ˇ
Dupa cunostinta,
e alegerea omului, iar aceasta este inceputul mantuirii. Ea consta in
aceea ca omul paraseste voile si cugetarile sale
si implineste cugetarile si voile lui Dumnezeu. Si de
va putea sa le faca acestea, nu se va afla in toata zidirea
lucru sau indeletnicire sau loc sa-l poata impiedica sa se
faca asa cum a voit Dumnezeu la inceput sa fie, dupa chipul
si asemanarea Lui si, prin straduinta, Dumnezeu
dupa har, nepatimitor, drept, bun si intelept, fie in
bogatie, fie in saracie, fie in feciorie, fie in
casatorie, fie la conducere si intru libertate, fie intru
supunere si robie, si, simplu vorbind, in orice vreme, loc si
lucru.
Apoi locurile si ocupatiile se deosebesc
intre ele, si omul trebuie sa cunoasca deosebirile lor, fie
prin smerita cugetare data de Dumnezeu, fie prin intrebarea celor ce
au darurile deosebirii. Caci fara aceasta, nu sunt bune
cele ce se fac, chiar daca necunoscind acestea ni se pare ca
sunt bune. Dar prin deosebire, afland despre puterea sa spre ce lucrare vrea
sa paseasca incepe a bineplacea lui Dumnezeu. Dar
cum s-a spus, in toate trebuie sa tagaduiasca voile
sale, ca sa ajunga la scopul lui Dumnezeu, sau sa
imbratiseze indeletnicirea pe care o vrea Dumnezeu. Iar de
nu face asa, nu poate sa se mantuiasca prin nimic. Pentru
ca din neascultarea lui Adam, crescand toti patimasi
prin obisnuirea cu patimile, nu voim binele cu bucurie, nici nu
imbratisam voia lui Dumnezeu, ci iubim mai vartos
patimile si rautatile, iar cele bune nu le voim deloc,
decat siliti de frica muncilor. Si numai cei nu primesc cuvantul
cu credinta tare si cu hotarare. Iar ceilalti
nici asa nu le voim; ci neluind in seama necazurile vietii
si muncile viitoare, slujim patimilor cu tot sufletul. Dar unii
nesimtind nici amaraciunea acestora savarsesc
siliti si fara voie ostenelile virtutilor. Dupa
Sfantul Grigore de Nisa si Sfantul Maxim Marturisitorul,
gustarea din pomul cunostintei binelui si raului a
adus omului o considerare a raului ca bine, o masacrare a raului
in bine. Fenomenul acesta se produce uneori ca voia omului, ispitita
de placere. Dar el inseamna adeseori si o
neputinta a noastra de a deosebi intre bine si
rau. Starea aceasta devenita permanenta si
extrema e proprie demonilor. Astfel discriminarea intre bine si
rau este semnul iesirii din pacat si ea e un dar al
lui Dumnezeu. Dar ea e conditionata de hotararea
noastra de a trai dupa voia lui Dumnezeu. E
conditionata de un act de vointa, de o orientare
noua, totala.
Pentru ca nu toti primim binefacerile la
el. ci unii primind focul Domnului sau cuvantul Lui, prin lucrare, se fac
la inima mai moi ca ceara, iar altii prin nelucrare ne
aratam mai intariti ca lutul si cu totul
impietriti. Si daca nu-l primim la fel, nu sileste pe
cineva dintre noi. Ci, precum soarele trimite razele peste tot si
lumineaza toata lumea si cel ce vrea sa-l vada nu
e silit de el, si nimeni nu e cauza lipsirii de lumina,
daca Dumnezeu insusi a facut soarele si ochiul, decat
omul care are stapanirea (peste ochi), asa si aici,
Dumnezeu trimite tuturor razele cunostintei, iar dupa
cunostinta a dat si credinta ca ochi. Iar cel ce
vrea sa primeasca prin credinta cunostinta
sigura, pazeste prin fapte amintirea ei. Si acestuia
ii da Dumnezeu mare ravna, cunostinta si
putere. Caci prin cunostinta naturala se naste
ravna, in cel ce o alege pe ea si din ravna puterea de a lucra;
si prin lucrare se pastreaza amintirea; si din
amintire se naste o mai mare lucrare; si din aceasta o mai mare
cunostinta; si din aceasta, numita
cumintenie, se naste infranarea patimilor si rabdarea
intamplarilor dureroase; iar din acestea petrecerea cea dupa
Dumnezeu si cunostinta darurilor lui Dumnezeu si a
greselilor proprii; si din acestea recunostinta, prin
care se naste frica de Dumnezeu, din care vine pazirea
poruncilor, adica plansul, blandetea, smerita cugetare; din
aceasta se naste puterea de a deosebi; si din aceasta
stravederea sau puterea de a putea prevedea greselile viitoare
si de a le inlatura din vreme, prin curatenia
mintii, datorita experientei si amintirii celor de mai
inainte, si a celor prezente, si a celor savarsite din
nebagare de seama; si din acestea nadejdea; iar din
acestea neimpatimirea si dragostea nesavirsita.
