Căderea Constantinopolului (1453) - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Sunday, 2016-12-04, 6:53 AM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Căderea Constantinopolului (1453)

 

A urmat o perioadă de conflicte armate, în care s-au implicat şi sârbii, ungurii, românii sau polonezii. După ce a zdrobit o armată otomană pe râul Ialomiţa (septembrie 1442), începând din toamna anului 1443 şi până în ianuarie 1444, voievodul transilvănean Iancu de Hunedoara, cu sprijinul unui detaşament muntean a întreprins o lungă campanie militară în Balcani („campania cea lungă”), cucerind oraşele Niş şi Serdica (azi Sofia), ajungând până la graniţa cu Imperiul bizantin. Dar speranţele bizantine, renăscute pentru moment în urma acestor victorii, pentru alungarea turcilor din Europa, au fost spulberate de înfrângerea armatelor cruciate la Varna, de către sultanul Murad al II-lea, la 10 noiembrie 1444.

 Această înfrângere a avut consecinţe mai grave decât cea de la Nicopole, descurajând profund lumea creştină. În anul 1446, sultanul Murad al II-lea a înaintat şi în sudul Greciei, cucerind regiuni precum Phocida şi Beoţia, ajungând până la Munţii Pindului. Singurul care a rezistat mai mult a fost albanezul Gheorghe Castriotul (Skanderberg), mai precis până la moartea sa survenită în anul 1468. Acesta şi Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, au mai încercat să unească forţele creştine pentru o acţiune comună. Tentativa lor a eşuat după înfrângerea voievodului român de la Kosovo (oct. 1448), acolo unde, cu şase decenii în urmă, turcii au obţinut o altă mare victorie asupra forţelor creştine. Astfel, după aproape trei decenii de cârmuire, sultanul Murad al II-lea a reuşit să lichideze practic toate focarele de rezistenţă din Balcani şi Asia Mică, cu excepţia Albaniei, şi a pregătit terenul pentru cucerirea metropolei bizantine de către fiul şi urmaşul său, Mahomed al II-lea Fatâh (1451-1481).

La 2 februarie 1451, Mahomed al II-lea a urcat pe tronul statului otoman, noul sultan fiind unul din cei mai mari pe care i-a avut Imperiul otoman. El avea să intre în istorie cu supranumele de „Cuceritorul”. Visul său era să mute centrul puterii sale la Constantinopol şi să preia întreaga moştenire a basileilor. Abia ajuns la domnie, în vârstă de numai 21 de ani, şi beneficiind de vastă experienţă de război, el a început pregătirile diplomatice şi militare în vederea cuceririi Constantinopolului. În plan militar, el a reorganizat armata, în primul rând corpul de elită, cel al ienicerilor. În vara 1452, a înălţat fortăreaţa Rumeli-Hissar, pe malul european al Bosforului, dotată cu o artilerie puternică, ce închidea accesul oricărei corăbii spre Constantinopol.[1] Lucrarea a fost terminată într-un interval de timp foarte scurt (martie-august), în mijlocul entuziasmului general al turcilor. A înzestrat armata cu o artilerie remarcabilă, fără egal în Europa şi a construit, în acelaşi timp, o flotă puternică. A ştiut, de asemenea, să profite de izolarea oraşului, de neînţelegerile dintre creştini, îndeosebi de ura dintre apuseni şi răsăriteni pricinuită de Sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa. Pe teren diplomatic, el a căutat să-şi neutralizeze adversarii, încheind tratate avantajoase cu Iancu de Hunedoara şi cu Republica veneţiană (1451-1452). Apoi, a întreprins acţiuni de diversiune în Moreea şi Albania, care urmăreau să împiedice orice intervenţie în sprijinul Constantinopolului.

În acest timp, catastrofa de la Varna nu l-a împiedicat pe Constantin Dragasses, despotul Moreei să-şi continue campania de cucerire a Greciei, ocupă Atena şi Theba, ajungând să-şi extindă autoritatea până la munţii Pindului. În anii 1446-1447, sultanul Murad al II-lea a întreprins o campanie militară împotriva basileului, reocupând Grecia şi devastând Moreea. Despotatul moreean a obţinut pacea, în schimbul angajamentului de a plăti tribut şi de a se recunoaşte vasal turcilor, sultanul fiind ocupat cu luptele contra lui Gheorghe Castriotul (Skanderbeg) şi Iancu de Hunedoara.

