ˇ
Trebuie sa se stie ca
omul fiind indoit, adica constand din suflet si din trup, indoite are
si simturile si virtutile acestora. Si cinci sunt ale
sufletului si cinci ale trupului. Simturile sufletesti, pe care
inteleptii le numesc si puteri, sunt acestea: mintea, cugetarea,
parerea, inchipuirea si simtirea; iar cele trupesti:
vederea, mirosul, auzul, gustul si pipaitul. Din aceasta pricina
indoite sunt si virtutile lor; indoite si pacatele. Incat e
cu trebuinta ca tot omul sa stie limpede cate sunt
virtutile sufletesti si cate cele trupesti; si care
sunt, iarasi, patimile sufletesti si care cele
trupesti. Virtuti sufletesti zicem ca sunt mai intai aceste
patru cele mai generale, care sunt: barbatia, prudenta,
cumpatarea si dreptatea. Din acestea se nasc virtutile
sufletesti: credinta, nadejdea, dragostea, rugaciunea,
smerenia, blandetea, indelunga rabdare, suferirea raului, bunatatea,
nemanierea, cunostinta dumnezeiasca, neiutimea,
simplitatea, netulburarea, neinfumurarea, nemandria, nepizmuirea, neviclenia,
neiubirea de argint, compatimirea, milostenia, generozitatea,
neintristarea, strapungerea inimii, sfiala, evlavia, dorinta
bunurilor viitoare, dorul dupa Imparatia lui Dumnezeu,
poftirea infierii. Iar virtuti trupesti, mai bine zis unelte ale
virtutilor, care se nasc intru cunostinta si dupa
Dumnezeu si duc pe om afara de orice fatarie si
dorinta de a placea oamenilor, la inaintarea in smerenie si
nepatimire, sunt acestea: infranarea, postea, postul, foametea, setea,
privegherea, starea de toata noaptea, plecarea deasa a genunchilor,
neimbierea, multumirea cu o singura haina, mancarea uscata,
mancarea tarzie, mancarea putina, bautura de apa, culcarea
pe pamant, saracia, neaverea, austeritatea, neimpodobirea,
neiubirea de sine, singuratatea, linistea, neisirea din
casa, lipsa, multumirea cu ce ai, tacerea, procurarea celor
de trebuinta prin lucrul mainilor, toata reaua patimire
si nevointa trupeasca si alte asemenea. Toate acestea sunt
cat se poate de necesare si de folositoare cand trupul e sanatos
si tulburat de patimi trupesti. Iar daca e neputincios si
cu ajutorul lui Dumnezeu a biruit acestea, nu sunt asa de necesare, intrucat
sfanta smerenie si rugaciune intregesc toate. Dar acum trebuie
sa vorbim si despre pacatele sufletesti si trupesti,
adica despre patimi. Patimi sufletesti sunt acestea: uitarea,
nepasarea si nestiinta. Cand ochiul sufletului, sau mintea,
e intunecat de acestea trei, e luat apoi in stapanire de toate patimile
care sunt acestea: neevlavia, credinta stramba sau toata erezia,
blasfemia, iutimea, mania, amaraciunea, infurierea
napraznica, ura de oameni, pomenirea raului, vorbirea de
rau, osandirea, intristarea fara temei, frica, lasitatea,
cearta, rivalitatea, pizma, slava desarta, mandria,
fatarnicia, minciuna, necredinta, zgarcenia, iubirea de
materie, impatimirea, afectiunea pentru cele pamantesti,
trandavia, micimea, de suflet, nemultumirea, cartirea, infumurarea,
parerea de sine, trufia, ingamfarea, iubirea de stapanire,
dorinta de a placea oamenilor, viclenia, nerusinarea, nesimtirea,
lingusirea, inselaciunea, ironia, duplicitatea, invoirea cu
pacatele partii patimase si gandirea deasa
la ele, ratacirea gandurilor, iubirea de sine, care e maica si
radacina tuturor relelor, iubirea de argint, reaua naravire
si rautatea. Iar patimi trupesti sunt: lacomia pantecelui,
nesaturarea, desfatarea, betia, mancarea pe ascuns, iubirea de
placeri felurite, curvia, preacurvia, desfraul, necuratia,
amestecarea sangelui (incestul), stricarea pruncilor, impreunarea cu
dobitoacele, poftele rele si toate patimile urate si potrivnice
firii, furtul, jefuirea celor sfinte (sacrilegiul), hotia, uciderea, orice
molesie trupeasca si bucurie de voile trupului mai ales cand
trupul e sanatos, ghicirile, descantecele, farmecele, prezicerile,
