Site pages Site News Blog Publisher File Catalog Photo Albums FAQ Forum

Multi, citind cartea Sfantului Grigorie Sinaitul si neavand cercarea lucrarii mintii, gresesc in intelegerea cea dreapta a ei, socotind ca aceasta lucrare a fost proprie numai barbatilor sfinti si fara de patima. De aceea, tinandu-se de obiceiul de acum, adica numai de citirea si cantarea psalmilor, a troparelor si a canoanelor, savarsesc numai rugaciunea cea din afara. ei nu inteleg ca acest fel de rugaciune cantata ne-au dat-o Parintii numai pana la o vreme, pentru neputinta si pruncia mintii noastre. Aceasta, pentru ca deprinzandu-ne prin citire si cantare, sa urcam la treapta lucrarii celei cu mintea, nu sa petrecem pana la sfarsit in aceasta. Caci ce este mai copilaresc lucru decat aceasta? Pentru ca citind si cantand numai cu buzele rugaciunea cea din afara, ramanem la o parere bucuroasa de noi insine, socotind ca facem lucru mare si mangaindu-ne numai cu cat facem, iar prin aceasta hranim pe fariseul dinauntru.

Dar Sfintii Parinti luandu-ne de la aceste neputinte ale prunciei noastre, ca pe niste prunci de la sanul celei ce ne hraneste cu lapte, ne arata treapta coborata a acestei lucrari, asemanand cantarea cu glas, cu graiul paganilor. Caci zice acest sfant: Cantarea noastra se cade a fi ingereasca, dupa cum ne este si vietuirea, iar nu trupeasca sau, sa zic, paganeasca. Caci cantarea cu glas si cu strigare a fost data pentru lenevirea si pentru nedestoinicia noastra, ca sa ne ridice la rugaciunea adevarata. Iar roada cantarii din afara a aratat-o Sfantul Simeon Cuvantatorul de Dumnezeu in chipul rugaciunii insotite de a doua luare aminte. El zice:

ˇ               A doua luare aminte este aceasta: cand mintea se strange din cele cunoscute cu simturile si pazeste simturile de cele din afara, adunandu-se in gandurile ei, umbla in acestea in chip desert, uitand de cele din afara. caci uneori isi cerceteaza gandurile, alteori da atentie cererilor ce le rosteste catre Dumnezeu, si uneori trage spre sine gandurile robite de demoni, alteori, cuprinsa de vreo patima, incepe iarasi sa revina cu silire la sine. Si nu-i este cu putinta celui ce lupta noaptea, care aude glasurile dusmanilor si primeste ranile de la ei, dar nu poate vedea limpede cine sunt ei, de unde vin, cum lovesc si pentru ce, pentru ca intunericul pricinuieste mintii aceasta neputinta. Cel ce se lupta astfel, nu va putea scapa sa fie zdrobit de cei de alt neam. Osteneala o suporta, dar de plata este pagubit. Ba e furat si de slava desarta, ca unul ce se socoteste ca e cu luare aminte; si e biruit si batjocorit de ea. Pe langa aceea mai si dispretuieste pe altii, ca pe unii ce nu sunt ca el si se da pe sine pastor oilor, asemanandu-se orbului care fagaduieste sa povatuiasca pe orbi. (Simeon Noul Teolog)

Cum putem pazi mintea? Urmand-o in simtirea celor din afara, sau adunand-o din ele, care o risipesc prin ele, cand cauta spre lucrurile supuse simturilor? Vazul privind cele frumoase, sau necuvenite, auzul auzind cele netede sau colturoase, mirosul mirosind cele bine sau rau mirositoare, gustand cele dulci sau amare, pipaitul pipaind cele moi sau tari, pornesc si alearga dupa ele ca dupa frunzele purtate de vant, iar mintea, amestecandu-se cu ele, cugeta la lucrarile lor. Este cu putinta a scapa astfel de gandurile cele de-a dreapta, sau de-a stanga? Nicidecum si niciodata. Deci daca simturile din afara nu pot opri mintea de la ganduri, trebuie ca mintea sa fuga din simturi in vremea rugaciunii, inauntru in inima, si sa stea acolo surda si muta la toate gandurile. Caci de se goleste cineva numai de vedere, de auzire si de vorbire, dobandeste oarecare liniste de patimi si de gandurile rele. Dar cu mult mai mult se va indulci de odihna de gandurile rele si va gusta bucuria cea duhovniceasca, care se pricinuieste prin rugaciunea mintii si prin luarea aminte, cand departa mintea si de la cele cinci simturi din afara si o va incuia in camara cea dinauntru si fireasca, sau in pustie. Caci precum sabia cea cu doua taisuri, oriincotro o vei intoarce, taie cu ascutisul ei cele ce se nimeresc in preajma ei, tot asa lucreaza si rugaciunea lui Iisus: uneori fiind intoarsa spre gandurile cele rele si spre patimi, alteori spre pacat, spre aducerea aminte si de moarte si de muncile cele vesnice.