Dar fiindca s-a vorbit despre
cunostinta virtutilor, vom vorbi si despre patimi.
Cunostinta vine ca soarele si nebunul isi inchide cu
voie ochii sau libera alegere, prin putina credinta,
sau lene, si indata trimite cunostinta in camara
uitarii, prin nelucrarea care vine din trandavie. Caci din
neintelepciune vine trandavia, din aceasta nelucrare, si
prin aceasta uitarea. Iar din uitare vine iubirea de sine, sau iubirea
voilor si iubire de slava. Din acestea se naste iubirea de
argint, radacina tuturor relelor, si prin ea vine
imprastierea in cele ale vietii, din care se naste
totala necunostinta a darurilor lui Dumnezeu si a
pacatelor proprii. Iar din aceasta salasluirea
celorlalte patimi, adica ale cele opt capetenii ale lor: a
lacomiei pantecelui, din care vine curvia; din acestea iubirea de
argint, din care se naste mania, cand cineva nu dobandeste
lucrul dorit, sau nu-si implineste voia sa; din ea vine
intristarea, prin care se naste nepasarea; apoi slava
desarta din care vine mandria. Din acestea opt vine toata
rautatea, patima si sufletul, prin care cel care e covarsit
de ele ajunge la deznadejde, la pierzanie totala, la
caderea de la Dumnezeu si la asemanarea cu dracii, precum
s-a mai spus.
Fiecare sta la mijlocul acestor doua
cai, adica a dreptatii si a pacatului;
si-si alege pe care o vrea si pe aceasta inainteaza.
Si primindu-l pe el aceasta cale si pe cei ce-l
calauzesc pe ea, fie ingeri, fie oameni ai lui Dumnezeu, fie
draci si oameni rai, il duc pana la capatul ei, chiar
daca nu vrea. Cei buni il duc la si la imparatia
cerurilor; iar cei pacatosi, la diavolul si la munca
vesnica. Si nimeni nu este pricinuitorul pierzaniei sale,
decat voia sa.
Cel care vrea sa faca binele, sa
ceara prin rugaciune de la Dumnezeu si indata i se
da lui cunostinta si putere, ca sa se arate
ca harul i se trimite cu dreptate de la Dumnezeu. Caci ni s-ar
putea darui si fara rugaciune, ca si
dupa rugaciune. Dar precum nu are lauda cel ce
primeste aerul ca sa traiasca, stiind ca
fara el nu poate trai, ci mai vartos e dator sa
multumeasca Celui ce l-a facut si i-a dat narile
prin care-l primeste, si sanatatea, ca sa-l
primeasca, asa si noi suntem datori mai vartos sa
multumim lui Dumnezeu ca a facut si rugaciunea
si cunostinta, si puterea si virtutile
si pe noi si toate cele din jurul nostru, dupa har. Ba nu
numai atat, ci nu inceteaza sa caute orice mijloc ca sa
biruiasca rautatea noastra, a vrajmasilor si
a dracilor. Caci si diavolul, pierzand cunostinta lui
Dumnezeu prin nerecunostinta si mandrie, a ajuns cu
necesitate nestiutor. De aceea nu poate sti de la sine ce sa
faca, ci vede pe Dumnezeu ce face ca sa ne mantuiasca
si din acestea invata viclenia si se sileste
sa faca cele asemanatoare spre pierzania noastra.
Deoarece uraste pe Dumnezeu si nu poate sa se
razboiasca cu El, se razboieste cu noi, care suntem
dupa chipul Lui, inchipuindu-si ca prin acestea infrange pe
Dumnezeu.
Si iarasi, vazand pe Hristos
ca se coboara pentru bunatatea cea mai deplina la
sfintii ucenici si la cuviosii Parinti,
aratandu-se fie prin Sine, fie prin ingeri, fie pe alta cale
negraita, precum a zis, a inceput si diavolul sa arate
unora amagiri multe spre pierzanie. De aceea au scris
Parintii inzestrati cu darul deosebirii, ca nu trebuie
primite unele ca acestea. Caci acela se sileste sa
amageasca si in privinta aceasta, fie prin niscai
chipuri, fie prin alta amagire, in vremea somnului, sau in chip
sensibil. Iar de primim aceasta, facem mintea ca, din inchipuirea proprie
si din nestiinta cea mai de pe urma, sa-si
zugraveasca niscai figuri sau culori, ca sa creada
ca este vreo aratare a lui Dumnezeu sau vreun inger. Ba adeseori
arata in vis, sau in chip sensibil si draci biruiti,
zice-se, si incearca, simplu graind, orice
mestesugire pentru pierderea noastra, cand ascultam de
el. Dar diavolul facand acestea isi pierde nadejdea
daca, precum zic Sfintii Parinti, in vremea
rugaciunii ne facem mintea fara forma, fara
chip, fara culoare, neprimind nimic, fie ca e lumina,
fie foc, fie altceva, ci ne inchidem cugetul cu toata puterea numai
in cuvintele scrise. Caci cel ce se roaga numai cu gura, se
roaga aerului, nu lui Dumnezeu, fiindca Dumnezeu ia seama la
minte nu la gura. Deci oamenii ''trebuie sa se inchine lui
Dumnezeu in duh si in adevar''; sau cum s-a spus: ''Vreau sa
vorbesc cinci cuvinte cu mintea mea, decat zeci de mii cu limba''. Deci,
descurajandu-se diavolul de toate acestea, ne aduce gand de
deznadejde, soptindu-ne ca altele erau vremurile acelea
si altii oamenii in care a aratat Dumnezeu acele lucruri
minunate ca sa creada; ca acum nu e vremea in care sa
trebuiasca sa ne ostenim in felul acesta. Iata, crestini
suntem cu totii si purtam botezul. Cel ce a crezut, zice,
si s-a botezat, mintui-se-va. Deci ce ne mai trebuie?
