Arhiva ortodoxa

Ideea imperială urmărită cu perseverenţă de Iustinian I şi-a găsit o ilustrare concretă în activitatea sa constructivă şi în artă.

Alături de activitatea politică şi militară, diplomatică, legislativă sau religioasă, activitatea în construcţii întreprinsă de suveran a fost de o amploare şi o măreţia deosebită, fapt recunoscut chiar de contemporanii săi. Iustinian I era conştient că a înfăptuit pentru Imperiu ceea ce nici unul din predecesorii săi nu a reuşit să realizeze. În primul rând atenţia împăratului s-a îndreptat asupra capitalei imperiale. El s-a străduit să lase atât locuitorilor, cât şi celor aflaţi în trecere prin Constantinopol, o impresie de neuitat despre măreţia şi strălucirea stăpânirii pe care a statornicit-o.   

Iustinian I a fost, mai ales, un mare ctitor de lăcaşuri sfinte. Luxoase prin decoraţiile lor şi impunătoare prin dimensiunile lor edificiile bisericeşti au constituit şi ele o expresie a politicii imperiale a lui Iustinian I.

În timpul său se înregistrează perioada tranziţiei de la tipul bazilicii din timpul lui Constantin cel Mare şi cel poligonal care a dat trăsătura specifică arhitecturii eclesiastice bizantine.

Între primele ctitorii iustiniene amintim biserica Sfinţii Serghios şi Bacchos, construită după un plan octogonal, ridicată încă din primul an de domnie, în 527, în acelaşi timp cu o altă bazilică închinată Sfinţilor Petru şi Pavel, aproape lipită de ea şi cu care comunica printr-un atrium comun, biserica Sfânta Irina, biserica Sfântul Ioan Botezătorul din cartierul Hebdomon, de la marginea vestică a capitalei, biserica Sfântul Mihail din satul Anaplus, de pe malul apusean al Bosforului, bisericile Sfânta Maria de lângă izvor, Sfânta Tecla, Sfântul Triphon, Sfântul Andrei, Sfântul Agathon, Sfântul Makios, Sfinţii Arhangheli, Sfânta Maria din cartierul Blacherne, etc. [1]    

Cel mai remarcabil monument al artei bizantine rămâne însă catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, consacrată lui Hristos, Înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 24). Ridicată iniţial de Constantin cel Mare (306-337) sub forma unei bazilici obişnuite cu şarpantă de lemn, şi finalizată de fiul său Constans, ea a fost incendiată în anul 404 pe vremea tulburărilor provocate de exilul Sfântului Ioan Gură de Aur. A fost reconstruită pe timpul împăratului Teodosie al II-lea (408-450), care  i-a adus ample modificări, iar Iustinian I a reconstruit-o total după distrugerea provocată de răscoala NIKA (532-537). Reconstrucţia edificiului i-a permis lui Iustinian I să-şi afirme vocaţia sa de constructor. Din punct de vedere arhitectonic, Sfânta Sofia face parte din categoria bisericilor cu cupolă, la fel ca şi biserica Sfinţii Apostoli, începută de împărăteasa Theodora, în anul 536 şi încheiată de soţul ei, în anul 550.

Concepută de maeştrii arhitecţi Anthemius din Tralles şi Isidor din Milet, lucrările de construcţie au debutat în februarie 532 şi au durat până în decembrie 537, când a fost inaugurată solemn în ziua de Crăciun. Zece mii de oameni au lucrat zilnic la construcţia acestei biserici, iar Iustinian I însuşi a supravegheat desfăşurarea lucrărilor, îngrijindu-se de plata regulată a lucrătorilor.[2]

Pentru procurarea materialelor necesare realizării grandioasei construcţii, împăratul a poruncit guvernatorilor de provincii să trimită la Constantinopol imense cantităţi de marmură de cea mai bună calitate şi de diferite culori, aur,  argint, pietre preţioase şi semipreţioase, fildeş precum şi cele mai frumoase piese ale vechilor monumente care decorau Imperiul.

Sfânta Sofia sau Marea Biserică a devenit simbolul Imperiului şi cea mai impunătoare construcţie din capitală. Copleşit de măreţia realizării sale, în momentul în care a pătruns în ea la sfinţire, se pare că Iustinian I ar fi exclamat: „Slavă Ţie Doamne, care m-ai găsit vrednic să desăvârşesc o asemenea lucrare. Te-am învins, o, Solomoane !”  