Iar de va voi cineva, fara aceasta rugaciune, numai cu rugaciunea cea cantata si cu simturile cele din afara, sa surpe atacurile vrajmasilor si sa se impotriveasca oricarei patimi, sau gand viclean, acela va fi biruit degraba si de multe ori. Caci diavolul, aici il biruieste pe cel ce i se impotriveste, aici se supune, facandu-se ca e biruit de impotrivirea aceluia. Prin aceasta isi bate joc de el, facandu-l sa se socoteasca pastor oilor si invatator.

Cunoscand aceasta, Sfantul Isihie zice:

ˇ               Nu poate mintea noastra sa biruiasca prin sine singura nalucirile diavolesti. Sa nu deznadajduiasca niciodata ca va putea face aceasta, caci vrajmasii sunt foarte vicleni si se prefac a se supune. Si asa te impiedica cu slava cea desarta, dar nu suporta nici un ceas sa se impotriveasca chemarii lui Iisus Hristos. (Isihie Sinaitul)

ˇ               Vezi sa nu te asemenea lui Israil celui de demult, ca sa fie dat vrajmasilor celor ganditi cu mintea. Ca acela fiind izbavit de egipteni prin Dumnezeul tuturor, si-a nascocit siesi, ca ajutor, idol de lut. Iar prin idol de lut sa intelegi mintea noastra cea neputincioasa, care cand cheama pe Iisus Hristos impotriva duhurilor viclene, usor le izgoneste si cu stiinta maiastra biruieste atacurile nevazute ale vrajmasului. Dar cand se bizuieste pe sine insasi, fara socoteala, se sfarma ca lastunul ce se rostogoleste. (Isihie Sinaitul)

Ajunge aceasta pentru a cunoaste puterea si masura lucrarii mintii si a lucrarii celei din afara, adica a rugaciunii si a cantarii din afara. Dar sa nu socotesti cititorule, ca luandu-ne pe noi Sfintii Parinti de la multa cantare din afara si poruncindu-ne sa ne deprindem cu lucrarea mintii, nesocotesc psalmii si canoanele (troparele). Sa nu fie aceasta, caci acestea sunt date de la Duhul Sfant Sfintei Biserici, intru care se savarseste toata lucrarea de sfintire prin hirotonie  si toata taina iconomiei lui Dumnezeu Cuvantul pana la a doua venire a Lui, in care se cuprinde si invierea noastra. Si nu este ceva omenesc in randuiala bisericeasca, ci toate sunt ale darului lui Dumnezeu, neprimind nici un adaos de la vrednicia noastra si nici o imputinare pentru pacatele noastre.

Dar cuvantul nostru nu se ocupa cu randuielile Bisericii, ci cu pravila si vietuirea cea deosebita a fiecarui calugar, care prin silinta si prin dreptatea inimii s-a deprins a dobandi harul Sfantului Duh, si nu prin simplele cuvinte ale Psalmilor (fara luare aminte), cantate numai cu buzele si cu limba. Caci zice Apostolul: ''Voiesc a zice cinci cuvinte cu mintea mea, decat zeci de mii cu limba''. Deci se cade, mai intai, a ne curata mintea si inima cu cinci cuvinte de acest fel, zicand intru adancul inimii: Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma, si asa a ne urca la cantarea intelegatoare. Deoarece tot cel incepator si inca patimas poate savarsi cu intelegere aceasta rugaciune intru pazirea inimii. Iar cantarea nicidecum nu o poate, pana ce nu va curata, mai intai, mintea cu aceasta rugaciune. Pentru aceasta Sfantul Grigorie Sinaitul, cercand cu de-amanuntul si cercetand vietile, scrierile si experienta duhovniceasca a tuturor Sfintilor mai mult decat toti, prin Duhul Sfant ce locuia el, cere sa se puna toata silinta pentru rugaciune. iar Sfantul Simeon, Arhiepiscopul Salonicului, avand acelasi Duh si dar, porunceste arhiereilor, preotilor, calugarilor si tuturor mirenilor si-i sfatuieste sa zica si sa uneasca cu rasuflarea in toata vremea si in tot ceasul aceasta sfintita rugaciune. El zice impreuna cu Apostolul: ''Nu este alta arma mai tare nici in cer, nici pe pamant ca numele lui Iisus Hristos''.