Si cum vom pazi poruncile Lui, daca
nu vom tagadui toata voia si cugetarea noastra?
Iar voile si cugetarile de lepadat pot fi socotite acelea
care se impotrivesc poruncii lui Dumnezeu. Fiindca adesea sunt unii
care, fie prin constitutie, fie din obisnuinta iubesc
binele in unele lucruri si urasc raul. De asemenea sunt
unele cugetari bune, avand marturie si de la
dumnezeiestile Scripturi. Dar au lipsa si ele de o
dreapta socoteala din partea celor incercati. Fiindca
fara aceasta dreapta socoteala nici cele socotite
bune nu sunt bune, fie pentru ca le implinim cand nu e vremea lor,
sau fara trebuinta, sau fara vrednicie, sau
cugetand fara cunostinta cele spuse. Caci nu
numai in legatura cu Scriptura, ci si cu oricare intrebare
ce se nimereste, daca nu sunt cu luare aminte amandoi, si
cel intrebat si cel ce intreaba, se indeparteaza de
intelesul adevarat si se aleg cu o paguba nu
mica. De fapt si eu am patit adeseori ca,
intreband sau fiind intrebat, cand am inteles cum trebuie un cuvant,
m-am mirat pe urma cum cuvintele sunt la fel, dar intelesurile
sunt departe unul de altul. Asa si in toate celelalte, avem
lipsa de discernamant, ca sa aflam cum trebuie sa
facem ca sa implinim voile lui Dumnezeu. Fiindca El
cunoaste firea noastra intocmai, ca Facator al
tuturor, si a avut in vedere folosul nostru si a randuit nu
lucruri straine de firea noastra, ci ele proprii ale ei.
Afara de cazul cand unii vor sa ajunga de buna voie la
desavarsire, urcand spre El mai presus de fire, fie prin
feciorie, fie prin neavere, fie prin smerita cugetare. Nu poate fi
pusa insa in rand cu aceasta si recunostinta,
caci aceasta e fireasca. Dar smerita cugetare e mai presus de
fire, deoarece cel smerit se indeletniceste cu toata virtutea
si nefiind dator cu nimic, se face pe sine indatorat si mai
prejos de toti. Dar cel recunoscator, fiind dator, isi
marturiseste datoria. La fel cel ce face milostenie,
miluieste din cele ce le are si nu este mai presus de fire, ca
acel ce s-a lepadat de avutie. Nici cel ce petrece in
casnicie, ca cel ce petrece in feciorie. Caci acesta este un dar
mai presus de fire. De aceea, unul se mantuieste daca,
parasind voile sale, implineste pe ale lui Dumnezeu. Iar
celalalt va castiga cununa rabdarii si slava de
la Dumnezeu, ca unul ce a parasit numai cele oprite de legi, ci
impreuna cu ele, cu ajutorul lui Dumnezeu si firea sa, iubind pe
Dumnezeu din tot sufletul si imitand dupa putere
nepatimirea Lui.
Caci smerita cugetare este roada
cunostintei, iar cunostinta roada incercarilor.
Celui ce se cunoaste pe sine i se da cunostinta
tuturor. Si cel ce se supune lui Dumnezeu, supune lui toate, cand va
imparati smerenia in madularele sale. Caci cel ce
se cunoaste pe sine, cum zis Sfintii Vasile si Grigore,
ca este la mijloc intre maretie si smerenie, ca cel ce
are suflet intelegator si trup muritor si
pamantesc, niciodata nu se inalta, nici nu
deznadajduieste, ci rusinandu-se de partea mintala
a sufletului, se intoarce de la toate cele de rusine, iar
cunoscandu-si neputinta sa, fuge de toata ingamfarea. Cel
ce-si cunoaste, asadar, neputinta sa din multele
ispite si din patimile sufletesti si trupesti, a
vazut puterea nesfarsita a lui Dumnezeu, cum izvabeste
pe cei smeriti, care striga catre El prin rugaciune
staruitoare din inima.