La puţin timp după ce a pierdut Grecia, despotul Constantin a fost chemat să ocupe tronul Bizanţului. Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul murea 31 octombrie 1448, fără a lăsa urmaşi, iar Constantin a devenit succesorul la tron. La 6 ianuarie 1449, Constantin a fost încoronat împărat în Moreea, iar două luni mai târziu, a intrat solemn în Constantinopol, unde a fost încoronat a doua oară sub numele de Constantin al XI-lea Paleologul. După mamă, el provenea dintr-o familie princiară sârbă, Dragaci (Dragasses), originară din Macedonia orientală. Stăpânirea asupra Moreei a fost împărţită între ceilalţi doi fraţi, Toma şi Dimitrie. Între anii 1450-1451 a izbucnit un conflict între despoţii Toma şi Dimitrie pentru stăpânirea Moreei. Aceştia nu au ezitat să facă apel la sprijinul turcilor, ceea ce ar fi ameninţat stăpânirea bizantină în Moreea. La intervenţia fratelui lor, Constantin, s-a restabilit însă liniştea (mai 1451).

Sesizând intenţiile turcilor, Constantin al XI-lea a cerut ajutorul papei în baza unirii încheiate la Florenţa, în anul 1439. Papa l-a trimis la trimis la Constantinopol pe fostul mitropolit al Kievului, Isidor. În ciuda unei opoziţii înverşunate a antiunioniştilor, care aveau de partea lor marea masă a populaţiei, la 12 decembrie 1452, Isidor a proclamat solemn, în catedrala Sfânta Sofia, în prezenţa legaţilor papali şi a basileului, unirea celor două Biserici. Acest fapt a produs o divizare profundă în rândul populaţiei, unii fiind favorabili unirii cu Roma în speranţa salvării Imperiului, cei mai mulţi declarându-se însă împotrivă şi ajungându-se chiar, din partea unor elite eclesiastice şi chiar laice, la acceptarea stăpânirii turceşti în faţa perspectivei supremaţiei papale în Biserica Răsăriteană.  Împăratul Constantin al XI-lea spera foarte mult într-un ajutor din partea puterilor apusene pentru salvarea Imperiului, dar interesele şi ambiţiile contradictorii ale statelor occidentale excludeau un ajutor eficace. Dogele Veneţiei, Francisc Fuscari nu a dorit să trimită ajutor bizantinilor deoarece basileul a refuzat să se căsătorească cu fiica sa. Regele Ungariei a trimis soli la Mahomed cu propunerea de a încheia o pace, dar sultanul a tergiversat tratativele. Serbia nu numai că nu a încercat să  ajute Bizanţul, ci a trimis bani şi trupe în ajutorul lui Mahomed. Promisiuni de ajutor a primit împăratul Constantin al XI-lea de la voievodul român Iancu de Hunedoara, care se oferea să-i fie vasal şi să-l ajute cu trupe în schimbul Selimbriei sau a Mesembriei. De asemenea, conducătorul catalanilor i-a promis ajutor basileului, în schimbul insulei Lemnos. Se pare însă că aceste tratative s-au purtat prea târziu şi nu au mai putut fi finalizate.  

În cele din urmă singurul ajutor din Apus a venit la 29 ianuarie 1453, din partea Genovei, îngrijorată de soarta conaţionalilor ei din cartierul Galatei. În aceste condiţii s-a reuşit trimiterea în capitala bizantină aproape complet izolată două galere de luptă bine echipate şi un detaşament format din 700 de soldaţi genovezi, condus de Giovanni Giustiniani Longo, fost podestat al Caffei. Speriată de pregătirile lui Mahomed al II-lea dar, mai ales de distrugerea de către artileria turcă a unor corăbii care transportau grâu, venind din Marea Neagră, Republica veneţiană a hotărât să-l ajute pe împăratul bizantin. S-au făcut propuneri pentru a se trimite mai multe corăbii de luptă şi trupe în zonă, dar la 15 mai 1453, Senatul mai delibera încă. Papa Nicolae al V-lea a hotărât să trimită şi el o flotă în ajutorul capitalei bizantine, dar s-a mărginit doar la exprimarea intenţiei.

