CADRUL ISTORICO-GEOGRAFIC AL IMPERIULUI BIZANTIN - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Saturday, 2016-12-10, 9:33 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

CADRUL ISTORICO-GEOGRAFIC AL IMPERIULUI BIZANTIN

Imperiul roman de Răsărit sau bizantin, aşa cum am văzut, nu este altceva decât Imperiul roman descompus în Occident de invazii şi continuat în Răsărit, în jurul „Noii Rome”- Constantinopolul, dar cu trăsături noi, care i-au dat o originalitate istorică. Civilizaţia sa este, prin urmare, o sinteză a tuturor elementelor politice, religioase şi intelectuale a lumii antice din ultima sa parte de existenţă: tradiţie latină, elenism, creştinism, cultură orientală.

          Succesul acestei opere istorice a fost favorizat şi de un cadru geografic în care s-a derulat întreaga istorie a Bizanţului. Aceasta pentru că, în ultimă instanţă, ceea ce istoricul britanic de origine rusă Dimitri OBOLENSKY numea „un Commonwealth medieval bizantin” nu este altceva decât un spaţiu geografic în care civilizaţia, cultura şi demersul politic bizantin s-au impus într-un răstimp de mai bine de un mileniu. Fără îndoială că frontierele au fost mereu diferite dar a existat o grijă deosebită pentru nucleul de bază al său, grupat în jurul Constantinopolului. Aceasta i-a determinat pe împăraţi să-şi asigure în primul rând stăpânirea teritoriilor necesare apărării şi abia apoi a expansiunii. Aceste teritorii au constituit cadrul geografic de bază al Imperiului de Răsărit. Dacă în secolul al VI-lea mai exista încă speranţa reconstituirii statului roman din epoca sa de glorie, după moartea lui Iustinian, mersul istoriei a dovedit că acest lucru nu este, practic, posibil. Istoria secolelor următoare a dovedit că Imperiul bizantin în evoluţia sa a devenit preponderent răsăritean, centrul său de greutate fiind în Peninsula Balcanică şi în Asia Mică.

          Care a fost întinderea Imperiului ? La Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol (381), în canonul 2, se enumără diocezele civile existente atunci în Imperiul de Răsărit, după care s-a orientat şi organizarea bisericească: Egiptul, cu metropola Alexandria, Orientul, cu metropola Antiohia, Asia, care, în mod excepţional avea în frunte un proconsul (aici intrau şi insulele litoralului şi Hellespontul), Pontul, cu capitala Cezareea Capadociei şi Tracia, a cărei metropolă a fost la început Heracleea (Pyrint) iar după 30 mai 330, Constantinopolul. Canonul 2 nu menţionează Illyricum care era doar o prefectură mai puţin întinsă: cuprindea Macedonia şi Dacia (Transdunăreană, Aureliană) şi care din punct de vedere bisericesc a aparţinut multă vreme de episcopul Romei.

          Dacă ne referim la frontierele Imperiului, nu putem să le descriem decât în linii generale, ele fiind mereu în schimbare. Dacă la începuturi mai existau frontiere naturale sau amenajate (limes-uri), acestea din urmă n-au mai corespuns întinderii iniţiale a statului.

          La nord, limita o forma linia Dunării, de la gurile fluviului până la confluenţa cu râul Sava. Hotarul cobora spre sud-vest, de-a lungul Savei până la Sirmium (Sremsca Mitroviţa), apoi pe cursul Drinei şi ajungea la Marea Adriatică, între gurile fluviului Cattaro şi lacul Scutari. Această graniţă despărţea Illyricul occidental care era una dintre diecezele prefecturii Italia şi făcea parte din Imperiul de Apus. Între aceste frontiere, toată Peninsula Balcanică făcea parte din Imperiul bizantin. Hotarele de vest ale Imperiului de Răsărit s-au extins după prăbuşirea, în 476, a celui de Apus şi, mai ales atunci când Iustinian I, în veacul al VI-lea a încercat refacerea vechiului Imperiu roman. Acum hotarele de vest ajung până pe ţărmurile Adriaticei, iar Dalmaţia a ajuns una din provinciile sale.