Si altele multe cunoscand, cel ce-si vede
neputinta sa, ramane nedoborit. Dar este cu neputinta
sa ajunga cineva aici, daca nu suporta multe ispite
sufletesti si trupesti, si, sustinut de puterea
lui Dumnezeu prin rabdare, nu dobandeste experienta.
Iar unul ca acesta in indrazneste peste tot sa faca
voia sa, fara sa intrebe pe cei iscusiti, nici sa
se fixeze intr-o cugetare. Fiindca ce trebuinta este
sa vrea sa faca sau sa cugete ceva, daca nu o
face pentru a trai trupeste si a se mantui sufleteste?
Iar daca nu cunoaste cineva care voie si care cugetare
trebuie sa o paraseasca, sa probeze tot lucrul
si toata cugetarea, prin departarea si infranarea de
la ele, si sa vada ce nemultumire ii aduc; si
daca, implinindu-se, ii aduc placere, iar neimplinindu-se,
durere, sa stie ca sunt rele si ca e dator
sa le dispretuiasca inainte de a zabovi in jurul lor
si sa se osteneasca a le birui cand simte asaltul lor.
Aceasta o zic despre tot lucrul si tot gandul fara de care
putem trai trupeste si bine placea lui Dumnezeu.
Fiindca obisnuinta invechindu-se
capata putere de fire. Caci fie ca e
obisnuinta buna, fie ca e rea, timpul o
hraneste, cum materiile hranesc focul. De aceea datori
suntem sa cugetam si sa facem cu toata puterea
binele, ca sa vina deprinderea si obisnuinta
sa lucreze de la sine, fara osteneala, cele de toate
zilele, precum Parintii au biruit prin cele mici in cele mari.
Caci numai cel ce nu se lasa convins ca sa aiba cele
peste trebuinta ale trupului, ci le leapada pe
acestea, ca sa mearga pe calea cea stramba si
plina de necazuri. Nu va ajunge la iubirea de avere. Caci nu
numai avutia multa arata iubirea de avutie, ci tot ce
tine cineva cu impatimire sau fara
trebuinta, sau peste trebuinta.
Ramane asadar, sa fugim de oameni
si de lucrurile vietii si sa umblam in calea
imparateasca si sa ne linistim cu unul sau
cu doi si sa cugetam ziua si noaptea la poruncile lui
Hristos si la toata Scriptura. In felul acesta, mustrat de toate
si de constiinta si de luarea aminte a citirii
si de rugaciune, poate sa ajunga cineva la cea dintai
porunca, adica la frica lui Dumnezeu care se naste din
credinta si din meditarea Sfintelor Scripturi. Iar prin
frica poate sa ajunga la plans, iar prin acesta la poruncile
carora le-a spus Apostolul credinta, nadejde si dragoste.
Caci cel ce crede in Domnul se teme de munci; si cel ce
pazeste poruncile rabda necazurile; iar cel ce rabda
necazurile, va avea nadejde in Dumnezeu; iar nadejdea desparte
mintea de toata impatimirea; iar despartita de
aceasta, va avea dragostea de Dumnezeu. De va vrea cineva sa
faca acestea, se va mantui.
Iar linistea (isihia) ca inceput al
curatiei sufletului, va face pe cel ce o alege, sa
implineasca fara osteneala toate poruncile. ''Fugi,
zice, taci, linisteste-te, caci acestea sunt
radacinile nepatimirii''. Sau iarasi: ''Fugi de
oameni si te vei mantui''. Pentru ca intalnirile nu lasa
mintea sa-si vada nici greselile sale, nici uneltirile
dracilor, ca sa se pazeasca omul pe sine, nici binefacerile
si tot felul de griji ale lui Dumnezeu, ca sa dobandeasca
din acestea cunostinta de Dumnezeu si smerenie. De
aceea, cel ce vrea sa mearga pe un drum scurt la Hristos,
adica prin nepatimire si cunostinta si
sa ajunga cu bucurie la desavarsire sa nu se
abata in alte parti, adica la dreapta si la
stanga, ci in toata vietuirea lui sa
calatoreasca cu sarguinta pe calea
imparateasca.
Nadajduieste ca unul ce, neuitind de
iubirea de oameni a lui Dumnezeu, nu-si pierde nadejdea, orice i
s-a intampla. Omul duhovnicesc traieste continuu in
aceasta tensiune, ca pe un drum ce suie printre doua
prapastii: intre apasarea de constiinta
pacatelor sale si intre increderea in mila lui Dumnezeu. Trebuie
sa le imbine mereu pe amandoua, sa nu se predea exclusiv
nici uneia din ele; sa imbine mereu temerea cu nadejdea. Aceasta
inseamna a fi mereu viu mereu palpitant, fara a dispera
si fara a adormi.