În primele zile ale lunii aprilie 1453, Mahomed al II-lea a strâns în jurul Constantinopolului cea mai numeroasă armată pe care sultanii au ridicat-o vreodată, estimată de unii martori la 160.000 sau chiar 200.000 de soldaţi. Dintre aceştia zece de mii erau soldaţi de elită (ieniceri), remarcabili pentru spiritul lor de luptă, fanatismul lor religios, disciplină, mobilitatea şi uşurinţa de deplasare, circa 60.000 erau soldaţi din trupele regulate şi toate contingentele de trupe pe care le puteau oferi vasalii săi, musulmani sau creştini. Restul erau imami şi dervişi care susţineau moralul trupelor şi o serie de negustori care erau dornici de îmbogăţire. Întreaga armată de uscat era susţinută de cea mai bună flotă otomană de până atunci (15 galere), condusă de renegatul bulgar Balthoglu şi de o excelentă artilerie. În faţa acestei forţe armate impresionante, Constantin al IX-lea a opus 5.000 de greci, circa 2.000 de străini aflaţi întâmplător în capitală în momentul instalării blocadei, dar care erau capabili să lupte, 200 de arcaşi trimişi de papă şi cei 700 de genovezi. La această mobilizare de forţe se adăuga şi o flotă slabă (7-8 vase de război) şi o artilerie mediocră (muniţie puţină şi de proastă calitate).[2] Resursele financiare lipseau şi ele aproape complet, cererea de bani pentru a susţine eforturile de război se lovea de refuzul locuitorilor, astfel că împăratul a fost nevoit să bată monede din odoarele bisericeşti pentru a-şi putea plăti trupele. Abandonat de toate statele din Occident şi de toţi aliaţii, Constantin al XI-lea se afla în faţa celei mai mari forţe militare a Europei din secolul al XV-lea. Asupra apărătorilor oraşului, turcii aveau superioritatea efectivelor (de douăzeci de ori mai mari), a unităţii, a disciplinei, a armamentului şi a tacticii. Tactica de luptă a turcilor era deja aceea a timpurilor moderne. Ceea ce dădea forţă Constantinopolului era poziţia strategică a oraşului şi soliditatea zidurilor de apărare care fuseseră consolidate şi întărite de împăraţii Ioan al VIII-lea şi Constantin al XI-lea.

Un rol important în acest asediu l-a avut artileria. Niciodată până atunci această armă nu a fost folosită atât de mult. Tunurile mici şi insuficiente de care dispuneau apărătorii Constantinopolului nu se puteau măsura cu artileria grea  a turcilor. Ceea ce a făcut diferenţa a fost calibrul deosebit de mare al pieselor de artilerie şi greutatea obuzelor. Un martor ocular a numărat 14 baterii a câte 4 tunuri fiecare. Multe din tunuri au fost fabricate la locul la care au fost folosite, la fel şi ghiulele. Cel mai vestit tun a fost cel confecţionat la Adrianopol de către meşterul ungur Orban sau Urban, un transfug din Constantinopol, ajuns în serviciul sultanului. Conform informaţiilor oferite de Critobul din Imbros[3] preluate şi de istoricul britanic Steven Runciman[4] şi transpuse în sistemul nostru metric, lungimea ţevii tunului era de 8,12 m, diametrul ţevii era diferit  (81, 28 cm, la chiulasă, unde se băga praful de puşcă, şi 243, 84 cm în partea de dinainte, în locul unde se introduceau ghiulele). Greutatea ghiulelelor era de circa 609 kg. A  fost nevoie de două luni pentru a fi transportat de la Adrianopol până sub zidurile Constantinopolului, într-un atelaj tras de 60 de boi.