          În est, ca urmare a tratatelor încheiate cu perşii în 363 şi 387, frontiera urma aproximativ următorul traseu: de la Marea Neagră, de la gurile lui Lycos-Boas, de-a lungul cursului inferior, lăsând Imperiului o fâşie îngustă de-a lungul râului, apoi urma o linie nord-sud lăsând Imperiului Theodosiopolis din Armenia (Erzerum) şi urma cursul râului Nymphios până la confluenţa cu Tigrul, incluzând astfel Tartyropolis şi Amida. De aici, se urma cursul lui Abboras între Dara la vest şi Nisibi la est, până la Circesium, pe Eufrat. Frontiera străbătea apoi deşertul Siriei şi ajungea la ţărmul Mării Roşii, la golful Akaba.

          În Africa, Egiptul aparţinea Imperiului în sud până la Philae şi la prima cataractă a Nilului. De aici, o linie dreaptă spre nord-vest străbătea deşertul şi, ocolind Cirenaica, ajungea la Marea Mediterană acolo unde se află golful Syrta Mare.

          Din punct de vedere geomorfologic, barajul natural format din rămăşiţele masivului devonian care leagă Europa de Asia, nu poate fi trecut decât printr-o trecătoare îngustă născută prin spargerea de către apele Mării Negre a unui vechi sistem hidrografic ale cărui urme sunt vizibile încă în caracterul fluviatil al estuarului de la Cornul de Aur şi în strâmtoarea Bosfor şi Dardanele. Pe această peninsulă lungă şi îngustă, situată între Cornul de Aur şi Propontida, s-a ridicat oraşul Constantinopol, pe un teren ce domină malurile prin trepte abrupte, peninsula fiind ea însăşi tăiată de depresiuni, punctată de înălţimi de până la 110 m şi care se pot asemăna foarte bine cu colinele Romei.

          Constantinopolul a fost aşezat pe un baraj natural ce separă Marea Mediterană de Marea Neagră. Deşi apropiate geografic, în antichitate zonele adiacente celor două mări au reprezentat lumi diferite, reunite doar prin influenţa binefăcătoare a civilizaţiei greceşti. În acelaşi timp, noua capitală se afla şi pe axul drumului ce lega Europa continentală de Orientul Apropiat, valea Dunării de cea a Eufratului. Analizând traseele de pe uscat ale primelor patru cruciade, se constată că linia cea mai dreaptă, preferată de războinicii cauzei Crucii, a fost, în general, chiar axul de influenţă al Imperiului, linia Dunării, cu atingerea Constantinopolului. La fel migratorii asiatici, atraşi de faima capitalei, au ales calea spre sud, pe la gurile Dunării şi au pătruns în Imperiu prin Dobrogea, pe la vadul de la Obluciţa, folosit în întregul Ev Mediu pentru traversarea Dunării.

          Căile vest-est şi nord-sud au fost bătătorite temeinic de pelerinajele creştinilor. Drumul de uscat spre Locurile Sfinte nu putea evita Constantinopolul. Aceasta este şi explicaţia că oraşul s-a dezvoltat şi datorită portului său natural, un magnific estuar de 7 km. lungime, cu maluri încreţite, care formează golfuri naturale de până la 42 m. adâncime. Pe malul său stâng a fost întemeiat, încă în epoca romană, cartierul Syk, mai târziu Galata şi Pera. Pe malul asiatic, dincolo de Bosfor, cartierul Chrysopolis (Scutari), datează de pe vremea anticului Bizanţ şi, mai la sud, Calcedon (Kadi-Keui), au fost înglobate în orbita sa.

          Malul asiatic, prin funcţia de apărare a strâmtorilor şi a Propontidei, se leagă strâns de Constantinopol, prin natura solului, prin populaţia sa şi prin întreaga istorie. În mijlocul Propontidei se află peninsula stâncoasă Cyzic şi insula Proconesse, cu cariere de marmură ce au slujit înfrumuseţării oraşului, golfurile adânci de la Mudania şi Ismid, câmpia bogată de la Brussa, la picioarele Olimpului Bithiniei, care se ridică la înălţimea de 2800 m., foarte populată şi frecventată pentru apele sale termale, orăşelele azi decăzute de la Nicomedia (Ismid) şi de la Niceea (Iznic) odinioară oraşe de primă mărime, formau marile zone adiacente ale Constantinopolului.

          Acesta a fost centrul privilegiat al Imperiului din care au pornit toate drumurile importante de legătură cu lumea largă.   