A doua este postul cu masura, sau
a manca o data pe zi si a nu se satura. Mancarea sa
fie de un singur fel, din bucate modeste, care se gasesc
fara bataie de cap si pe care nu le pofteste
sufletul, decat daca nu este altceva. Aceasta, pentru ca omul sa
biruiasca lacomia pantecelui, nesaturarea si pofta
si sa ramana neimprastiat; totodata, ca
sa nu respinga vreun fel, lepadand in chip rau, cele
ce au fost facute de Dumnezeu bune foarte, nici sa inghita
toate deodata, fara infranare si cu voluptate, ci
mancand in fiecare zi cate un singur fel de mancare, sa se
foloseasca de toate spre slava lui Dumnezeu, neoprindu-se de la
nimic, cum fac blestematii de eretici, ca de ceva rau. Iar
vinul, dupa vreme, caci la batranete, la
neputinta si la frig e foarte folositor. Dar si atunci
putin. Iar la tinerete, la caldura si la vreme de
sanatate, e mai buna apa, dar si aceasta cat se poate
de putina.
Si cel ce vrea sa invete
cunostinta lui Dumnezeu nu trebuie sa se foloseasca
numai de auzire. Pentru ca altceva este auzirea si altceva
fapta. Caci precum numai din auzire nu poate ajunge cineva
mestesugar, ci castiga deprinderea
mestesugului lucrand si vazand si multe
gresind si indreptandu-se de cei iscusiti prin rabdare
si prin taierea voilor sale si dupa vreme
indelungata, asa cunostinta duhovniceasca nu se
naste numai din cugetare, ci se da de Dumnezeu dupa har
celor smeriti la cuget. Ca cel ce citeste Scripturile pare
sa le cunoasca in parte, nu e de mirare, mai ales daca e
lucrator. Dar unul ca acesta nu are cunostinta lui
Dumnezeu, ci trebuie sa asculte cuvintele celor ce au
cunostinta. Deci cei ce au scris au avut adeseori
cunostinta de Dumnezeu, ca si proorocii, dar el
inca nu. Drept aceea si eu, culegand de asemenea din
dumnezeiestile Scripturi, si neinvrednicindu-ma sa aud
de la Duhul, am auzit de la cei ce au auzit de la Acela, cum aud unii
despre o cetate sau o, de la cei ce le-au vazut pe acestea. Cunostinta
intreaga nu se primeste numai din Scriptura, ci si din
predania vie. Cel ce a scris, nu si-a putut pune in scris
niciodata tot ce a cunoscut practicand, tot ce era viu in duhul lui.
Acest plus se preda de la el la ucenicul spiritual, ca un adaos la
cuvantul scris, si asa mai departe. Traditia monahala
se alcatuieste din Scriptura si din Duhul predat prin
transmitere, prin invatatura vie, prin raport
personal.
Si nu e de lipsa ca sa aiba
cineva un lucru, ca sa faca mila. Aceasta e mai
degraba o mare neputinta. Ci, neavand peste tot ceva cu ce
sa miluiasca, sa aiba induiosare pentru
toti, ca sa miluiasca, sa aiba induiosare
pentru toti, ca sa ajute pe cei ce au trebuinta din
cele ce poate, desfacut de orice impatimire fata de
lucrurile vietii, dar avand impatimire fata de
lucrurile vietii, dar avand impatimire fata de oameni.
Ba nici nu trebuie sa invete pentru slava desarta cel
ce nu si-a aratat mai intai mila cu lucrul, zicand ca
foloseste sufletele celor mai slabi, in vreme ce e cu mult mai slab
decat cei pe care crede sa-i foloseasca. Fiindca tot lucrul
isi cere vremea lui si o dreapta socoteala, ca sa
nu se faca ceva ne la vreme, sau fara trebuinta.
Caci celui slab ii este mai bine fuga de toate si neaverea e cu
mult mai buna decat milostenia. E vorba de ravna care arde pentru
mantuirea oamenilor. Toate lucrurile trebuie socotite ca nimic, dar omul
nu trebuie socotit ca nimic. Insa omul se salveaza ca bunul cel
nepretuit numai in Dumnezeu. A te impatimi de om inseamna
deci a te impatimi pentru a-l face impatimit de Dumnezeu, pentru
a-l �face sa se depaseasca necontenit, atras de
magnetul desavarsirii absolute care e Dumnezeu. Arata ce
impatimire de om trebuie evitata. Pana cauti prin
binele ce-l faci aproapelui, lauda proprie de la acela, visezi in
ultima analiza interesul propriu, nu pe al aceluia. Binele
facut aceluia e aparent si in fond nu-i foloseste, ci-l
sminteste pana la urma.
Iar felurite intelepciunii sunt patru:
chibzuinta, sau cunostinta lucrurilor ce trebuie sau nu
trebuie facute si privegherea mintii (N. Hartmann
observa ca prudenta nu e stiinta,
patrundere, circumspectie, care se multumeste sa
se guste pe ea insasi intr-o instrainare de lume. Sensul ei
e redat mai bine de latinescul sapientia, care vine de la sapere = a
gusta. ''Sapientia este gustul etic si anume gustul fin,
diferentiat, cultivat moral, intrucat indreptat spre plenitudinea
vietii, inseamna contact cu toate si atitudine
afirmativa, apreciatoare fata de tot ce e valoros. Este
patrunderea sentimentului de valoare in viata, in orice
contact cu realitatea, in orice actiune si reactiune''.)