Împresurarea oraşului s-a făcut între 2-6 aprilie 1453. Asediul propriu-zis a început la 7 aprilie şi a durat şapte săptămâni. Constantin al XI-lea şi-a plasat forţele pe ziduri iar Giovanni Giustiniani împreună cu 400 de soldaţi s-a plasat la poarta Sf. Roman (azi Topkpî), care era cea mai expusă atacurilor turceşti. Primul asalt a fost îndreptat împotriva zidurilor din partea terestră şi în special asupra porţii Pempton, considerat punctul cel mai slab al liniei de fortificaţii bizantine. Cornul de Aur fiind barat de un lanţ greu făcea inutile eforturile turcilor de a ataca pe mare. Apoi, după un bombardament prealabil, la 18 aprilie, apreciind că zidul de apărare a suferit suficiente breşe, Mahomed al II-lea a ordonat primul asalt general, pe timpul nopţii, dar apărătorii au reuşit să-l respingă datorită eficacităţii focului grecesc şi a vitejiei detaşamentului latin condus de Giovanni Giustiniani.

Războiul s-a mutat apoi pe mare. Turcii au forţat intrarea în Cornul de Aur, încercând să treacă de lanţul greu care închidea intrarea în golf, dar au fost respinşi, la 20 aprilie. Hotărât să intre în Cornul de Aur, Mahomed al II-lea a reuşit în decursul unei singure nopţi o operaţiune  foarte ingenioasă şi, în acelaşi timp, spectaculoasă. În noapte de 22 spre 23 aprilie a reuşit, cu un efort imens şi promptitudine extraordinară, să transporte pe uscat, pe o distanţă de mai bine de 1 km, trecând peste un deal la 41 m altitudine, 70 de vase de război, având între 17 şi 20 m lungime, şi să le plaseze în port, în Cornul de Aur, în spatele flotei bizantine.

Efectul moral al acţiuni surprinzătoare asupra apărătorilor a fost uriaş. O parte a apărătorilor a fost dislocată pentru a apăra şi zidurile dinspre mare. De asemenea, în cursul luptelor navale, bombardarea zidurilor terestre a continuat iar rezistenţa apărătorilor a slăbit. Totuşi, această manevră de transportare a navelor turceşti, pe uscat, în Cornul de Aur, nu a reuşit pe deplin, deoarece vasele au rămas imobilizate aici, fără a mai putea fi folosite în decursul asediului.

În rândul apărătorilor oraşului au apărut disensiuni, atât între genovezi şi veneţieni dar şi între greci şi latini, fapt care a slăbit, de asemenea, rezistenţa. Două asalturi, la 7 şi 12 mai , au fost respinse de asediaţi care avea în fruntea lor pe împărat. La 21 mai, turcii au încercat să forţeze lanţul care apăra intrarea în Cornul de Aur, dar fără  succes. Au fost zădărnicite apoi încă 14 tentative de asalt general, dintre care 4 între 21 şi 25 mai.

La 23 mai sultanul i-a transmis un ultimatum lui Constantin al XI-lea, în care, în schimbul capitulării, i se promitea basileului acordarea stăpânirii asupra Moreei dar sub suzeranitatea otomană. Această propunere a fost respinsă de împărat cu demnitate.

La 26 mai, după un consiliu de război ale cărui deliberări au fost lungi şi unde fiecare comandant de armată a putut să-şi expună punctul de vedere, sultanul a decis atacul general. A doua zi a inspectat personal trupele, încredinţând fiecărui comandant postul său şi le-a promis solemn soldaţilor că toate comorile Constantinopolului le vor aparţine şi că el nu-şi rezervă decât zidurile. A cerut ca asaltul zidurilor, noaptea, să se facă în valuri succesive, astfel încât el să fie neîntrerupt şi susţinut mereu de forţe proaspete, nelăsându-se nici un răgaz asediaţilor pentru a se reface.

Ziua de 28 mai avea să fie deosebit de emoţionantă pentru asediaţi. Împăratul Constantin al XI-lea a dispus să se ţină slujbe religioase solemne iar icoanele cele mai vestite au fost duse în pelerinaj pe ziduri pentru a se ridica moralul apărătorilor. Basileul însoţit de înalţii săi demnitari au mers la Sfânta Sofia, au retras proclamaţia de unire religioasă, au participat la o Liturghie solemnă, au primit Sfânta euharistie, s-au îmbrăţişat şi s-au întors apoi pe ziduri.

