Aceasta arta este de asemenea arta unui imperiu greco-oriental, cel putin pana la cuceririle arabe. Ceea ce am spus mai sus despre contextul istoric in care ea s-a inradacinat ne va permite sa privim ca pe o falsa problema faimoasa intrebare " Roma sau Orientul ? " pusa in legatura cu ea, la inceputul secolului, de catre istoricul de arta austriac Strzygowski, care a modificat-o mai tarziu in "Elenism sau Orient?" Opozitia constatata atunci intre o Europa apuseana puternic industrializata si in plina inflorire, si un Rasarit agricol si stationar s-a prefacut in chip inconstient, in mintea istoricilor civilizatiei, intr-o rivalitate vesnica intre doua categorii aproape metafizice: pe de o parte, un Apus de traditie greco-romana, pozitiv si rational, indreptat spre realism, avand cultul libertatii si chemat sa faureasca noi etape de progres; pe de alta parte, un Rasarit supus fortelor obscure, visator si mistic, sortit deformatiilor decorative, inclinat spre despotism si osandit sa ramana neschimbat.
A vrea sa studiezi in functie de aceasta antiteza Grecia clasica si Persia aliemenida, sau Roma si Bizantul, inseamna a tagadui complexitatea realitatilor istorice. Este gresit sa se opuna arta bizantina artei din Grecia clasica, de parca in intervalul dintre ele n-ar fi existat nimic. La fel de gresit este sa se subestimeze eterogeneitatea artei romane, adica a celei din epoca imperiala romana. Daca romanii au latinizat, fara sa le asimileze pe deplin, provinciile apusene ale Imperiului, care li se parusera a fi atins un grad de civilizatie inferior fata de al lor, in schimb ei au lasat sa se dezvolte liber viata intelectuala si artistica in tarile a caror superioritate o recunosteau: Grecia, Anatolia si Orientul egiptean si sirian, ale carui orase mari fusesera elenizate de catre suveranii care i-au urmat lui Alexandru. Egiptul, caruia nu i-au acordat niciodata aceleasi drepturi ca si celorlalte provincii si care se arata mai particularist, a dat dovada de mai putina vitalitate creatoare decat Siria si Anatolia, situate la capatul cailor comertului de lux venind din Asia.
In genere, s-a observat, in ceea ce priveste sculptura, in provinciile apusene, o predilectie pentru realism si scenele istorice, iar in provinciile rasaritene, o supravietuire a idealismului elenic. Primele provincii au preferat arhitectura de caramida, celelalte arhitectura de piatra, cu folosirea blocajului (Zidarie cu mortar) in vestul si nord-vestul Anatoliei. Numerosi artisti din provinciile rasaritene au lucrat in Apus pentru imparati sau alti clienti bogati: sculptori greci sau orientali elenizati stabiliti la Roma; sculptori din Pergam folositi la decorarea Altarului Pacii (Ara Pacis); arhitectul Apollodor din Damasc la Forul lui Traian; atenieni, oameni din Proconez si sirieni la Leptis Magna sub Septimiu-Sever; sirieni la palatul lui Diocletian din Split. In plus, la Roma, in Italia si in provinciile de Apus, ca si in cele de Rasarit, au existat curente de arta populara, care au abandonat calitatile de iluzionism, de simt plastic si de eleganta ale traditiei elenice, in profitul expresiei, al stilizarii si al detaliului verist.
In diversitatea manifestarilor regionale, aceasta a fost o arta simplificatoare, uzand bucuros de conventii si adesea schematica. A fost practicata in Egipt si in Siria, mai ales in tinuturile dinspre interior, de catre populatii fara indoiala mai putin impermeabile la elenism decat s-a spus adeseori, dar in care acesta nu patrunsese adanc. Ea se regaseste de asemenea, cu unele caractere proprii, in teritoriile dominate de parti sau influentate de catre ei: la Palmyra, la Dura-Europos, in Commagena, in Mesopotamia si pe versantul apusean al podisului iranian. Departe de a se fi rupt de arta romana sub presiunea Orientului, arta bizantina isi trage obarsia din tot acest bogat trecut, prin mutatii succesive, menite sa raspunda cerintelor noi ale Imperiului autoritar si crestin.