Sa stii si aceasta, cel ce ravnesti aceasta sfintita lucrare a mintii, ca nu numai in pustie, sau in singuratatea sihastreasca au fost invatatori si cei mai multi savarsitori ai acestei sfintite lucrari. Ci mai mult in marile lavrele, care se aflau in mijlocul oraselor. E de mirare cum sfintitul patriarh Fotie, fiind ridicat la patriarhie din dregatoria boiereasca si nefiind calugar, s-a deprins cu aceasta treapta a lucrarii mintii. Ţi atata a sporit incat fata lui stralucea ca a lui Moise, din darul Sfantului Duh ce se afla in el, zice Simeon Tesaloniceanul. El marturiseste ca acela a alcatuit si o carte despre aceasta lucrare a mintii, cu toata intelepciunea filosofica. Mai zice ca si Sfintii patriarhi ai Constantinopolului Ioan Gura de Aur si Ignatie si Calist au scris carti despre aceasta lucrare. Oare nu-ti ajung acestea, o, iubitorule de Hristos cititor, ca lepadand toata indoiala, sa incepi sa deprinzi cu luare aminte a mintii? De vei zice. Nu sunt in viata singuratica, ce folos vei avea? Doar Sfantul patriarh Calist s-a deprins cu lucrarea mintii in Lavra cea mare a Athosului, slujind la bucatarie. Iar de te indoiesti pe motiv ca nu esti in pustie adanca, a doua pilda  a atentiei inimii iti este Sfantul episcop Fotie. Si iarasi, de te vei lenevi in trezvia inimii pe motiv de ascultare, spunand ca ai de implinit oaresce lucrari, te vei face de ras, caci nici pustia, nici viata singuratica nu duce atata spre sporire aceasta lucrare, ca ascultarea cu intelegerea, zice Sfantul Grigorie Sinaitul.

De te temi din partea din dreapta (de pacatul prisosirii virtutii), pe motiv ca nu ai invatator, in privinta aceasta insusi Domnul iti porunceste sa inveti din Scriptura, zicand: ''Cercetati Scripturile si intr-insele veti avea viata vesnica''. Iar de te tragi la stanga, tulburandu-te ca nu ai loc de tacere, si intru aceasta te intareste Sfantul Petru Damaschin zicand:

ˇ               Acesta este inceputul mantuirii omului, sa-si lase voia si intelegerea sa si sa-si faca proprie voia si intelegerea lui Dumnezeu. Atunci nu se va afla in toata zidirea lucru, inceput sau loc care sa-l poata impiedica. (Petru Damaschin)

De te impiedici si mai mult, afland pricini spre aceasta in multe cuvinte ale Sfantului Grigorie Sinaitul, care zice multe despre inselaciunea ce se iveste in aceasta lucrare, insusi acest Sfant te indrepteaza zicand:

ˇ               Nu se cade sa ne temem sau sa ne indoim a chema pe Dumnezeu, caci chiar daca s-au abatut vreunii, fiind vatamati la minte, intelege ca au patimit aceasta pricina ca au voit sa lucreze dupa voia lor si din inaltarea cugetului. Caci cel ce cauta pe Dumnezeu cu supunere, cu intrebare si cu smerita cugetare, nicicand n se va vatama, din harul lui Hristos, care voieste ''ca tot omul sa se mantuiasca''. Cel ce vietuieste drept si fara prihana, ferindu-se de placerea sa si de inaltarea mintii, de s-ar ridica toate taberele dracesti asupra lui si mii de ispite, va ramane nevatamat, au zis Parintii, dar cel ce umbla dupa randuiala proprie si dupa parerea sa, lesne cade in inselaciune. Iar de se poticneste careva de piatra scrierii (descrierii inselaciunilor), spre oprirea lucrarii mintii, acesta sa stie ca intoarce cele de sus in jos si cele de jos in sus. Acestea nu spre oprirea lucrarii au fost lasate, ci ca sa ne fereasca de inselaciune. Sfintii Parinti ne arata pricinile prin care ne vine inselaciunea, de aceea Sfantul Grigorie Sinaitul porunceste sa nu se teama, nici sa se indoiasca cei ce se deprind cu rugaciunea. El ne infatiseaza doua pricini ale inselaciunii: lucrarea dupa randuiala proprie si inaltarea cugetarii. (Grigorie Sinaitul)

Voind Sfintii Parinti sa ramanem nevinovati de acestea, ne poruncesc sa cercetam sfintele scrieri ca sa ne indreptam prin ele. Zice in aceasta privinta Sfantul Petru Damaschin:

ˇ               Sa aiba impreuna vietuitor un frate bun sfatuitor, iar de se poate afla staret bun cu cuvantul si cu lucrul, dupa chipul Sfintilor Parinti, cunoscand bine scrierile Parintilor, apoi in chip deosebit se cade a primi in tacere sfatuirea duhovniceasca din invataturile si indrumarile Sfintilor Parinti  si a cauta in ele raspuns pentru tot lucrul si fapta cea buna. (Petru Damaschin)

Deci se cade ca si noi, citind scrierile, sa pazim aceasta masura si aceasta randuiala si sa nu ocolim invatatura si indrumarea acestora, cum fac aceia care, avand cercarea lucrarii mintii si socotindu-se a judeca drept, se infatiseaza sau, mai bine zis, se dau pe ei insisi ca stiind ce fac, chiar cand se departeaza cu trei motive de deprinderea acestei sfintite lucrari.

Cel dintai e ca lasa aceasta lucrare numai sfintilor barbati fara patima, socotind ca numai acestora li se potriveste ea, nu si celor patimasi. Cel de-al doilea e imputinarea aproape totala a invatatorilor in acest fel de vietuire, sau cale. Iar cel de-al treilea e inselaciunea care se iveste chiar in aceasta lucrare. Motivul cel dintai al acestora este nefolositor si nedrept caci inca treapta cea dintai a calugarilor incepatori este datoare sa imputineze patimile prin trezvia mintii si paza inimii, care este rugaciunea mintii ce se cuvine celor faptuitori. Cel de-al doilea este lipsit de judecata si de indreptatire, caci precum s-a spus mai sus, in locul invatatorului avem scrierile ca invatator, cand nu se afla invatator. Iar cel de-al treilea este cel prin care cineva se face pe sine insusi piedica siesi, caci citind anume cu gand de a se insela, se impiedica el insusi in scrieri intelegandu-le stramb. Pentru ca, in loc de a primi scrierile spre pazirea sa si spre cunoasterea inselaciunii, le afla si le primeste ca pricina a fugii de lucrare a mintii. E ca si cum cineva dintre mai marii ostasilor, fiind instiintat ca dusmanul lui ii pandeste calea vrand sa-l biruiasca cu inselaciune, asteptandu-l pe ascuns, neputand face cu el razboi la aratare, el ca un nepriceput, in loc de a descoperi acestea si de a da pe fata pandirea acestuia ca sa-l biruiasca, se infricoseaza si fuge facandu-se de ocara intre oameni, dar mai vartos inaintea imparatului sau si a sfetnicilor lui.

De te temi de acest fel de lucrare si deprindere numai din firea si prostia inimii tale, cu mult mai vartos ma tem si eu pentru tine. Caci nu trebuie sa te feresti sa mergi in padure din pricina unor basme prostesti, sau din teama de lup, pentru ca numai de Dumnezeu trebuie sa te temi, nu sa fugi de frica, sau sa te lepezi de El. Cu adevarat aceasta lucrare cere frica si cutremur, zdrobirea inimii si smerenie si multa cercetare a sfintelor scrieri, dar nu fuga si lepadare, nici indrazneala, nici lucrare dupa placerea proprie. Caci zice Petru Damaschin:

