|
Cele aproape două secole de guvernare ale împăraţilor
bizantini macedoneni, socotite „vârsta de
aur” a lumii bizantine, prezintă trăsături distincte faţă de epoca
iconoclastă din aproape toate punctele de vedere. Ele
au fost expresia superlativă a tot ceea ce a însemnat Bizanţul pentru lumea
orientală şi cea occidentală. Spre deosebire de epoca lui Iustinian I, când
opera a fost îndeplinită de un singur împărat, acum asistăm la realizări
împlinite de o succesiune de împăraţi, toţi remarcabili prin diversitatea
calităţilor lor. Întemeietorul dinastiei, Vasile I (867-886), provenea dintr-o
familie de armeni stabiliţi în Macedonia, de unde şi denumirea uzuală de
dinastia macedoneană. Alţi împăraţi ai acestei perioade au fost: Leon al VI-lea
Filozoful (886-912), Alexandru (912-913), Constantin al VII-lea Porfirogenetul
(913-959), Romanul I Lecapenos (920-944), Roman al II-lea (959-963), Nichifor
al II-lea Phocas (963-969), Ioan I Tzimiskes (969-976), Vasile al II-lea
Bulgaroctonul (976-1025), Constantin al VIII-lea (1025-1028), Roman al III-lea
Argyros (1028-1034), Mihail al IV-lea (1034-1041), Mihail al V-lea (1041-1042)
şi Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055). Majoritatea acestor împăraţi au
fost militari de carieră, singurele excepţii fiind Leon al VI-lea şi Constantin
al VII-lea. În toate domeniile s-a putut observa un reviriment faţă de perioada
anterioară. Astfel, în urma succeselor înregistrate pe plan extern de către
basileii iconoclaşti, viaţa economică din întregul bazin al Mării Mediterane
cunoaşte o tot mai mare stabilitate şi securitate. Industria şi comerţul,
asupra cărora autoritatea centrală exercita un monopol strict, au acum o
pondere crescândă în ansamblul vieţii economice a statului bizantin. Pe plan
social, are loc formarea clasei aristocratice în curs de feudalizare,
consecinţă directă a fenomenelor dizolvante din interiorul comunităţilor
rurale. Conştienţi de pericol împăraţii au promovat o serie de măsuri în favoarea
ţărănimii libere şi a stratioţi-lor,
însă fiscalitatea excesivă şi reorientarea politicii externe au contribuit
decisiv la ruina acestei pături sociale. În administraţie, vechiul regim al
themelor a cunoscut un oarecare declin, determinat de mutaţiile din societatea
bizantină precum şi de renunţarea puterii imperiale la politica defensivă.
Cea mai importantă
schimbare s-a produs în politica externă a Imperiului. Consolidarea internă a
statului şi atingerea obiectivelor de politică externă de către împăraţii
iconoclaşti, prin stăvilirea expansiunii arabe şi consolidarea graniţelor
orientale, au permis noii dinastii macedonene, fondată de Vasile I să treacă la
o politică ofensivă, ce a culminat sub împăraţii-soldaţi Nichifor al II-lea Phocas,
Ioan Tzimiskes şi Vasile al II-lea, cu ceea ce Gustave Schlumberger numea „marea epopee bizantină”. Aceasta a fost
o expresie a intereselor de clasă ale păturilor active de la oraşe, dar şi ale
aristocraţiei micrasiatice. Principalele scopuri ale acestei politici au fost
restaurarea thalassocraţiei în
Mediterana Orientală şi Centrală, recucerirea Balcanilor pentru reluarea sub
control bizantin a bazinului Dunării şi a celorlalte căi comerciale spre
Occident şi recucerirea Armeniei, Mesopotamiei şi Siriei de Nord, pe unde treceau
principalele drumuri comerciale ale Orientului. Această politică şi-a găsit
reflectarea în planul doctrinei, în revenirea la teza unicităţii Imperiului şi
a supremaţiei sale universale.
Cultura acestei
perioade a evoluat sub influenţa măsurilor de reorganizare a învăţământului
superior întreprinse de cezarul Bardas, care aveau să constituie punctul de
plecare a ceea ce Paul Lemerle a numit „primul
umanism bizantin”.
Viaţa religioasă a
fost dominată în această perioadă de personalitatea patriarhului Fotie, în
secolul al IX-lea şi de cea a împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul,
în secolul al X-lea. În jurul acestor două mari personalităţi bizantine şi-au
desfăşurat activitatea o serie de savanţi care au elaborat lucrări cu caracter
enciclopedic, în domeniul istoriei, medicinii, agronomiei, etc., toate cu o
mare valoare practică.
Asistăm în această perioadă la ceea ce am putea numi „renaşterea artistică macedoneană”,
manifestată, în arhitectură, prin preferinţa pentru bazilicile cu plan în cruce
greacă înscrisă, în care cupola se sprijină pe patru bolţi în leagăn, ce
desenează braţele egale ale unei cruci greceşti. Noile edificii, de un
echilibru şi o sobrietate clasice, le întâlnim la Constantinopol (biserica
Maicii Domnului), în Beoţia (Skripu) şi la Muntele Athos (catholicoanele
mănăstirilor Lavra, Ivirion, etc.). Vechea tradiţie bazilicală se regăseşte în
mediile conservatoare din provincie (Capadocia, Macedonia), ca şi în Bulgaria
de curând convertită la creştinism (Pliska). În pictură asistăm la o
reîntoarcere la valorile clasice greco-romane şi la fixarea programului
iconografic. Două tendinţe s-au manifestat acum: una de inspiraţie monastică,
ce se întâlneşte în frescele din bisericile rupestre capadociene, cu ecouri din
arta paleocreştină, la Sfântul Luca din Phocida, cealaltă, aulică, de
inspiraţie constantinopolitană, pe care o regăsim la mozaicurile din biserica
Sfânta Sofia din Constantinopol. Acestea se caracterizează printr-o cromatică
strălucitoare, în care gustul pentru modelele clasice apare foarte limpede.
| 