Asaltul final a început în noaptea de luni spre marţi, 28 spre 29  mai, la ora 1, 30, şi s-a dat pe toate cele trei laturi ale triunghiului care forma oraşul, dar mai intens a fost pe latura terestră a zidurilor. Primele două valuri au fost respinse. Disperat, Mahomed al II-lea a ordonat folosirea trupelor de rezervă şi a ienicerilor. Luptele au continuat până spre ziuă, când, la un moment dat, genovezul Giovanni Giustiniani a fost rănit în piept şi a fost nevoit să se retragă însoţit de soldaţii săi. Acest fapt a produs confuzie în rândul apărătorilor epuizaţi, şi copleşiţi de numărul turcilor, rezistenţa lor fiind, în cele din urmă, înfrântă. Turcii au reuşit să pătrundă în oraş, în jurul orelor 9-10 ale dimineţii de 29 mai.[5] Au mai avut loc lupte şi în oraş dar soarta capitalei era deja pecetluită. Împăratul Constantin al XI-lea care a luptat cot la cot cu apărătorii oraşului în timpul asaltului final a fost ucis, fără ca trupul său să poată fi găsit în ciuda tuturor eforturilor sultanului.

Potrivit obiceiului, ca şi promisiunii făcute înainte de asaltul final, a urmat un jaf cumplit al oraşului şi masacrarea populaţiei (40.000 morţi), timp de trei zile şi trei nopţi. În jurul amiezii sultanul Mahomed al II-lea a intrat în mod solemn în oraş şi a mers direct în biserica Sfânta Sofia, însoţit de un imam. Aici a rostit o rugăciune de mulţumire lui Allah, apoi a pătruns în altar, a urcat pe Sfânta Masă, călcând în picioare tot ceea ce se afla pe ea. Apoi, imamul a rostit o rugăciune, iar din acel moment Sfânta Sofia a devenit moschee. Gestul a fost simbolic şi marchează încheierea istoriei de peste un mileniu a Imperiului roman de Răsărit.

În ciuda dispariţiei statului bizantin, mai existau două centre ale elenismului care au reuşit să supravieţuiască încă o bună perioadă de timp: despotatul Moreei şi Imperiul de la Trapezunt. Deşi ele au mai supravieţuit câţiva ani, era clar că sultanul nu va accepta în imperiul său aceste două enclave capabile oricând să devină un centru de refugiu al grecilor.

În anul 1454, Ioan al IV-lea Marele Comnen, împăratul de la Trapezunt, a încheiat un tratat cu Mahomed al II-lea, prin care i se recunoştea vasal şi se obliga să-i plătească tribut. Doi ani mai târziu şi ducatul Atenei a căzut în mâinile turcilor după ce ultimul duce Franco Acciajuoli a fost strangulat din ordinul sultanului.

În anul 1458 a început campania lui Mahomed al II-lea în Moreea. Rezistenţa grecilor din acest teritoriu a fost în cele din urmă înfrântă iar despoţii Toma şi Dimitrie Paleologul au trebuit să-i cedeze sultanului o treime din posesiunile lor (septembrie-octombrie).

În acelaşi an a murit Ioan al IV-lea Marele Comnen la Trapezunt, iar puterea a fost preluată de fratele său, David, care a încercat să pună bazele unei ligi antiotomane. El i-a contactat pe câţiva emiri turci, adversari ai lui Mahomed, a luat legătură chiar şi cu papa Pius al II-lea şi cu ducele Burgundiei, Filip cel Bun, pentru a porni împotriva turcilor.

În anul 1460 sultanul Mahomed al II-lea a pornit o nouă campanie militară în Moreea, încheiată prin cucerirea Mistrei, capitala despotatului (30 mai). Despotul Dimitrie Paleologul a fost făcut prizonier, iar fratele său Toma a reuşit să fugă în Italia. La scurt timp, întreaga peninsulă moreotă a devenit paşalâc turcesc (1461). Câteva luni mai târziu, şi celălalt centru grec, Imperiul de la Trapezunt a fost cucerit de către sultan, după o lună de asediu, iar ultimul împărat a fost făcut prizonier. După doi ani de captivitate, a fost decapitat împreună cu cei şapte fii ai săi.