; neprihanirea, care sta in pastrarea
sanatoasa a cugetului, ca sa se poata infrana de
la orice lucru, cuvant si gand ce nu place lui Dumnezeu;
barbatia, sau taria si staruinta
(rezistenta) in ostenelile incercarilor celor dupa
Dumnezeu; dreptatea, adica impartirea care da tuturor
la fel. Aceste patru virtuti generale se nasc din cele trei puteri
ale sufletului, astfel: din cugetare sau minte, doua: chibzuinta
si dreptatea, sau dreapta socoteala; din partea poftitoare,
neprihanirea; si din iutime, barbatia.
Si fiecare sta la mijloc intre doua patimi potrivnice
firii. Chibzuinta are deasupra prea multa socotire,( Poate sa
insemne o excesiva chibzuire, care nu e in stare sa treaca
la fapta, sau o prea mare ticluire care cuprinde si viclenie.)
iar dedesubt nechibzuinta; neprihanirea are deasupra
nesimtirea, iar jos, desfranarea; barbatia, sus
cutezanta nesocotita, jos lasitatea; dreptatea, sus
vointa de a avea prea putin, iar jos vointa de a avea prea
mult. Cele patru sunt chipul omului ceresc, iar cele opt, ale celui
pamantesc. Toate acestea le cunoaste intocmai Dumnezeu, ca
si cele trecute, prezente si viitoare. Dar numai in parte, cel
ce a invatat prin harul lui Dumnezeu, lucrurile de la El si
s-a invrednicit sa fie facut dupa chipul si
asemanarea Lui. Caci cine zice ca stie cum trebuie
numai din auz, minte. Fiindca mintea omului nu poate sa urce
vreodata la cer fara vreun povatuitor; iar
neurcandu-se si nevazand, nu poate spune ceea ce n-a vazut.
Ci daca aude cineva din Scriptura, numai aceea trebuie sa
graiasca din auz cu multumire si sa
marturiseasca pe Tatal Cuvantului, cum a zis marele Vasile.
Ca nu cumva, inchipuindu-si ca are cunostinta,
sa ramana mai jos decat cel fara
cunostinta. Caci a te inchipui ceva, nu te lasa
sa ajungi ceea ce te inchipui, zice Sfantul Maxim. (''Fiindca
socotinta ca stii nu te lasa sa sporesti in
a sti''. Inchipuirea ca stii, te fixeaza la gradul la
care esti, totdeauna mai jos decat ceea ce-ti inchipui,
caci inchipuirea exagereaza totdeauna.) Caci
este o nestiinta de lauda, cum zice Gura de Aur.
De pilda, cand cineva intru cunostinta cunoaste
ca nu cunoaste. Si este o nestiinta mai jos
de orice nestiinta, cand cineva nu cunoaste ca nu
cunoaste. Deci este si o cunostinta cu nume
mincinos, cand socoteste cineva ca stie, nestiind
nimic, cum zice Apostolul. Este, prin urmare, o cunostinta
adevarata si este nestiinta indeobste.
Dar mai mare ca toate este cunostinta cu lucrul. Fiindca ce
va folosi omul de va avea toata cunostinta, mai bine-zis,
de o va fi primit de la Dumnezeu in dar, ca Solomon, asemenea caruia
nu poate sa ajunga altcineva vreodata, dar va merge la
muncile vesnice? Ce va folosi, de nu va fi primit din fapte si
din credinta tare, prin marturia constiintei,
asigurarea ca este slobozit de muncile viitoare, faptul ca nu se
osandeste pe sine, ca n-a avut grija de vreuna din datorii,
dupa puterea lui? Caci, zice Sfantul Ioan Teologul: ''Daca
inima noastra nu ne osandeste, avem indraznire catre
Dumnezeu''. Dar zice Sfantul Nil: ''Si constiinta
insasi a ajuns sa minta, slabita fiind de
intunericul patimilor'', cum zice si Scararul. Caci
daca chiar si numai rautatea obisnuieste sa
intunece mintea, zice marele Vasile, si inchipuirea face orb pe
cineva si nu-l lasa sa se faca ceea ce isi
inchipuie, ce vom zice, despre cei ce slujesc patimilor, cand isi
inchipuie ca au constiinta curata? Mai ales cand
vad pe Apostolul Pavel, care are in sine pe Hristos, zicand cu lucrul
si cu cuvantul: ''Ca de nimic nu ma stiu pe mine (sa
fi pacatuit adica), dar nu in aceasta ma voi indrepta''.