Intrarea se făcea într-o galerie închisă (nartex), prin nouă porţi (astăzi zidite); poarta centrală fiind rezervată împăratului şi suitei sale. Din această primă galerie, prin cinci porţi se intra în al doilea nartex, lung de 60 m, iar din acesta, prin alte nouă porţi, în nava centrală, un imens patrulater, cu laturile de 77 m şi, respectiv, 71,70 m. Deasupra naosului, la o înălţime de 56 de metri se ridică cupola, al cărei diametru are, după refacerea ei, 31 de metri. În partea de jos a cupolei, de jur împrejurul acesteia se află 40 de ferestre care permit să pătrundă lumina în interior. Iluminatul interior era asigurat de cele 100 de candelabre masive din argint, fiecare cu câte 25 de lumânări. Deasupra cupolei se afla o imensă cruce de aur care crea încă din depărtare o puternică impresie asupra călătorilor sau pelerinilor care veneau în capitală. Ceea ce impresiona la această biserică era tocmai mărimea cupolei, întrucât aceasta domina întreg edificiul. Procopius de Cezareea spunea că biserica „este atât de uşoară şi aeriană, că pare că stă mai puţin pe ziduri, decât că este suspendată cu un lanţ de aur din înaltul cerului”.[3] În exterior, basilica nu are nimic deosebit, zidurile fiind construite din cărămidă aparentă. În schimb, interiorul are o bogăţie şi un lux deosebit, care au devenit caracteristice stilului bizantin. Proporţiile armonioase, frumuseţea pavajului din marmură policromă şi mozaic, strălucirea mozaicurilor care decorau zidurile, coloanele înalte de marmură, decoraţia bogată a capitelurilor lucrate ca nişte bijuterii, strălucirea mozaicurilor de pe cupole şi abside, amvonul, altarul şi iconostasele precum şi bogăţia obiectelor de cult, încântau ochiul şi însufleţeau minţile celor veniţi să se închine în ea.

În forma realizată la anul 537, biserica a rămas până în anul 558, când, în urma unui cutremur, cupola s-a prăbuşit. Cu refacerea ei au fost însărcinaţi alţi doi mari arhitecţi, Isidor cel Tânăr, nepotul lui Isidor din Milet şi Teodor. Noua cupolă a fost proiectată să fie mai bombată în partea superioară, aceasta fiind înălţată cu 10 metri, iar diametrul a fost redus la 31 de metri. Ea a fost susţinută de 4 mari arcuri, care se sprijină pe 4 piloni foarte puternici, iar la est şi la vest ea se sprijină pe 2 mari semicupole, care la rândul lor au ca punct de susţinere 3 nişe semicirculare. Cupola reprezintă, de fapt, împărăţia lui Dumnezeu care domină pe cea a oamenilor. În timpul diverselor ceremonii care au avut loc până în anul 1453, împăratul ocupa spaţiul de sub cupolă tocmai pentru a aminti asistenţei legătura sa cu Dumnezeu, în centru fiind sfera cerească şi trimisul ei pe pământ, împăratul.[4] De asemenea, pentru întărirea capacităţii portante, arcurile de susţinere au fost întărite cu puternice contraforturi exterioare. În noua sa formă a fost terminată în anul 563 şi a dăinuit astfel până în anul 989 când, în urma unui cutremur, o parte a edificiului s-a surpat împreună cu semicalota de la vest. Refăcută din nou, ea a rezista până astăzi.    

Prin abilitatea lor extraordinară arhitecţii au reuşit să facă în acelaşi timp şi un edificiu solid, de proporţii armonioase, realizând o adevărată capodoperă.[5] Sfânta Sofia apare ca una dintre cele mai mari creaţii ale arhitecturii, un monument tipic, în care se rezumă un întreg ansamblul de metode şi idealuri de artă. Cupola a devenit de acum încolo caracteristica arhitecturii bizantine.[6]

Sfânta Sofia nu a fost singura operă de artă din timpul lui Iustinian I. În vremea sa au fost construite şi alte biserici, într-un stil care dovedeşte ingeniozitate şi noutate. Din păcate multe dintre acestea au fost distruse de-a lungul anilor. Cel mai bine s-au conservat bisericile din Ravenna, oraş devenit o veritabilă „a doua capitală a Imperiului”[7]: San Vitale (c. 530-c. 548), construită în plan central, împodobită cu remarcabile mozaicuri, între care cele mai cunoscute îi reprezintă pe Iustinian şi Theodora, respectiv pe episcopul Maximianus, San Michele in Africisco (545), San Apollinare in Classe (532-549), San Apollinare Nuovo (556-569, construită după în plan octogonal) şi biserica Sfântul Martin. La Tesalonic, Iustinian I a refăcut biserica Sfântul Dumitru, care păstrează până astăzi forma ei originală, la Efes biserica Sfântul Ioan Evanghelistul, la Ancyra, biserica Sfântul Nicolae, a Antiohia, biserica Sfintei Fecioare şi a Sfinţilor Cosma şi Damian, la Alep, în Siria, biserica Sfinţilor Mihail şi Anatolios, ridicată de împărăteasa Theodora, la Ierusalim, biserica Nea, etc.