iubirea de podoabe, usuratatea, moliciunile,
infrumusetarile, vopsirea fetei, pierderea vremii, umblarea
fara rost, jocurile de noroc, reaua si patimasa
intrebuintare a lucrurilor dulci ale lumii, viata iubitoare de trup,
care, ingrosand mintea, o face pamanteasca si dobitoceasca
si nu o lasa niciodata sa tinda spre Dumnezeu si
spre lucrarea virtutilor. Iar radacinile tuturor patimilor
acestora si, cum ar zice cineva, cele dintai pricini ale lor sunt: iubirea
de placere, iubirea de slava si iubirea de argint, din care se
naste tot raul. Dar nu savarseste omul nici un
pacat, daca nu-l biruie si nu-l iau in stapanire mai intai
acesti uriasi puternici, cum zice preainteleptul intre
asceti Marcu, adica uitarea, nepasarea si
nestiinta. Iar pe acestea le naste placerea, odihna,
iubirea slavei de la oameni si imprastierea. Dar pricina cea dintai
a tuturor acestora si asa zicand maica cea mai rea a lor este, cum am
zis, iubirea de sine, sau iubirea nerationala de trup si
alipirea patimasa de el. iar imprastierea si
molesirea mintii, impreuna cu alunecarea la glume si la
vorbe de rusine, pricinuiesc multe rele si caderi, ca si
indrazneala si rasul. Dar inainte de toate acestea, trebuie sa
stim ca iubirea patimasa de multe de multe feluri
si de multe forme, si multe sunt placerile care amagesc
sufletul, cand nu se intareste prin trezvie intru frica de Dumnezeu
si in dragoste de Hristos, ingrijindu-se de lucrarea virtutilor.
Caci se ivesc nenumarate placeri care atrag la ele ochii
sufletului: cele ale trupurilor, cele ale avutiei, ale dezmierdarii,
ale slavei, ale nepasarii, ale maniei, ale stapanirii, ale
iubirii de argint, ale zgarceniei. Toate se infatiseaza amagitor
cu aratari stralucite si placute, in stare sa
atraga pe cei vrajiti de ele, care nu iubesc cu putere virtutea
si nu rabda asprimea ei. Caci aproape toata afectiunea
pamanteasca si impatimirea de ceva din cele materiale
naste placere si desfatare in cel impatimit si
innebuneste si vatama in chip patimas partea
poftitoare a sufletului, intrucat supune pe cel biruit iutimii, maniei, a
sufletului, intrucat supune pe cel biruit iutimii, maniei,
intristarii si tinerii minte a raului, cand e lipsit de ceea
ce doreste. Iar daca impreuna cu impatimirea mai
stapaneste pe om si o mica obisnuinta, il
face pe cel stapanit de ea sa fie dus, pe nesimtite, pana
la capatul acestei impatimiri nerationale, pentru placerea
ascunsa in ea. Caci placerea poftei e de multe feluri, cum s-a
mai spus mai inainte, si nu se �satisface numai prin curvie si prin
alta desfatare trupeasca, ci si prin celelalte patimi,
odata ce si neprihanirea sta nu numai in oprirea de la
curvie si de la celelalte placeri de sub pantece, ci si in instrainarea
de celelalte placeri. De aceea desfranat este si iubitorul de
avutii, iubitorul de argint si zgarcitul. Caci precum acela
iubeste trupurile, asa si acesta avutiile; ba este cu atat
mai desfranat acesta, cu cat nu are o asa de mare sila de la fire,
care sa-l impinga. De fapt vizitiu nedestoinic ar fi socotit cu
adevarat nu acela care nu poate stapani un cal naravas
si anevoie de strunit, ci acela care nu-si poate supune pe unul bland
si mai supus. Dar e vadit in tot felul ca pofta de avutii e
de prisos si nu dupa fire, neavandu-si puterea intr-o sila
a firii, ci in voia libera cea rea. De aceea nu are scuza cel ce
pacatuieste lasandu-se biruit de aceasta cu voia. Astfel
trebuie sa cunoastem limpede ca iubirea de placere nu se
margineste numai la desfatare si la bucuria de trupuri, ci
se arata in tot chipul si prin tot lucrul iubit de voia libera a
sufletului si prin toata impatimirea. Dar ca sa fie
cunoscute si mai limpede patimile dupa cele trei parti ale
sufletului, am socotit sa adaugam pe scurt si acestea:
sufletul se imparte in trei: in ratiune, iutime si pofta.