În anul 1462 marea insulă din Egee, Lesbos, a intrat şi ea sub stăpânirea turcilor, iar în anul 1470 şi Negroponte (în Eubeea) marea insulă din apropierea Atenei, posesiune veneţiană a căzut şi ea, fapt care se spune a făcut o şi mai mare vâlvă încât însuşi căderea Constantinopolului. În Apus, papalitatea, în primul rând, dar şi marele puteri laice, au încercat să organizeze o nouă cruciadă, însă ea nu a mai putut fi organizată şi a eşuat înainte de a porni. Au avut loc noi cuceriri turceşti ale unor ţinuturi sau insule, care odinioară fuseseră ale Bizanţului: la începutul secolului al XVI-lea a fost cucerită insula Rhodos, posesiunea cavalerilor Sfântul Ioan de la Ierusalim, care s-au mutat în insula Malta, în anul 1523. Apoi a fost cucerită insula Chios (1566), posesiune genoveză şi insula Ciprul care aparţinea de un veac veneţienilor (1571). Insula Creta a căzut în mâinile turcilor în anul 1669, în urma unui îndelungat război veneto-turc.

Căderea Bizanţului s-a datorat fără îndoială îmbătrânirii instituţiilor sale, lipsurilor unui stat clădit pe un principiu autoritar şi care nu mai avea forţa unei reforme. Căderea sa a avut însă şi alte două mari cauze deja pomenite: cruciadele şi antagonismul religios dintre Orient şi Occident. Cruciadele au ruinat inutil Bizanţul, pentru că occidentalii au fost incapabili să se menţină în Orient. Singura speranţă rămânea o posibilă înţelegere între greci şi latini pentru apărarea creştinătăţii. Toate eforturile în acest sens s-au lovit de pretenţiile exagerate ale papalităţii, de neînţelegerea latinilor sau de obstinaţia grecilor. Atunci când Imperiul bizantin a fost cucerit de turci, dispariţia sa a lăsat un mare gol în lume. Timp de 11 secole el jucase un rol important, uneori chiar decisiv în istoria Orientului şi a Occidentului. De la Roma, Bizanţul primise şi conservase moştenirea lumii antice, în momentul în care „Cetatea eternă” era ameninţată cu dispariţia de către invaziile barbare. Dintr-o civilizaţie păgână, decadentă şi incapabilă de înnoire, Bizanţul a reuşit să facă o civilizaţie creştină, care să răspundă mai bine nevoilor unei conştiinţe exigente. Elenismului primar căruia i-a asigurat continuitate, limba greacă fiind în acelaşi timp simbol şi instrument, Bizanţul i-a adăugat roadele unui lung contact cu orientul persan şi cel musulman.

Moştenirea bizantină s-a transmis prin savanţii ei, misionari, comercianţi sau soldaţi tuturor popoarelor cu care au intrat în contact; arabii şi turcii au fost şi ei influenţaţi; popoarele slave le datorează religia şi instituţiile, iar după căderea Constantinopolului, mulţi savanţi greci s-au refugiat în Occident, aducând cu ei şi foarte multe cunoştinţe.



[1] Ibidem, XXXIV, 6-8, pp. 296-300; Pseudo-PHRANTZES, op. cit., III, 32, p. 379.

[2] Pseudo-PHRANTZES, op. cit., IV, 2, 1-8, p. 471-475; III, 4, 6, p. 387.

[3] Din domnia lui Mahomed al II-lea. Anii 1451-1467, ediţie de Victor GRECU, în col. „SCRIPTORES BYZANTINI IV”, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1963, pp. 92-93.

[4] Căderea Constantinopolului, traducere, note, postfaţă şi îngrijire ştiinţifică de Alexandru ELIAN, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1991, p. 91. A se vedea şi  nota de subsol.

[5] Pseudo-PHRANTZES, op. cit., III, 4, 2, p. 383; III, 10, 3, p. 431.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-09-05)
Views: 953 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, teologie istorie, istoria bizantului, referat, Istoria Bizantului online | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016