Un rol determinant în istoria statului dar mai ales a capitalei sale l-au jucat cele două strâmtori: Bosfor şi Dardanele, care îi deschideau drumurile atât spre Marea Neagră cât şi spre Marea Mediterană.

          Bosforul este un culoar îngust, cu o lungime de 30 km, în care malurile se apropie până la 550 m. La mijloc, curenţii săi pot atinge o viteză de până la 3 m/s. Bosforul deschide intrarea în Marea Neagră, flancată pe malul anatolian de bariera muntoasă a arcului pontic, întrerupt numai de locul de vărsare al Halysului, cu cele două porturi, Amastria şi Sinope. Întreg acest mal sudic al Pontului Euxin, caracterizat printr-o luxuriantă vegetaţie este dominat de oraşul-port Trapezunt (Trebizonda, azi Trabzon), de unde se ajunge în zona Caucazului, în care se găseau o serie de posesiuni sau state vasale Imperiului. Aici se afla Georgia (Transcaucazia), o câmpie strâmtă, închisă între Munţii Caucaz şi Masivul Armeniei, ţări cu o veche şi bogată cultură, cu o climă blândă. De la Trapezunt, drumuri comerciale se îndreptau spre Mesopotamia, iar altele prin trecătorile Caucazului, spre stepele caspice. Pe versantele occidentale ale Caucazului locuiau abasgii sau abhazii, aliaţi ai Imperiului, zonă împânzită de cetăţi şi centre comerciale înfloritoare. În sfârşit, întocmai ca şi în epoca romană, Crimeea completa sistemul defensiv împotriva popoarelor nomade şi asigura expansiunea comercială în stepele din nordul Mării Negre. Cu toate că în aceste câmpii s-au aşezat succesiv huni, chazari, tătari, pe versantul muntos, spre Pont, ocrotiţi de păduri şi de înălţimi, continua să trăiască un trib al goţilor, începând cu secolul al III-lea al erei creştine, vasali Imperiului. Bizanţul şi-a păstrat până în veacul al XIII-lea stăpânirea asupra oraşului şi portului Cherson, veche colonie greacă, un port avansat al Constantinopolului în Marea Neagră. În schimb Bizanţul n-a emis niciodată pretenţii asupra gurilor Niprului şi Bugului, întinzându-şi influenţa asupra gurilor Nistrului şi ale Dunării precum şi asupra Scythiei Minor (Dobrogea) şi a porturilor de aici între care se detaşau Histria, Tomis şi Callatis.

          În vestul Propontidei, strâmtoarea Dardanele (Hellespontul), deschidea drumul spre Mediterana. Ca şi Bosforul, şi acesta este o străveche vale scufundată, dar mai lungă (circa 75 km) şi mai largă (în medie 4 km dar şi 1270 m). Viteza curentului variază între 3 şi 8 km/h. La ieşirea din Propontida, pe istmul de la Chersonul Traciei, acolo unde lăţimea trecătorii nu este mai mare de 1350 m, la Abydos era instalată vama imperială. Ieşirea din Hellespont asigura trecerea prin Marea Egee, închisă în partea de sud prin arhipelagul Cyclade, o adevărată punte de legătură între Grecia şi Asia Mică. Sunt, de fapt, trei rânduri de insule ce barează trecerea. O primă linie este formată de insulele ce se înşiră de la Eubeea: Andros, Tenos, Icaros, Samos. O a doua linie porneşte de la capul Sunium, până la peninsula Halicarnas şi este formată din mai multe insule, dintre care amintim: Keos, Kythnos, Serpios, Paros, Naxos, Cos. În sfârşit, al treilea arc porneşte de la Cap Malea (Matapan) şi cuprinde insulele Cytera, Creta, Carpathos şi Rhodos. Era o zonă cu relativ dese erupţii vulcanice. Unele dintre ele au avut chiar implicaţii în viaţa socială a Imperiului. Este cazul erupţiei din anul 726 care a avut loc în grupul insulelor Santorin şi care a dus la mărirea considerabilă a insulei Palaia Kaimene. Fenomenul s-a manifestat atât de puternic încât s-a simţit până la Constantinopol determinându-l pe împăratul Leon al III-lea să se folosească de acest prilej pentru a declanşa criza iconoclastă.