ˇ               Cel indraznet si nebagator de seama, vrand mai mult decat este vrednic si decat e in stare, alearga cu trufie spre ceea ce voieste vrand sa ajunga inainte de vreme� De-si inchipuie cineva ca va ajunge usor la cele inalte, si-a agonisit poftire diavoleasca, iar nu adevarul, caci pe acesta lesne il vaneaza diavolul cu cursele sale, ca pe o sluga a lui. (Petru Damaschin)

Si de ce sa ravnim sporirea neincetata a mintii in rugaciunea de care de abia se invredniceste unul din zece mii, cum zice Sfantul Isaac? Destul ne este noua pacatosilor si neputinciosilor, sa cunoastem macar umbra linistii mintii, care este rugaciunea cea lucratoare a mintii, cu care izgonesc din inima adaugirile vrajmasului si gandurile cele rele si care este a calugarilor incepatori si a color patimasi si prin care se inalta cineva la rugaciunea contemplativa si duhovniceasca de va voi Dumnezeu. Si nu trebuie sa slabim din pricina aceasta, caci nu se invrednicesc multi de rugaciunea vazatoare, dar aceasta nu pentru ca e nedreptate la Dumnezeu, ci trebuie numai sa nu ne lenevim sa mergem pe calea care duce spre aceasta sfintita rugaciune, adica sa nu ne lenevim a ne impotrivi, prin lucrarea rugaciunii mintii, amagirilor si patimilor gandurilor rele. Inaintand deci, pe calea aceasta a sfintilor, ne vom invrednici partii lor, chiar de nu vom dobandi aici desavarsirea, zice Sfantul Isaac si alti multi sfinti.

Dar si acest lucru este vrednic de mirare si infricosator: cum cineva, cunoscand scrierile, nu face experienta lor? Iar altii necunoscandu-le, nici intreband, indraznesc sa se apropie cu intelegerea de luarea aminte a mintii? Ba mai spun ca luarea aminte si rugaciunea trebuie sa lucreze in partea poftitoare si zic ca aceasta parte se afla in mijlocul pantecului si nu al inimii. Aceasta este cea dintai si mai voita dintre inselaciuni, caci nu numai ca rugaciunea si luarea aminte nu trebuie sa fie facute in aceasta parte, ci nici caldura care vine de la partea poftitoare la inima nu trebuie nicidecum a o primi. Iar cand se vorbeste de mijlocul pantecelui, intelege inima, dupa cum zice Sfantul Teofilact. Iar inima nu are locul ei nici in buric, nici in mijlocul pantecelui, ci in partea stanga a pieptului.

Vasile de la Poiana Marului insista ca mintea sa caute deasupra inimii ca un imparat, nu in partea dreapta a ei spre piept, nici in josul ei, ca sa nu trezeasca nici fierbinteala maniei in piept, nici fierbinteala poftei din josul inimii. Dar noutatea la Vasile consta in faptul ca el cere ca mintea sa nu caute nici in mijlocul inimii, ci deasupra ei, pentru ca inima este sediul ratiunii si astfel, daca mintea ar cauta spre acel mijloc, mintea sau ratiunea ar ramane in ea insasi, intr-o pura rationalitate. Mintea trebuie sa caute sa ajunga deasupra sa si sa se stapaneasca pe ea insasi ca un imparat. Omul trebuie sa caute sa ajunga chiar si deasupra sa, adica sa se ridice mai presus de sine spre Dumnezeu, spre adevarul personal infinit, sa intre in relatie cu El, depasindu-se pe sine, asa cum i-o cere de altfel si firea. Dar pentru aceasta trebuie sa ramana aproape de insusi centrul ei, de inima, caci numai prin ea poate urca mai presus de ea. Ideea ca inima e centrul cugetarii se justifica cu faptul ca ea e centrul vital al organismului, deci si al cugetarii care dirijeaza omul intreg. In inima si totusi, prin inima, deasupra inimii sale, acolo trebuie sa fie omul.

Astfel sunt asezate cele trei parti ale sufletului: partea rationala in piept, partea maniei sau a ravnei in inima, iar partea poftitoare in buric. La aceasta are si diavolul lesne intrare, dupa cum zice Iov: ''O umple de bale si o infierbanta, ca lipitorile si broastele in balta cea noroioasa, hranindu-se si indulcindu-se cu saratura poftei''.