Pacatele din ratiune sunt acestea: necredinta, erezia, nebunia,
hula (blasfemia), nemultumirea, incuviintarile pacatelor
care se ivesc din partea patimitoare. Iar tamaduirea si
leacul acestor rele este credinta neindoioasa in Dumnezeu si in
dogmele adevarate, neinselatoare si ortodoxe, cugetarea
neincetata la cuvintele Duhului, rugaciunea curata si
neincetata si multumirea catre Dumnezeu. Pacatele
iutimii sunt acestea: cruzimea, ura, necompatimirea, pomenirea
raului, pizma, uciderea si cugetarea necontenita la unele ca
acestea. Iar tamaduirea si leacul lor: iubirea de oameni,
dragostea, blandetea, iubirea de oameni, compatimirea, suferirea
raului si singuratatea. Pacatele partii
poftitoare sunt acestea: lacomia pantecelui, nesaturarea, betia,
curvia, preacurvia, necuratia, desfranarea, iubirea de avutii,
pofta de slava desarta, de bani, de bogatie si de
placerile trupesti. Iar tamaduirea si leacul lor:
postul, infranarea, reaua patimire, neaverea, impartirea
averilor la saraci, dorinta bunurilor viitoare nemuritoare, dorul
dupa Imparatia lui Dumnezeu si poftirea infierii. Dar
trebuie sa punem si diagnoza gandurilor patimase, prin care
se savarseste tot pacatul. Gandurile in care se cuprind toate
pacatele sunt opt: al lacomiei pantecelui, al curviei, al iubirii de
argint, al maniei, al intristarii, al trandaviei, al slavei
desarte si al mandriei. Ca aceste opt ganduri sa ne tulbure sau
ca sa nu staruiasca, sau ca sa starneasca patimile,
sau ca sa nu le starneasca, atarna de noi. Altceva este
adica momeala (atacul), altceva insotirea, altceva lupta, altceva
patima, altceva invoirea (consimtirea), care e aproape de fapta
si se aseamana ei, altceva lucrarea si altceva robirea.
Momeala este gandul adus simplu in minte de vrajmasul, ca de
pilda: fa aceasta sau aceea, cum i-a zis Domnului si Dumnezeului
nostru: ''Zi ca sa se faca pietrele acestea paini''. Aceasta, cum s-a
spus, nu atarna de la noi. Insotirea este primirea gandului strecurat
de vrajmas, preocuparea cu el si convorbirea placuta a
voi noastre cu el. patima este deprinderea cu gandul strecurat de
vrajmas, care se naste din insotire, si invartirea
necontenita a cugetarii si a inchipuirii in jurul lui. Lupta
este impotrivirea cugetarii fie la stingerea patimii din gand sau a
gandului patimas, fie prin invoire, cum zice Apostolul: ''Caci
trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului; si
acestia se impotrivesc unul altuia''. Luarea in robie este ducerea
silnica si fara voie a inimii, stapanit de
prejudecata si de o indelungata obisnuinta.
Invoirea este consimtirea cu patima din gand. Iar lucrarea
insasi implinirea cu fapta a gandului patimas
incuviintat. Deci cel ce cugeta nepatimas de la inceput,
sau respinge prin impotrivire si certare momeala, a taiat dintr-o
data toate cele ce urmeaza. Lacomia pantecelui e stinsa
prin infranare; curvia prin dorul dumnezeiesc si prin dorinta bunurilor
viitoare; iubirea de argint prin compatimirea celor saraci; mania
prin dragostea fata de toti si prin bunatate;
intristarea lumeasca prin bucuria duhovniceasca; trandavia prin
rabdare, staruinta si multumire catre
Dumnezeu; salva desarta prin lucrarea ascunsa a poruncilor
si prin rugaciunea necontenita intru zdrobirea inimii; mandria
prin aceea ca nu judecam si nu dispretuim pe nimeni, cum a
facut fariseul, ci ne socotim pe noi ca pe cei mai de pe urma dintre
toti.
ˇ
Sufletul avand deci trei
parti, precum s-a aratat mai inainte (caci trei sunt
partile lui: ratiunea, iutimea si pofta, daca in
iutime este dragoste si iubire de oameni si in pofta,
curatie si neprihanire, ratiunea este luminata;
iar daca in iutime este ura de oameni si in pofta
desfranare, ratiunea este intunecata). Deci ratiunea atunci este
sanatoasa si cumpatata si luminata,
cand are afectele supuse si contempla ratiunile fapturilor
lui Dumnezeu duhovniceste (curat) si e inaltata
catre fericita si Sfanta Treime. Iar iutimea atunci se
misca dupa fire, cand iubeste pe toti oamenii si
nu are fata de nici unul dintre ei suparare sau pomenire de rau.
In sfarsit pofta, cand a omorat patimile prin smerita cugetare,
infranare si neavere, adica a omorat placerea trupului,
dorinta dupa avutie si dupa slava trecatoare,
si s-a intors spre dragostea dumnezeiasca si nemuritoare.
Caci pofta spre acestea trei isi are miscarea: sau spre
placerea trupului, sau spre slava desarta, sau spre
castigarea de avutie. Iar prin dorinta aceasta nesocotita
dispretuieste pe Dumnezeu si poruncile lui dumnezeiesti,
uita de nobila sa obarsie dumnezeiasca, se
salbaticeste fata de aproapele, isi intuneca
ratiunea si n-o mai lasa sa priveasca spre
adevar.