          Insula Creta era deosebit de importantă în viaţa economică a Imperiului bizantin. A fost suficient ca ea să fie ocupată de două puteri ostile Imperiului (arabii din Spania, între anii 827-961 şi Veneţia, după anul  1204), pentru ca libera circulaţie comercială în bazinul estic al Mediteranei să fie serios ameninţată.

          Din punct de vedere strategic a fost foarte importantă ocuparea ţărmurilor atât de bogate în golfuri ale Greciei şi Asiei Mici, căci această zonă a fost cea mai activă în viaţa maritimă a Imperiului. Aici au fost marile ateliere de construcţii navale, alimentate de pădurile Asiei Mici. Aici se înşirau marile porturi: Tesalonic, Lesbos, Phoceea, Smirna, Samos, Rhodos şi Candia.

          Dar Bizanţul n-a fost numai o thalassocraţie, adică o putere maritimă, ci şi o dromocraţie căci drumurile sale de uscat i-au asigurat şi caracterul de putere continentală. S-ar putea spune chiar că o mare greşeală au făcut împăraţii bizantini, începând din secolul al IX-lea cedând controlul economic, comercial şi militar asupra estului Mediteranei Republicilor italiene (Veneţia, Genova) acest fapt ducând la grăbirea decăderii economice a Imperiului.

          În nord, mai multe drumuri legau Constantinopolul cu câmpia Dunării, deschizând calea spre Europa centrală. Erau uşor de străbătut cartierele sale europene aşezate pe un platou înalt, calcaros, tăiat de văi adânci, uşor de apărat, întărite din secolul al VI-lea prin marele zid al lui Anastasius, destinat să apere pădurile din vestul capitalei, un adevărat rezervor hidrografic al Constantinopolului şi tăind peninsula de la o mare la alta. Un drum cobora apoi spre oraşele-porturi de pe ţărmul de vest al Pontului Euxin – Odessos (Varna) şi Tomis (Constanţa).

          Un alt drum important străbătea Tracia spre nord-vest, prin Adrianopol, urma râul Mariţa atingând Philippolis şi, prin „porţile lui Traian”, trecea prin Sardica (Sofia), la 565 m. altitudine. După ce traversa defileul de la Ţaribrod şi Pirot, cobora până la Naissus (Niş), unde se afla unul dintre cele mai importante încrucişări de drumuri, continuând până la Belgrad. Acest drum, odinioară via militaris a romanilor era considerat cel mai important din întreaga peninsulă, „drumul ţarilor” din documentele sârbeşti, dublată azi de calea ferată Belgrad-Istanbul. Acest drum a fost străbătut şi de Iancu de Hunedoara în 1443, în „campania cea lungă” împotriva otomanilor.

          Un al treilea mare drum ducea prin Chrystopolis (Cavala), Philippi (mare oraş, dispărut), Serrhes şi, lăsând la sud peninsula Chalcidică, atingea Tesalonicul, a doua metropolă a peninsulei, de unde porneau trei drumuri de o importanţă vitală. Primul spre sud, prin Phermopile, era „drumul Greciei”. Al doilea, spre nord, „drumul Belgradului” străbătea valea Vardarului prin Skoplje, pe sub arcul de triumf al lui Galeriu, traversa Macedonia prin Edessa (Vodena), pe la marile lacuri, Monastir, traversa lanţul muntos, de la Iablaniţa şi atingea Adriatica în portul Dyrrachium (Durazzo), de unde se putea trece uşor în Italia. Acest drum era principala legătură pe uscat a Constantinopolului cu Italia şi cu lumea occidentală fiind străbătut din toate veacurile de armate, negustori şi de pelerini.

          Mult mai importantă, mai ales pentru economia Imperiului, era calea terestră ce străbătea platoul Anatoliei şi, prin trecătoarea Taurus din Munţii Ciliciei, intra pe porţile Orientului. Drumurile antice ale Indiilor care porneau din Sardes („drumul regal al perşilor”) şi din Efes (drumul roman şi al apostolilor creştini), au fost înlocuite după întemeierea Constantinopolului de drumul militar şi comercial care trecea prin Brusa, Niceea, Dorylaion (Eskişeir) şi se bifurca la Iconium. De aici un drum o lua pe vechea cale a Indiilor şi, prin Heracleea şi trecătoarea Taurus, intra în Cilicia, apoi în Siria şi, prin Alep, pe valea Eufratului. Un altul înainta din Iconium spre nord-est până la Cezareea Capadociei şi, prin valea lui Kyzil-Irmak, atingea părţile de nord ale văii Eufratului, prin Teodosiopolis (Erzerum), intra în Armenia. Apoi, din Theodosiopolis, un alt drum în prelungirea celor din Mesopotamia şi Armenia, se îndrepta spre oraşul-port Trapezunt, de unde, prin Marea Neagră, se ajungea la Caffa şi Cherson, importante centre ale iradierii influenţei bizantine în stepele nord-pontice.

