In literatura apostolica si in cea postapostolica se mentioneaza cu privire la conduita vietii crestine, ca un laitmotiv, ca exista doua cai: una a luminii si alta a intunericului, " una a vietii si alta a mortii; si este mare deosebirea intre cele doua cai". Descrierea celor doua cai este facuta detaliat, insistandu-se pe aspectele de ordin moral care separa cele doua cai. indemnurile autorilor apostolici, pe langa valoarea lor spirituala, ne dezvaluie, lucru foarte important, conduita crestina in perioada apostolica primara. Viata personala a crestinului presupunea o tensiune spirituala permanenta, un simt acut al responsabilitatii apartenentei la o comunitate harismatica, ce peregrineaza in aceasta lume indreptandu-se spre patria cereasca. Cu toate acestea, sfaturile cu caracter practic nu lipsesc, multe dintre ele confirmand ca viata extatica, plina de credinta a primilor crestini, nu era lipsita de un acut simt al realitatii sociale si temporale. Echilibrul dintre cele doua situatii in care se gasea crestinul: una de rugaciune extatica si de comportament moral ireprosabil pe de o parte si contactul inerent cu situatiile in care ar fi putut ceda in fata ispitelor ce duceau la pacat, trebuia sa fie asigurat, spune autorul apostolic, de un element fundamental - atentia permanenta: "Privegheati pentru viata voastra; candelele voastre sa nu se stinga, coapsele voastre sa nu vi le descingeti...". Si aceasta pentru ca numai atentia ii putea face sa deosebeasca cele doua cai.
In zilele noastre, intalnim in schimb foarte des sintagma `calea de mijloc`. Aceasta e privita ca o adevarata virtute oriunde se vorbeste despre relatiile interumane, de mentinerea pe o linie a dialogului, a intelegerii, a evitarii conflictului. Echilibrul mental uneori este considerat chiar sinonim cu calea de mijloc. La fel si din punct de vedere fizic, calea de mijloc este recomandata, exagerarile de orice tip avand consecinte somatice mai mult sau mai putin imediate. De altfel, numeroase din sfaturile pe care le primeste un tanar la inceputul vietii este sa se mentina pe acea linie in care exagerarile de orice fel sa fie evitate, pentru ca numai in acest mod poate duce nu numai o viata linistita, dar ar putea avea si satisfactii de orice natura. Evident ca aceste sfaturi sunt intelepte, rabdarea fiind o virtute crestina care se invata in permanenta. Dar in ceea ce priveste viata religioasa, in special sub aspect interior, trebuie sa ne mentinem pe aceasta infailibila cale de mijloc?
Raspunsul, din punct de vedere crestin, este negativ. in viata spirituala personala si in ceea ce priveste atitudinea fata de pacat, crestinul nu poate merge pe o cale de mijloc, caci scopul sau este maximal. (Maximalism ce exclude insa fundamentalismul, desi, deseori, in zilele noastre, acestea sunt confundate nu numai de rauvoitori, ci chiar si de unii crestini.) Desigur ca raportul cu cel aflat in pacat nu trebuie sa fie unul de separare si de distanta, intrucat recuperarea si sfintirea semenilor lui este o datorie implicita a fiecarui membru al Bisericii, dar acceptarea pacatului dintr-o dorinta pacificatoare fata de semeni si stabilirea unui statu quo cu acesta, este deja un model de `cale de mijloc` care nu are legatura cu crestinismul. Asa cum nu exista iconomie in ceea ce priveste modul de intelegere si de propovaduire a dogmelor crestine, la fel stau lucrurile si in ceea priveste calea de mijloc ca model de desavarsire crestina.
Desavarsirea spirituala in crestinism nu se poate atinge urmand, in mod bonom, calea de mijloc care de altfel, in sens religios, este o formula ce apartine religiilor orientale. Drumul spre desavarsire al crestinului se bazeaza pe un cu totul alt concept duhovnicesc, anume acela de trezvie. Aceasta presupune atentie, paza necontenita a mintii, veghe neintrerupta de a nu cadea in ispita si analiza gandurilor astfel incat sa fie transformate in fapte numai cele indreptate spre bine. Dar automat aceasta atentie presupune o concentrare si luare aminte care, prin excelenta, sunt eforturi ce indeamna pe om sa tinda spre preocupari inalte si atitudini corecte, astfel ca el nu se mai limiteaza la o simpla acceptare a unei impaciuitoare cai de mijloc, in felul acesta el este prezent deja pe calea vietii sau a luminii.
In concluzie, pentru o propovaduire corecta a mesajului evanghelic crestin trebuie sa se evite folosirea sintagmei `cale de mijloc` atunci cand este vorba de atingerea mantuirii sau a desavarsirii crestine. Singurul drum spre mantuire este calea vietii sau calea luminii, despre care vorbesc scrierile apostolice, iar mijlocul prin care crestinul se poate afla pe aceasta este starea de trezvie, adica privegherea, paza gandurilor si auto-mentinerea intr-o tensiunea duhovniceasca permanenta sub supravegherea duhovnicului.
