Dorin ONOFREI, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 83.  

[2] Vladimir HANGA, Mari legiuitori ai lumii (Hammurapi, Iustinian, Napoleon), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, cap. Iustinian, p. 139.

[3] Charles DIEHL, G. MARÇAIS, op. cit., p. 83; Vladimir HANGA, op. cit., pp. 139-140.

[4] Vladimir HANGA, op. cit., p. 141, notele 2-3.

[5] Charles DIEHL, G. MARÇAIS, op. cit., p. 83; Vladimir HANGA, op. cit., pp. 142-143.

[6] Pentru detalii privind conţinutul Digeste-lor, a se vedea Vladimir HANGA, op. cit., pp. 149-169.

[7] Constitutio Deo auctore, 11-12.

[8] Vladimir HANGA, op. cit., pp. 144-145; Charles DIEHL, G. MARÇAIS, op. cit., p. 84.

[9] I. S. PERETERSKII, Digestele lui Justinian, studii privitoare la istoricul întocmirii lor; caracteristici generale, traducere de Y. EMINESCU, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958, p. 47, cf. Serghei B. DAŞKOV, op. cit., p. 83.

[10] Ibidem, p. 49.

[11] Codul lui Justinian, I, 3, 47. Numai prima condiţie a rămas valabilă după Sinodul Trullan din anul 692.

[12] Pentarhia sau conducerea în 5 este un cuvânt care aparţine terminologiei oficiale bizantine: Sfântului Maxim MĂRTURISITORUL în secolul al VIII-lea, Sfântului Teodor STUDITUL în secolul al IX-lea, lui FOTIE, Petru al ANTIOHIEI în secolul al XI-lea, Balsamon al ANTIOHIEI în secolul al XII-lea. Termenul desemna o conducere colegială asigurată de Biserică la nivel universal, prin concertul celor 5 Patriarhate majore ale Bisericii primare: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. A se vedea Elie MELIA, La Pentarchie, son historique, son elucidation canonique et theologique, în „Témoignage et Pensée Orthodoxe, nr. 46, 1985, p. 42.

[13] Alexandru Armand MUNTEANU, Arhiepiscopia Justiniana Prima şi jurisdicţia ei, în „STUDII TEOLOGICE”, anul XIV, 1962, nr. 7-8 (iulie-august), pp. 441-470; Emanoil BĂBUŞ, Justiniana Prima în lumina noilor cercetări, în „STUDII TEOLOGICE”, seria a II-a, anul XXXIX, 1987, nr. 1 (ianuarie-februarie), p. 84; Pr. prof. dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I,  p. 161.

[14] Alain DUCELLIER, Byzance et le monde orthodoxe, Paris, 1997, pp. 40-43; Emanoil BĂBUŞ, op. cit., pp. 137-140.

[15] Vladimir HANGA, op. cit., p. 178.

[16] Ibidem, p. 147.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-09-22)
Views: 832 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, teologie istorie, istoria bizantului, referat, Istoria Bizantului online | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016