          Stăpânirea acestor drumuri străbătute de caravane şi de oştiri precum şi regiunile prin care ele treceau, era de o importanţă vitală pentru Bizanţ, care a trebuit să le apere succesiv de perşi, de arabi şi de turci.

          Toate aceste drumuri şi căi maritime convergeau spre Bosfor definind esenţa geografică a Imperiului de Răsărit. Rolul istoric al Constantinopolului a constat în apărarea acestor mari drumuri împotriva invaziilor şi folosirea lor pentru expansiunea sa. Ele au servit în mod egal armatelor Imperiului, negustorilor săi, misionarilor, care au dus până departe influenţa sa.

În cadrul „geografiei bizantine” se disting câteva teritorii cu o importanţă deosebită în evoluţia statului. Cel dintâi a fost Peninsula Balcanică. În legătură cu aceasta, cel puţin următoarele aspecte trebuie luate în seamă atunci când avem în vedere efectul caracteristicilor fizice ale peninsulei asupra popoarelor din Balcani.

În primul rând, peninsula era predominant muntoasă. Cu toate acestea, deschiderea sa nordică, precum o pâlnie, reprezentată de câmpia Dunării şi a afluenţilor săi (Sava, Drina, etc.), lungă de aproximativ 1200 km (cu excepţia zonei mai înalte a Porţilor de Fie), nu este barată de nici un obstacol fizic major. Ca urmare, legăturile între peninsulă şi ţinuturile din Europa Centrală şi de Răsărit se făceau fără greutate, iar Balcanii erau deschişi în faţa năvălirilor popoarelor de dincolo de Dunăre, în special a celor din câmpia ungară actuală şi din stepa din sudul Rusiei.

În al doilea rând, natura muntoasă a peninsulei şi fragmentarea peisajului ei din cauza lanţurilor de munţi şi de văi izolate au lipsit-o de „un centru de comandă geografic” cum afirma un renumit istoric britanic, Dimitri Obolensky, Constantinopolul şi Tesalonicul, principalele ei oraşe, având o poziţie periferică. În timpul celei mai mari părţi a istoriei sale medievale, Peninsula Balcanică nu a avut un centru unic, care să asigure Imperiului o dominaţie de lungă durată asupra acestui teritoriu. Aşa se explică faptul că zonele sale geografice, relativ omogene şi individualizate, au gravitat, fiecare, mai degrabă în jurul unor centru urbane proprii (de exemplu, ţinutul Macedoniei, în jurul oraşului Skoplje), iar încercările de creaţie statală, care au vizat extinderea peste centrul geografico-etnic de bază, nu au durat în timp.

În al treilea rând, istoria medievală a Balcanilor se caracterizează, din perspectiva subiectului în discuţie, prin relaţii speciale de complementaritate între cele trei dimensiuni geografice ale sale – munţii, câmpia şi marea. Acest aspect a însemnat o continuă mişcare de populaţii, cu un continuu schimb de bunuri şi valori spirituale.

Zonele muntoase au jucat un rol multiplu şi vital în istoria medievală a peninsulei: stavilă, uneori, în faţa năvălirilor barbare, centru al libertăţilor sociale, al diferenţelor rasiale, a obiceiurilor, a individualismului social şi a disidenţei religioase, refugiu pentru nevoiaşi, fugari sau proscrişi, uneori teritoriu pentru barbarii aşezaţi aici, bază de recrutare de soldaţi, etc. Cu toate acestea, din punct de vedere economic, zonele muntoase erau strâns legate de zonele joase, iar prin acestea de mare.