În acelaşi stil bizantin a fost construită în timpul lui Iustinian I şi biserica episcopului Eufrasius (535-543) din Parenzo, în Istria. Au refăcute mozaicurile din bisericile Romei: San Agnase, San Paolo fuori le Mura, Sfinţii Cosma şi Damian, unde influenţele orientale sunt deosebit de vizibile.

Numeroase bazilici au fost construite sau refăcute, în această perioadă şi în Scythia Minor. Astfel, la Tomis au fost refăcute câteva bazilici, între care „bazilica mare” şi „biserica cisternă”. La Dinogeţia, bazilica a fost mărită prin adăugarea, în partea răsăriteană, a unei abside pentagonale din piatră. La Tropaeum Traiani au fost refăcute „bazilica de marmură” şi „bazilica cisternă”, iar la Histria au fost construite trei bazilici de mari dimensiuni. De asemenea, nu trebuie uitată nici bazilica de la Sucidava (azi Celei), reconstruirea ei începând, foarte probabil, în jurul anului 535.[8]

Toate acestea sunt capodopere care strălucesc prin frumuseţea placajelor, a pavimentelor de marmură policromă, ori a mozaicurilor cu un decor deosebit de bogat. Mozaicurile de pe bisericile amintite din Ravenna, ne dau o imagine a luxului şi vieţii bizantine din secolul al VI-lea, asupra strălucirii şi fastului imperial. Ele realizează trecere de la modelul clasic al picturii romane spre cel bizantin propriu-zis, având puternice influenţe orientale. Se prefigurează, de asemenea, odată cu aceste capodopere ale arhitecturii bizantine şi principalele caracteristici ale artei bizantine: simetria perfectă a compoziţiei, hieratismul şi dematerializarea personajelor, frontalitatea, absenţa perspectivei, rigiditatea veşmintelor, care cad în pliuri geometrice verticale.

Alături de aceste impresionante construcţii destinate cultului, au fost ridicate, din ordinul lui Iustinian I şi alte edificii cu caracter edilitar, adevărate bijuterii arhitectonice. În capitală, împăratul a dispus efectuarea de lucrări de refacere la tricliniul aurit, la porticele pieţei Augustaeon, la băile lui Zeuxippos şi la termele lui Arcadius. A dispus apoi construirea unui palat lângă Constantinopol şi a altuia la Hieria.[9]

Între construcţiile civile, o categorie aparte o reprezintă cisternele subterane, construite de Iustinian I după modelul alexandrin. Majoritatea au săli cu coloane susţinând bolţile. Între acestea se remarcă cisterna bazilicii, una din cele mai vaste, având 420 de coloane, şi cisterna bazilica Illi, având 224 de coloane cu înălţimea dublată, realizată în anul 528.[10] Cel puţin la fel de impresionant este şi apeductul lui Iustinian, cu cele două etaje de arcade şi cu imenşii săi stâlpi, prevăzuţi cu contraforturi prismatice.[11]

 Activitatea constructivă a lui Iustinian I nu s-a redus numai la edificiile bisericeşti. Calamităţile naturale, distrugerile provocate de războaie au făcut necesară refacerea edificiilor publice din marile oraşe sau chiar refacerea parţială sau totală a oraşelor distruse. Aşa s-a întâmplat cu oraşele Edessa şi Tars, după cum o revărsare a Nilului din anul 547 a avut urmări catastrofale şi a determinat ample lucrări de reconstrucţie în Egipt. Oraşul Antiohia, distrus succesiv de cutremure în anii 526 şi 528, iar apoi pustiit de armatele regelui persan Chosroes, în anul 540, a fost refăcut. Astfel de lucrări de reconstrucţie au avut loc şi în oraşele Seleucia şi Anazarbos, în Cilicia, distruse de cutremur, ca şi într-o serie de oraşe din Siria, devastate tot de cutremure, în anii 551 şi 554.[12]

În anul 545, valurile mării, agitate de o furtună puternică, au afectat oraşele Odessos, Dionyssopolis şi Aphrodision din Tracia, toate refăcute ulterior de Iustinian I.[13]

Împăratul Iustinian I nu şi-a uitat originea sa balcanică, iniţiind şi derulând în Peninsula Balcanică o intensă activitate constructivă. Astfel, în anul 535, a început refacerea din temelii a oraşului Singidunum, a urmat apoi Viminacium, iar în locurile sale de baştină a ridicat oraşul Justiniana Prima. Oraşele Marcianopolis şi Serdica au fost şi ele înfrumuseţate.