Caci din nesimtire multa ne socotim noi cei multi
ca suntem ceva, nefiind nimic. Dar zice Apostolul: ''Cand graiesc
pace, atunci le vine prapadul'', fiindca n-aveau pace, ci
ziceau aceasta, spune Gura de Aur, din multa nesimtire. Iar
Iacob, fratele Domnului, zice despre unii ca acestia ca
''uitandu-si de pacatele lor, s-au uitat de ei insisi,
cei mai multi dintre cei mandri'', ''inchipuindu-si ca au
nepatimire'', zice Scararul. Drept aceea si eu, tremurand de
cei trei uriasi ai diavolului, despre care a scris Sfantul Marcu
Ascetul, adica despre: trandavie, uitare si
nestiinta, ca unul ce sunt pururi stapanit de ei,
si ma tem ca nu cumva uitand de masura mea, sa ma
aflu afara din calea cea dreapta, cum zice Sfantul Isaac, am
scris culegerea de fata. Caci cel ce uraste
mustrarea arata vadit patima mandriei, zice Scararul, iar
cel ce alearga spre ea, se dezleaga de legatura.
Si Solomon zice: ''Celui nepriceput ce intreaba de
intelepciune, i se va socoti lui intelepciune''. De aceea am pus
la inceput numele cartilor si al sfintilor, ca sa
nu trebuiasca sa spun la fiecare cuvant al cui este si
asa sa se lungeasca cuvantul. Caci Sfintii
Parinti au scris cuvintele dumnezeiestii Scripturi,
adeseori cum sunt acolo, ca Grigorie Teologul, cele ale lui Solomon
si ceilalti. Iar logofatul Simion Metafrastul a zis despre
Gura de Aur: ''Nu e drept sa parasesc cuvintele aceluia
si sa zic ale mele'', macar ca putea, fiindca din
acelasi Duh Sfant au luat toti. Dar pe unele le numesc ale cui
sunt, infrumusetandu-se cu harul smereniei, cautand mai mult
cuvintele Scripturii; pe altele te lasa fara nume, pentru
multimea lor, ca sa nu se lungeasca cuvantul
De asemenea fara linistire si
fara taierea voilor proprii nu poate cineva sa
invete vreun mestesug dupa toata
stiinta si amanuntimea. De aceea dupa
fapta avem lipsa si de cunostinta, si
in toate, de oprirea cea dupa Dumnezeu de la toate si de
cercetarea dumnezeiestilor Scripturi, fara de care nimeni
nu poate sa dobandeasca vreo virtute. Iar cel ce s-a invrednicit
sa se linisteasca in intregime si neincetat a ajuns la
bunul cel mai inalt. Iar cel ce nu a cunoscut-o macar in parte nu
ajunge acolo. Dar fericiti sunt cei ce se linistesc in
intregime, fie ascultand de vreun faptuitor sau isihast, fie
linistindu-se si iesind din toate grijile, intru ascultarea
de voia dumnezeiasca, cu osardie si cu sfatul celor
incercati, in orice indeletnicire cu cuvintele si cu
intelesurile. Dar mai ales cei ce vor sa ajunga cat mai
fara osteneala la nepatimirea si
cunostinta duhovniceasca, trebuie sa aiba odihna
cea dupa Dumnezeu intreaga. Caci El Insusi a zis prin
proorocul: ''Opriti-va de la toate si cunoasteti
ca Eu sunt Dumnezeu''. Iar cei ce suntem oameni in lume si
asa-zisi monahi, sa ne linistim macar in parte,
ca dreptii de odinioara, spre a ne cerceta ticalosul suflet
inainte de moarte si a-i pricinui indreptare sau smerenie, in loc de
pierzanie desavarsita, din pricina nestiintei
generale si a greselilor din nestiinta si
stiinta. Caci David a fost imparat, dar in
fiecare noapte isi uda asternutul si patul cu lacrimi. ''La
simtirea lui Dumnezeu, zice Iov, mi s-au incretit perii
capului'', si cele urmatoare. Drept aceea si noi, ca si
cei din lume, sa ne oprim macar o parte din zi sau din noapte
si sa vedem ce vom raspunde dreptului Judecator in
ziua cea infricosata a judecatii? Si sa avem
grija mai ales de acestea, fiind de trebuinta pentru frica
osandei vesnice. Sa nu ne ingrijim despre cum vor trai
saracii si cum se vor imbogati iubitorii de lume, nici
sa nu ne facem grija nebuneste despre lucrurile
vietii, cum zice dumnezeiescul Hrisostom. Fiindca se cade
sa lucram, dar sa nu ne ingrijim si sa ne zorim
spre multe, cum a zis Domnul catre Marta. Pentru ca grija de
viata nu lasa pe cineva sa se ingrijeasca de
sufletul sau si sa-l cunoasca cum se afla, ca cel
ce se linisteste si ia aminte la sine. Caci se zice in
Lege: ''Ia aminte la tine'' ( In omilia sau in cuvantul:''Ia aminte de
tine insuti'', Sfantul Vasile distinge intre ''noi, cele ale noastre
si cele dimprejurul nostru. Noi suntem sufletul si mintea,
intrucat ne-am facut dupa chipul Ziditorului; iar ale noastre,
trupul si simtirile �, iar imprejurul nostru sunt banii,
mestesugurile si celelalte unelte ale vietii''.)
si cele urmatoare. Despre acest loc a scris Vasile cel Mare un
cuvant sfant si plin de toata intelepciunea.