Ţinuturile joase mai mari ale peninsulei au îndeplinit funcţii multiple în mileniul de istorie al statului bizantin: una economică, în sensul că au reprezentat o sursă de  produse agricole pentru cetăţile din Balcani şi zona muntoasă; una politico-militară, în sensul că au reprezentat centre de putere militară şi de administraţie civilă şi căi de comunicaţie; una culturală, întrucât au constituit principalele canale de răspândire a culturii dinspre Imperiu sau înspre Imperiu.

A doua zonă importantă din Imperiu este ce a Asiei Mici şi zonele din nordul acesteia (Mesopotamia Superioară şi Siria de nord cu Antiohia). Stăpânirea acestor teritorii a fost vitală pentru Imperiul bizantin deoarece aceasta însemna, împreună cu dominaţia Mediteranei răsăritene, controlul asupra comerţului dintre Orient şi Occident. Ce au reprezentat aceste teritorii pentru Bizanţ, din punct de vedere economic şi spiritual, vom arăta cu alt prilej. Vom spune acum că Imperiul a perceput această zonă drept o moştenire romană legitimă, de drept bizantină, în drept de a fi apărată de năvălitorii asiatici, persani şi arabi.

Stăpânirea drumurilor care se aflau aici, străbătute de armatele şi caravanele negustoreşti, era impusă de un interes vital pentru Bizanţ, acesta trebuind să le apere, pe rând, împotriva perşilor arabilor şi turcilor, pierderea lor însemnând însăşi declinul Imperiului.

În sfârşit, ultima zonă de importanţă majoră pentru Imperiu a fost nordul Mării Negre. Imperiul bizantin avea o reprezentare reală a teritoriului de dincolo de gurile Dunării, mai ales după slăbirea stăpânirii romane ca urmare a atacurilor barbarilor. Centrul stăpânirii bizantine în zonă îl reprezenta actuala Crimee, cu importantele ei oraşe: Chersones, Bosphoros, Doros, puternic fortificate în secolul al VI-lea. Aceste localităţi, cu ţinuturile învecinate, au avut un însemnat rol economic, prin valorificarea comercială a imenselor resurse ale stepei ruseşti şi a drumului comercial de la Marea Baltică la  Marea Neagră („drumul varegilor”), dar şi unul politic şi cultural. Aici s-au purtat importante tratative diplomatice cu statele barbare şi tot aici s-au pornit ample acţiuni misionare creştine. Legate pe mare de Constantinopol şi nordul Asiei Mici, centrele bizantine nord-pontice au asigurat, până târziu, controlul de către bizantini a comerţului din Marea Neagră.

Spre nordul Mării Negre, de la strâmtoarea Kerci până la Trebizonda, Bizanţul a exercitat, multe secole, un control deliberat şi energic asupra unor centre ca: Sotirioupolis, Sebastopolis, Phasis, Petra. Cu ajutorul acestora, Imperiul a avut controlul asupra zonei caucaziene.  

După cum s-a putut constata, Peninsula Balcanică, ţărmurile Adriaticii, valea Dunării, ţărmurile Mării Negre, Asia Mică, Transcaucazia şi Mesopotamia de Sus, Siria şi Antiohia, au fost cadrul cel mai propice de a se constitui într-un stat în care Constantinopolul să fie centrul. Perioada cea mai prosperă a istoriei Bizanţului a fost aceea în care Imperiul a putut, în timpul dinastiei macedonene, să-şi asigure stăpânirea acestui domeniu într-o manieră incontestabilă. Ameninţat, Imperiul a beneficiat de avantajul că a putut să-şi mişte pe căile sale interioare trupele, de pe un continent pe altul.

          Spre deosebire de vechea Romă, poziţia geografică a celei noi, nu a predestinat această metropolă să devină reşedinţa exclusivă a unui Imperiu mediteranean. Dovadă este că, după pierderea unor importante părţi ale sale – Egipt, Siria, Africa şi chiar Italia – părţi ce constituiau entitatea sa, existenţa Imperiului a fost salvată de marea redresare care a atins apogeul la sfârşitul secolului al X-lea. Capitala a fost destinată să stăpânească asupra unui Imperiu continental şi maritim în egală măsură, care făcea legătura între Europa şi Asia, între cultura greco-romană, creştinism şi civilizaţia Orientului.