Partea poftitoare se arata in moliciunea trupului, in extrema lui pasivitate. Daca e condusa de cugetare si de tarie, devine un sentiment care se alipeste cu dragoste de cele cu adevarat tari si inalte, de Dumnezeu, sau cauta spre El. Altfel o ia razna, sau e facuta roaba celui rau, a celor tari in mod aparent si trecator.

De aceea, Sfantul Grigorie Sinaitul zice:

ˇ               Este mare nevoie de a se ajunge la adevarul vadit si a fi curat de cele potrivnice darului, ca mai ales in incepatori s-a deprins diavolul sa dea inselaciunii lui chipul adevarului, dand viclesugurilor lui infatisari duhovnicesti, adica le inlocuieste pe unele cu altele. Aceasta inlocuire o face si in mijlocul pantecelui, aducand in locul caldurii firesti, arderea sa,, iar in locul veseliei firesti, bucurie dobitoceasca.

Dar socotesc firesc ca lucratorul sa stie si aceasta: arderea sau caldura care iese de la mijloc (de la mijlocul pantecelui) la inima, uneori iese singura de la sine in chip firesc, fara ganduri de desfranare.

 Zice Sfantul Calist Patriarhul:

ˇ               Aceasta nu este inselaciune, ci vadirea firii, iar de socoteste cineva ca si ea este din dar, si nu din fire, aceasta este cu adevarat inselaciune. Dar nu trebuie sa se ingrijeasca de asta cel ce se nevoieste, ci sa le respinga. (Calist Patriarhul)

Alteori diavolul insusi amesteca arderea sa cu pofta noastra si prin aceasta trage inima la ganduri de desfranare, iar aceasta este negresit inselaciune. Iar de se incalzeste tot trupul, dar mintea este curata si lipsita de patima, incat patrunde in adancul inimii, incepand si savarsind rugaciunea in inima, sa se stie ca aceasta este cu adevarat din har, iar nu din inselaciune. Dar se intampla unora dintre nevoitori nu putina impiedicare si neputinta trupeasca in aceasta sfintita lucrare, caci neputand tine cu masura si cu hotarare ostenelile si posturile cele mai presus de fire ce le implineau sfintii, li se pare ca nu le este lor cu putinta a incepe fara acestea, lucrarea mintii. Ferindu-i de aceasta pagubire, prin masura ce le-o randuieste, Marele Vasile invata astfel: ''Infranarea se randuieste potrivit puterii trupesti a fiecaruia''. Cu adevarat si de aceasta mi se pare ca se cuvine sa se tina seama, ca nu cumva, zdrobind cu infranarea cea fara masura puterea trupeasca, sa facem trupul sleit si neputincios spre lucrarea duhovniceasca. Caci pe aceasta trebuie sa o avem lucratoare si nicidecum sa o slabim cu lipsa de masura, pentru ca daca ar fi fost bine sa slabim cu trupurile si sa zacem abia vii, negresit asa ne-ar fi facut Domnul de la inceput. Dar de vreme ce ne-a facut asa cum suntem, gresesc cei ce nu pazesc precum este ceea ce a fost facut.

Postitorul sa pazeasca, deci, numai binecredinciosia, ca sa nu se incuibeze rautatea in suflet din pricina lenevirii; ca sa nu slabeasca trezvia mintii si ridicarea cugetarii cu dinadinsul spre Dumnezeu; ca sa nu se intunece sfintirea cea duhovniceasca si luminarea care se iveste din ea in suflet. Caci de vor creste bunatatile amintite, nu vor avea patimile vreme a se scula asupra trupului, pentru ca sufletul indeletnicindu-se cu cele de sus, nu da trupului vreme spre trezirea patimilor. De aceea, odata ce se produce aceasta stare in suflet, nu se mai deosebeste intru nimic cel ce mananca anumite bucate de cel ce nu le mananca. Ba unul ca acesta a tinut nu numai postul, ci si infranarea cea de totdeauna si are lauda pentru grija si luarea aminte cea aleasa, aratata trupului, caci viata cea cu masura nu infierbanta poftele. Aceasta o spune Sfantul Isaac Sirul: ''Trupul cel neputincios de-l vei sili peste masura, aduce sufletului tulburare peste tulburare'', iar Sfantul Ioan Scararul zice: ''Vazut-am dusmanul numit pantece odihnit si dand trezvie sufletului'', si ''Vazutu-l-am pe acesta topit de post si totusi plin de pacat, ca sa nu ne nadajduim in noi, ci spre Dumnezeu cel viu''. Cu aceasta se potriveste si intamplarea pe care o povesteste Preacuviosul Nicon:

ˇ               In acele vremuri se afla un batran singur in pustie, care nu vazuse oameni de treizeci de ani si nu mancase nici paine, ci numai radacini; dar a spus ca in toti anii aceia a fost foarte mult luptat de dracul desfranarii. Si au socotit Parintii ca nici trufia, nici hrana n-a fost pricina razboiului aceluia, ci faptul ca batranul nu era deprins cu trezvia mintii si cu lupta impotriva amagirilor vrajmasilor.

Pentru aceea zice si Sfantul Maxim: ''Da trupului cele dupa putere si intoarce toata nevointa ta spre lucrarea mintii''. Si iarasi, Sfantul Diadoh zice: ''Postul are lauda in sine, dar nu la Dumnezeu''. Caci este lucrator si oranduieste bine pe cei ce-l voiesc cu intreaga fiinta. Deci nu se cade nevoitorilor binecredinciosi a se trufi pentru el, ci sa vada tinta cugetarii noastre in credinta in Dumnezeu. ''Caci mesterii nici unui mestesug nu se lauda vreodata cu uneltele lor, ca si cum ele ar fi scopul mestesugului lor, ci asteapta fiecare sa ispraveasca lucrul cu ajutorul lor, ca din el sa arate cu adevarat mestesugul lor.

Dar avand o stare potrivita pentru primirea unui anumit fel de hrana, nu-ti pune toata silinta si nadejdea numai in post. Ci postind cu masura si dupa puterea ta, sileste-te in lucrarea mintii. De ai putere sa te indestulezi numai cu paine si apa, bine este. Caci zice: ''Nu intaresc celelalte bucate trupul, cum il intaresc painea si apa. Dar sa nu-ti para ca implinesti vreo fapta buna, postind astfel, ci nadajduieste a castiga din post intreaga cumpatare. Si asa iti va fi postul cu intelegere'', zice sfantul Doroftei.

Iar de esti neputincios, Sfantul Grigorie Sinaitul iti porunceste sa mananci o litra de paine si sa bei pe zi, adica in zilele cele dezlegate, trei sau patru pahare de vin, sau apa, daca vrei sa afli pe Dumnezeu; si sa primesti cate putin din toate cele dulci ce se vor afla, ca sa scapi de inaltarea cu cugetul si sa nu te scarbesti de cele bune facute de Dumnezeu, ci sa-I multumesti Lui pentru toate. Aceasta este judecata celor priceputi.

Caci de te indoiesti de mantuirea ta, fiindca mananci din toate bucatele cele dulci si bei putintel vin, aceasta vine din necredinta si neputinta cugetului. Iar impartasirea de bucate fara de pacat si potrivit cu voia lui Dumnezeu se poate afla in trei stari ale sufletului: in infranare, in indestulare si in saturare. Infranarea inseamna a fi inca flamand cand te scoli de la masa; indestularea inseamna a nu fi nici flamand, nici ingreunat; saturarea, a se ingreuna putintel. Iar a manca dupa saturare e usa a indracirii pantecului, prin care intra desfranarea. Socotindu-le acestea, alege-ti ceea ce se cade dupa puterea ta, netrecand peste aceste stari. Caci si aceasta apartine celor desavarsiti, cum zice Apostolul, adica a flamanzi si a se satura si a le putea pe toate.

Acestea ti s-au aratat, o, iubitorule al lucrarii si al luarii aminte a mintii, numai din cuvintele Sfintilor Parinti celor mari: care este masura infranarii si postul cel cu socoteala; si cum se cuvine a se nevoi cineva intru luarea aminte. Deci auzind acestea, nu se cade a ne departa de la lucrarea mintii, ci a ne sili intru acestea, cu toata sarguinta rugand pe Domnul nostru Iisus Hristos, sa ne fie ajutor si Invatator intru aceasta. Caruia se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, in vecii vecilor. Amin.