ˇ
De fapt fiecare se
indeletniceste cu vreuna din aceste virtuti in parte. De pilda
unul savarseste milostenie o vreme oarecare. Dar
indeletnicindu-se numai putintel cu acestea, nu putem zice de el ca
este milostiv propriu zis, mai ales cand nu savarseste bine
si in chip placut de Dumnezeu ceea ce savarseste.
Caci nici binele nu e bine, cand nu se lucreaza bine, ci e bine cu adevarat
cand nu-si asteapta ca plata pentru aceasta sau aceea
placerea de la oameni, de pilda bunul nume, sau slava de la ei, nici
nu se face din lacomie sau nedreptate. Fiindca Dumnezeu nu cauta
la binele ce se face si pare ca e bine, ci la scopul pentru care se
face. Caci spun si de Dumnezeu purtatorii Parinti,
ca atunci cand mintea uita scopul evlaviei, fapta vazuta a
virtutii fara rost. Caci cele ce se fac fara
dreapta socoteala si fara scop, nu numai ca nu
folosesc la nimic, chiar daca sunt bune, ci si vatama;
precum se intampla deopotriva cu cele ce par ca sunt rele, dar
se fac in scopul cinstirii de Dumnezeu, cum e de pilda fapta celui ce
intra intr-o casa de desfrau, ca sa scape de la pieire o femeie
pierduta. De aici e vadit ca nu e milostiv cel ce s-a
indeletnicit cu milostenia, nici infranat cel care a facut la fel cu
infranarea, ci cel ce s-a indeletnicit cat mai mult si toata
viata lui, deplin, cu aceasta virtute, folosindu-se de dreapta
socoteala, fara greseala. Caci mai mare decat
toate virtutile este dreapta socoteala, care e imparateasa
si virtutea virtutilor. Precum iarasi in cazul celor dimpotriva
nu numim desfranat, sau betiv, sau mincinos pe cel ce a alunecat o
data in vreuna din acestea, ci pe cel ce a cazut de foarte multe ori
si ramane neindreptat. Pe langa cele spuse, mai trebuie sa
se stie mai ales acesta, care e de mare trebuinta tuturor celor
ce ravnesc sa dobandeasca virtutea si se sarguiesc sa
ocoleasca pacatul: cu cat e sufletul neasemanat mai bun decat
trupul, si mai distins si mai cinstit in lume si foarte
insemnate privinte, cu atat sunt si virtutile sufletesti
mai bune decat cele trupesti, mai ales cele care imita pe Dumnezeu
si poarta haine dumnezeiesti. Cu totul dimpotriva trebuie
sa socotim despre pacatele sufletesti ca se deosebesc de
patimile trupesti in ce priveste efectele lor si pedeapsa lor,
macar ca acest lucru il uita multi, fara sa
stiu cum. Betia, curvia, preacurvia, furtul si cele apropiate
acestora, oricat sunt de urate la aratare celor evlaviosi si
celor de fug de ele, sau le pedepsesc, nu pricinuiesc atata durere celor ce
staruiesc in ele fara sa se indrepte, in comparatie cu
patimile sufletesti, care sunt cu mult mai rele si mai grele ca
acelea si care duc la starea dracilor si la osanda vesnica
randuita acelora pe cei stapaniti de ele. E vorba de pizma,
de pomenirea raului, de rautate, de invartosare si de
iubirea de argint, care-i radacina tuturor relelor, dupa
Apostol, si de cele asemenea.
ˇ
Numai omul, aceasta
vietuitoare mintala si rationala, este dintre toate
''dupa chipul si dupa asemanarea lui Dumnezeu'', pentru demnitatea
mintii si a sufletului, adica pentru necuprinsul,
nevazutul, nemurirea si libertatea voii, ca si pentru
insusirea de stapanitor, nascator de prunci si
ziditor. Iar ''dupa asemanare'' este pentru ratiunea virtutii
si a faptelor noastre care imita pentru Dumnezeu si poarta
nume duhovnicesc, adica pentru dispozitia filantropica
fata de cei din neamul omenesc, pentru indurarea, mila si
dragostea aproapelui si pentru compatimirea aratata altora.
''Fiti milostivi, zice Hristos Dumnezeu, precum si Tatal vostru
cel ceresc milostiv este''. ''Dupa chipul'' il are orice om, caci
Dumnezeu nu se caieste de darurile sale. Dar ''dupa
asemanarea'' o au foarte putini si numai cei virtuosi,
sfintii si cei ce imita pe Dumnezeu in bunatate, pe cat e
cu putinta oamenilor.
|
| Înregistrează-te |  |
|