          Dar acestui program cuprinzător i se opuneau tradiţiile seculare aduse de Constantin pe malurile Bosforului. Succesori legitimi ai împăraţilor vechii Rome, împăraţii bizantini au avut mereu ambiţia de a restabili în integritatea sa imensul Imperiu dezmembrat de barbari. Această dorinţă de a constitui un Imperiu universal era imposibil de realizat fără stăpânirea Mediteranei iar, pe de altă parte, necesitatea de a apăra drumurile terestre şi maritime care duceau la Constantinopol explică contradicţiile istoriei Imperiului bizantin. Era, practic, imposibil de a se asigura dominaţia imperială în Asia, în Balcani, în Marea Neagră şi de a urmări, în acelaşi timp, restaurarea puterii în Occident. Această realitate se poate demonstra clar prin domnia lui Iustinian şi a succesorilor săi. Este cert că, după distrugerea flotei vandale, Bizanţul a redobândit stăpânirea asupra mării păstrând-o până la constituirea marinei omeiade, în secolul al VII-lea, dar provinciile pe care Iustinian le-a cucerit cu un asemenea efort – Africa, Italia, marile insule din Marea Tireniană – n-au făcut parte niciodată din Imperiu, în sensul strict al cuvântului, fiind mai mult ca nişte teritorii coloniale, în care tendinţele separatiste i-au favorizat pe invadatori. Această situaţie a existat, dacă nu într-o formă mai gravă, în raporturile cu Siria şi, mai ales cu Egiptul, în permanent conflict politic şi religios cu Constantinopolul.

          Şi, totuşi, până în secolul al XIII-lea, împăraţii au manifestat frecvent intenţia de a-şi restabili autoritatea asupra Occidentului. Aceste tentative – ultima a fost cea a lui Manuel Comnenul – erau de la bun început condamnate eşecului. În plus, ele reprezentau şi un serios pericol deoarece dispersau forţele Imperiului, puneau în pericol apărarea spaţiului geografic în care Constantinopolul era centrul natural şi a cărui stăpânire îi puteau asigura liniştea şi grandoarea.

          În marea masă a evenimentelor ce s-au succedat în cei mai bine de o mie de ani de existenţă ai Imperiului, s-a căutat a se distinge acele momente de importanţă maximă care au dat o unitate diverselor perioade ale istoriei sale. Istoricii n-au căzut de acord până în prezent, fiecare plasându-se potrivit domeniului de cercetare – istoria dinastiilor, a instituţiilor, a războaielor – pe poziţii diferite. Ori, această trăsătură comună se găseşte subsumată în mediul geografic al Bizanţului şi este marcată de împărţirile teritoriului său. De trei ori acest Imperiu, prin loviturile pe care le-a primit, a fost ameninţat cu dispariţia: din partea barbarilor, în secolul al V-lea, din partea arabilor şi slavilor în veacul al VII-lea şi, mai ales, din partea cruciaţilor occidentali în cel de-al XIII-lea. De trei ori Imperiul şi-a găsit in interior resursele necesare de a se autoapăra, de a se organiza şi a duce contraofensive victorioase, urmate de restaurări mai mult sau mai puţin de durată şi de perioade de prosperitate manifestate prin restabilirea prestigiului imperial şi de expansiunea paşnică a civilizaţiei bizantine în Europa.

          În funcţie de creşterea sau descreşterea întinderii sale teritoriale, constatăm trei perioade mari în istoria Imperiului bizantin: prima în timpul lui Iustinian I (527-565), a doua în timpul dinastiei amoriene şi macedonene (867-1057), a treia în timpul Paleologilor (1261-1307).

          Bizanţul şi-a început căderea odată cu pierderea unor apreciabile teritorii din nucleu său constitutiv. În Peninsula Balcanică a trebuit să facă faţă ambiţiilor bulgare şi sârbe, dornice de a-şi crea state independente. În Asia Mică s-a creat un nou „Bizanţ”, statul de la Trapezunt, care i-a închis Marea Neagră. În arhipelagul de sud şi în Grecia, poziţiile economice, comerciale dar şi militare ale Constantinopolului au fost serios subminate de pretenţiile tot mai mari ale Republicilor italiene.

          Golit de resursele sale necesare apărării, slăbit de războaiele civile şi luptele religioase, supus presiunilor Occidentului, Bizanţul n-a mai putut rezista cuceririi otomane, cu toate că agonia sa a mai durat încă un secol.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2012-01-30)
Views: 744 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, istoria bizantului, teologie istorie, Istoria Bizantului online, referat | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016