In locaşul bisericesc Hristos continuă să săvârşească în modul cel mai direct toată lucrarea Sa mântuitoare sau sfintitoare.Prin ea Hristos unifică cu Sine si întreolaltă pe cei ce cred în El şi-i întăreşte spre lucrarea preoţiei lor ge¬nerale în fiinţa proprie şi în creaţiunea cosmică. Astfel prin ea Dumnezeu conduce creaţia spre unitatea ei desăvârşită, treimică, conducere care se înfăptuieşte prin dăruirea ei în Hristos lui Dumnezeu şi prin dăruirea lui Dumnezeu prin Hristos nouă. Locaşul bisericesc este centrul liturgic al creaţiei, sau locul central unde se săvârşeşte şi de unde se răspândeşte peste întreaga creaţie puterea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Său, sau prin energiile Sale necreate şi prin aceasta se promovează înaintarea ei spre unitatea cat mai deplină. E o unitate imprimată de unitatea treimică, datorită unei tot mai accentuate penetrări a creaţiei de Sfânta Treime sau de puterea Ei care unifică persoanele în iubire fără să le confunde. Locaşul bisericesc este spaţiul central al lucrării mân¬tuitoare a lui Hristos, pentru ca inima Liturghiei ce se săvârşeşte în ea este dumnezeiasca Euharistie care constă în Taina prefacerii pâinii şi vinului în Trupul si Sângele Dom¬nului şi in împărtăşirea cu ele a credincioşilor. In locaşul bisericii luând loc, în timpul Sfintei Liturghii, pe Sfânta Masă din altar, prin prefacere, însuşi Trupul şi Sângele Domnului spre împărtăşirea credincioşilor de ele are loc întâlnirea culminantă a acestora cu Iisus Hristos şi cu Duhul Lui cel Sfânt Care a prefăcut pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului şi le-a umplut pe acestea de prezenta Sa. Iar întâlnirea cu Hristos în locaşul bisericii nu e trăită de credincioşi ca persoane izolate, ci în comunitate, întărind unitatea dintre ei, fără de care nu este mântuirea. Astfel,locaşul bisericii nu e numai o casă de rugăciune a credincioşilor, care şi-ar lua din ei înşişi puterea de unire cu Dumnezeu şi întreolaltă, ci o casă în care lucrează Dum¬nezeu, mai bine-zis Hristos însuşi prin Duhul Lui cel Sfânt, nedespărţit de Tatal. Precum este în cer, aşa este Sfânta Treime şi în biserică, sau cerul e prezent în biserica.Intâlnirea aceasta ajunge până la punc¬tul culminant în mâncarea Trupului fiului lui Dumnezeu cel răstignit si înviat si in băutura Sângelui Său cel vărsat pen¬tru SFINŢENIA LOCAŞULUI BISERICESC Creştinismul occidental a făcut încă din vechime deosebire între noţiunea de sfant(sanctus) şi sacru(sacer). Sanctus e referit la Dumnezeu ca persoana; credincioşii ajunşi la desăvârşire sunt numiţi şi ei în Biserica Romana Catolică uneori sfinţi, dar de la un timp încoace mai mult beati, fiind proclamaţi ca atare printr-un act de beatificare.Tainele sunt numite sacramente sau acţiuni sacre. Dacă mai adăugăm la aceasta faptul că graţia dată prin sacramente este socotită în catoli¬cism creată, ne dăm seama că sacrul cade adeseori în ca¬tegoria creatului.Nu mai vorbim de protestantism şi de cul¬tele răsărite din el, care nu mai cunosc nici măcar reali¬tatea sacrului, ci socotesc că singur Dumnezeu e sfânt, iar El este transcendent oricărei experienţe şi nu produce nici un fel de transformare în planul vieţii credincioşilor. In această distincţie dintre "sacru" si "sfant" în crestinismul catolic e implicată, credem, necunoaşterea lucrării necreate a lui Dumnezeu, care, fiind si ea sfântă, ca si Dum¬nezeu, Subiectul ei, face să fie văzute ca "sfinte" toate actele săvârşite în Biserica Ortodoxă, toate persoanele şi obiec¬tele atinse de ea, toate fiind "sfinţite" prin aceasta. Creştinii ortodocsi vorbesc de "sfinţirea apei", de "sfinţirea veşmintelor preoţeştii a icoanelor, a caselor, de "sfinţirea" celui hirotonit ca preot. Pentru ei e "sfântă" crucea, sunt ”sfinte" icoanele, e "sfânta" biserica şi vasele din ea. Ei nu-L considera pe Dumnezeu cel sfant despărţit de acestea. Dacă în distincţia pe care o face catolicismul între sfant si sacru se poate spune că e implicată învăţătura lui despre caracterul creat al graţiei de care se foloseşte Dum¬nezeu pentru a produce unele transformări în planul bise¬ricesc dar nu niste imprimări ale puterii lui Dumnezeu insui in Ortodoxie. In Ieşirea 3, 5 se spune: "Acest loc (unde apare rugul aprins) e pământ sfânt"; în Ieşirea 29, 57, că "altarul va fi sfânt".