Nu au fost uitate nici oraşele Scythiei Minor, provincie care sub Iustinian I a cunoscut ultima perioadă de înflorire şi prosperitate. La Tomis şi Ulmetum a fost continuată activitatea în domeniul construcţiilor începută sub împăratul Anastasie I, fiind refăcute mai multe edificii. De asemenea, la Callatis, Dinogeţia şi Tropaeum Traiani au fost executate lucrări de reconstrucţie la diferite clădiri publice. O activitate constructivă s-a desfăşurat şi la Histria.[14]

Bogata activitate constructivă din Scythia Minor este relevată şi de numeroasele monumente de sculptură arhitectonică, în special capiteluri, dar şi chenare de uşi şi ferestre, coloane duble pentru ferestre, arhitrave şi cornişe, stâlpi mici şi, mai ales, plăci de marmură pentru balustrade (cancelii), pentru separarea spaţiilor interioare, pentru placatul pereţilor, pentru mese, etc. Asemenea sculpturi arhitectonice, fie au fost aduse din marile centre ale Imperiului, unde funcţionau mari ateliere specializate, fie au fost executate, în cea mai mare parte a lor, în atelierele locale, de la Callatis, Histria şi Tomis, unde s-au dezvoltat adevărate şcoli locale de sculptură arhitectonică.[15]

Imensa activitate constructivă desfăşurată pe întreg teritoriul Imperiului, în timpul lui Iustinian I, avea să ducă, prin simbioza elementelor tradiţionale greco-romane cu cele orientale, mai ales siriene, la apariţia artei bizantine.  Aceleaşi tendinţe se întâlnesc şi în alte opere din această perioadă, cum ar fi manuscrisele cu litere de aur şi argint pe pergament de purpură, ţesăturile scoase la iveală cu prilejul săpăturilor arheologice din Egipt, sculpturile din fildeş, lucrările de orfevrerie, etc. În toate acestea se întâlnesc elemente tradiţionale greco-romane, dar şi influenţe orientale, în special siriene.[16]

Constantinopolul a devenit, astfel, din vremea lui Iustinian I, un centru artistic şi cultural de prim ordin, preluând în multe privinţe rolul pe care l-au avut mai înainte oraşe precum: Antiohia, Alexandria şi Efes. A luat astfel naştere o artă nouă, printre ale cărei scopuri principale s-a numărat, în primul rând, glorificarea lui Dumnezeu şi a împăratului. Întreaga artă bizantină a fost în serviciul creştinismului.

În condiţiile în care frontierele Imperiului erau supuse unor puternice presiuni externe, Iustinian I a acordat o mare importanţă construcţiilor militare defensive cu caracter strategic, atât la graniţe cât şi în interior, cu scopul de a asigura întărirea capacităţii de apărare a statului. Construcţii militare – cetăţi (castrum), castele (castella), turnuri (monopyrgia) – au fost realizate în toate regiunile Imperiului bizantin, atât pe limes-uri, cât şi în interior, din Mesopotamia, Armenia şi Siria, până în Italia şi din Africa de nord, până la Dunăre şi Crimeea, Lazicum şi Iberia.

În Orient, unde pericolul persan devenise tot mai puternic şi mai presant,, Iustinian I a luat măsuri de refacere a fortificaţiilor şi cetăţilor cele mai expuse. Acum au fost refăcute şi consolidate fortificaţiile cetăţii Dara, poziţie–cheie a posesiunilor bizantine din Orient. De aceeaşi atenţie s-au bucurat fortificaţiile oraşelor Amida, Antiohia, Seleucia, Samara, Theodosiopolis, Tars, etc. Au fost întărite, de asemenea, cetăţile Petra sau Archaeopolis, prin refacerea fortificaţiilor existente, ca şi Lazicum şi Iberia, prin construirea unor fortificaţii noi.

Nici sistemul defensiv al capitalei nu a fost uitat. Vechile ziduri ale Constantinopolului au fost refăcute şi întărite. Totodată sistemul de apărare a fost completat prin ridicarea unor ziduri noi.

