|
În privinţa stabilirii
dreptului de proprietate asupra bunurilor bisericeşti, în trecut a existat
controversa – neîntemeiată – şi rezultată din puţina înţelegere a naturii şi
rostului sau misiunii Bisericii, ca şi din puţina înţelegere a caracterului şi
rosturilor bunurilor bisericeşti.
Astfel se spunea că
subiectul dreptului de proprietate, adică proprietarul averii bisericeşti ar fi
fie Biserica în general, fie oficiul local (parohial), teritorial sau central,
reprezentat de organele respective. Acest mod de a înţelege lucrurile a căutat
justificare în părerea eronată a susţinătorilor acestor teorii, potrivit cărora
că în unele legi romane şi bizantine ar fi arătate ca subiecte ale averii
bisericeşti sau ca subiecte ale dreptului de proprietate unele instituţii şi
fundaţii, independent de persoanele care lucrează sau beneficiază de acestea.
Dar aşa după cum calitatea de persoană juridică s-a recunoscut întotdeauna
bisericii locale (parohia) în calitate de comunitate sau obşte parohială,
formată din credincioşi, laici şi mireni, ca şi celelalte unităţi teritoriale
ale Bisericii, iar de la o vreme şi mănăstirilor, ca obşti de călugări, iar nu
ca simple instituţii sau oficii, este firesc să se facă distincţiile cuvenite
şi să se recunoască atât instituţiilor, fundaţiilor, unităţilor locale
parohiale, celorlalte unităţi teritoriale şi centrale şi mănăstirilor calitatea
de subiecte ale dreptului de proprietate, fiecăreia în conformitate cu natura
sau specificul lor, deoarece bunurile bisericeşti nu sunt create nici de
oficii, nici de Biserică în general, nici în alt chip, ci sunt create de munca
membrilor unei anume biserici sau unităţi bisericeşti, a comunităţii credincioşilor,
clerici şi mireni, care le pun la dispoziţia bisericii lor în scopul de a servi
ca auxiliare indispensabile lucrării acesteia.
În consecinţă, deşi membrii
comunităţii bisericeşti, organizată ca unitate bisericească cu patrimoniu
propriu, contribuie materialiceşte la susţinerea Bisericii, aceasta nu atrage
după sine dreptul de posesiune asupra averii create de ei şi cu atât mai puţin
dreptul să dispună independent de aceasta, ci pot face acest lucru numai cu
aprobarea autorităţii bisericeşti care are supravegherea supremă peste fiecare
biserică locală în parte. La fel nici epitropul, care este delegat să
administreze averea bisericii locale, parohiale, nu poate fi considerat ca
proprietar al averii încredinţată lui spre administrare.
De aici rezultă că potrivit
dreptului canonic ortodox fiecare biserică locală în parte, parohia,
protopopiatul, eparhia, patriarhia este subiect al proprietăţii asupra acelor
părţi ale averii generale a Bisericii. Fiecare unitate bisericească în parte
are drepturile şi îndatoririle unui posesor de drept şi reprezintă pentru sine
singură şi faţă de un al treilea, o persoană juridică, conform canoanelor 24 şi
25 ale Sinodului de la Antiohia.
Dreptul de proprietate al
fiecărei unităţi bisericeşti asupra averii ei s-a încetăţenit în viaţa
bisericească în aşa fel încât, conform canonului 134 al Sinodului de la
Cartagina, s-a ajuns să se interzică episcopului să întrebuinţeze averea unei
biserici, ca unitate bisericească parohială în cadrul eparhiei sale – pentru
scopurile alteia – chiar dacă ambele biserici (parohiile) erau sub jurisdicţia
aceluiaşi episcop, ca părţi constitutive ale aceleiaşi eparhii.
În consecinţă, potrivit
doctrinei canonice a Bisericii, prevăzută şi în canoanele 24 şi 25 ale
Sinodului de la Antiohia, subiect al
dreptului de proprietate al averii bisericeşti este fiecare biserică locală ca
unitate bisericească cu patrimoniul propriu şi unităţile bisericeşti
teritoriale şi centrale, în măsura în care li se recunoaşte calitatea de
persoane juridice.
| 