De aceeaşi atenţie s-au bucurat cetăţile şi oraşele din Peninsula Balcanică, considerate veritabile avanposturi ale capitalei. Ca urmare, au fost refăcute şi consolidate fortificaţiile unor oraşe ca: Tesalonic, Hadrianopolis, Marcianopolis, Atena, Corint, care au avut de înfruntat valurilor de popoare migratoare. La fel s-a întâmplat la Lychridos, în Epir sau Salona, în Dalmaţia.

O activitate constructivă intensă s-a desfăşurat şi în regiunile apusene ale Imperiului, după cucerirea regatelor germanice barbare. În Italia de Nord au fost refăcute şi consolidate zidurile de incintă ale principalelor oraşe din peninsulă: Mediolanum, Ticinum, Patavium, Verona şi altele, care erau cele mai expuse atacurilor popoarelor barbare din zonă (francii, longobarzii, alamanii sau burgunzii). În acelaşi timp au fost refăcute fortificaţiile oraşelor din interior ca Roma, cu avanposturile sale: Portos, Ostia şi Tiburis, dar şi Ravenna, Ancona, Capua, Neapolis şi altele.[17]

În Spania de sud-est şi în Africa de Nord, datorită numeroaselor atacuri ale triburilor berbere au fost construite numeroase cetăţi şi castre, unele pe linia deşertului. În anul 539, graniţa cu berberii a fost întărită cu un puternic limes.[18]

Şi Crimeea, zonă sensibilă a frontierei nordice a Imperiului, a trebuit consolidată. Astfel a fost întărit sistemul defensiv al Chersonesului, Bosforului şi a celorlalte posesiuni bizantine de pe coastă.

O atenţie deosebită a fost acordată de Iustinian I frontierei dunărene a Imperiului, unde atacurile diferitelor popoare barbare s-au succedat cu regularitate aproape an de an pe toată durata domniei sale. În cadrul sistemului de apărare din această regiune un loc aparte l-a ocupat, atât sistemul de fortificaţii din Moesia Praevalitana până în Scythia Minor, cât şi sistemul drumurilor strategice. Atât la frontiera dunăreană cât şi în interiorul Peninsulei Balcanice au fost construite sute de fortificaţii, dispuse pe mai multe linii de apărare. Iustinian I a refăcut întreg limes-ul dunărean, fiind consolidate majoritatea cetăţilor de pe malul drept al Dunării, între care Viminacium, Sirmium, Singidunum, Novae, Bononia, Ratiaria, Oescus-Palatiolum, Campes, Tauta, Abrittus, Transmarisca, Durostorum şi altele. De asemenea, el a realizat ample lucrări de refacere a unui important drum strategic care urma cursul fluviului pe toată graniţa riverană a provinciei Moesia.

Iustinian I a fost ultimul împărat care a urmărit, în mod serios, recucerirea fostei provincii Dacia Traiană.[19] În acest scop, capetele de pod mai vechi existente pe malul stâng al Dunării au fost refăcute sau au fost reconstruite altele noi. Istoricul Procopius de Cezareea ne informează despre construirea cetăţii Laederata, în Banat, reconstruirea fortăreţei Theodora, peste o parte a vechiului castru de la Drobeta. O atenţie specială a fost acordată capului de pod de la Sucidava (azi, Celei), care a fost refăcută împreună cu fortăreaţa Palatiolum situată pe malului drept al fluviului. Tot Procopius aminteşte despre refacerea cetăţii Turris (probabil Turnu Măgurele).

Un alt important cap de pod situat la nord de Dunăre l-a constituit puternica cetate Daphne (Constantiana Daphne), ridicată încă din secolul al IV-lea de Constantin cel Mare, în faţa cetăţii Transmarisca. Aceasta fusese distrusă complet în timpul invaziilor anterioare, fiind refăcută total de Iustinian I.

În Scythia Minor, care deţinea o importanţă deosebită ca avanpost al Imperiului la limita cu teritoriile barbare, au fost executate lucrări de întărire a sistemului de apărare la Axiopolis, Aegysus, Altinum, Berroe, Carsium, Callatis, Dinogeţia, Flaviana, Graţiana, Histria, Halmyris, Noviodunum, Sucidava, Tomis, Troesmis, Tropaeum Traiani şi Ulmetum. La toate aceste cetăţi au fost refăcute total sau parţial zidurile de incintă şi fortificaţiile.[20]

În concluzie, se poate spune că prin construcţiile sale grandioase, Iustinian I a vrut să dea contemporanilor şi posterităţii o dovadă vizibilă a măreţiei planurilor şi năzuinţelor sale.