''Fara atentie si fara
privegherea mintii, e cu neputinta sa ne mantuim
si sa ne izbavim de diavol, care umbla racnind ca
un leu pe cine sa inghita'', cum zice Damaschin. De aceea Domnul
zicea adesea catre ucenicii Sai: ''Privegheati si
va rugati, caci nu stiti �'' si celelalte.
Prin aceste cuvinte El le vorbea de mai inainte tuturor despre gandul
mortii, ca sa fie gata spre o aparare bine primita,
spre cea din fapte si din luare-aminte. Fiindca dracii, cum zice
Sfantul Ilarion, sunt netrupesti si fara somn, si
toata grija o au sa se razboiasca cu noi si
sa ne piarda sufletele, prin cuvant, lucru si gand. Iar noi
nu suntem asa. Ci uneori ne ingrijim de desfatare si de
slava trecatoare, alteori de lucrurile vietii si totdeauna
de alte multe. Si nu vrem sa ne luam nici macar o
parte din vreme, ca sa ne cercetam viata, ca din aceasta
mintea sa poata dobandi obisnuinta si sa ia
aminte fara incetare la sine insasi. Solomon zice:
''Prin mijlocul a multor curse trece''. Despre aceasta a scris Gura de
Aur, lamurind ce sunt ele, cu multa amanuntime si
cu cea mai deplina-intelepciune. Iar Domnul, vrand sa taie
toata grija, ne-a poruncit sa dispretuim chiar si
hrana si imbracamintea, ca sa avem o singura
grija: cum sa ne mantuim, ca o caprioara de ploaie
si ca o pasare din cursa, si cum sa ajungem la
agerimea acestei vietuitoare si la zborul inalt al
pasarii, prin lipsa de griji. Si ceea ce e de mirare, e
ca Solomon fiind rege a spus acestea. Iar tatal sau a spus si
a facut la fel. Si ca pe langa toata
luarea-aminte si multele nevointe, aflandu-se intru toata
intelepciunea si virtutea, dupa atatea daruri si
dupa aratarea lui Dumnezeu, au fost biruiti, vai, de
pacat, incat unul s-a tanguit odata de preacurvie si de
ucidere, iar celalalt a cazut in atatea lucruri infricosate.
Oare nu este aceasta pricina de multa tremurare si de
frica celor ce au minte, cum zice Scararul si Filimon
Ascetul? Cum ne vom infricosa si nu vom fugi asadar de
imprastierea vietii, pentru neputinta noastra,
cei ce nu suntem nimic, ci suntem nesimtitori ca niste
dobitoace? Si cel putin de mi-as pazi, nenorocitul de
mine, firea, ca dobitoacele. Dar mai bun este cainele ca mine, si
cele urmatoare.
Daca, deci, vrem sa ne vedem pe noi
insine in ce stare purtatoare de moarte suntem, sa fugim de
voile noastre si de lucrurile vietii, si prin fuga de toate
sa imbratisam cu staruinta
linistea cea fericita dupa Dumnezeu, cautandu-ne
fiecare sufletul in meditarea dumnezeiestilor Scripturi, fie prin
supunere desavarsita a sufletului si a trupului, fie
prin linistire, petrecerea prea laudata a ingerilor. Mai
ales sa o faca acestea cei ce sunt inca patimasi
si neinfranati intru poftele lor mici si mari. ''Sezi,
zice, in chilia ta si aceasta te va invata pe tine toate''.
Si iarasi: ''Linistirea este inceputul
curatirii sufletului'', cum zice marele Vasile. Iar Solomon zice
ca Dumnezeu a dat o imprastiere rea fiilor oamenilor, ca
sa se imprastie in cele desarte, ca nu cumva din lenea
patimasa si dobitoceasca sa se abata
spre cele mai rele. Dar cel ce s-a izbavit prin harul lui Dumnezeu de
amandoua prapastiile si s-a invrednicit sa se
faca monah, pe cat e cu putinta, ca o icoana a lui
Dumnezeu cel singur, prin fapta si cuvant, cum zice marele
Dionisie, cum nu va fi dator sa fie linistit pururi si
sa fie atent cu mintea la orice fapta si sa cugete
(mediteze) neintrerupt la Dumnezeu potrivit cu starea la care a ajuns?
Caci asa zic sfintii Parinti, Efrem si
ceilalti, catre incepatori. Unul sa aiba psalmul
pe buze, altul stihuri; si altii sa fie atenti cu
mintea la psalmi si la tropare. Asa sa faca cei ce nu
s-au invrednicit inca sa ajunga la vreo contemplatie
sau cunostinta, ca sa nu se afle careva, cu totul in
afara de orice cugetare, fie ca lucreaza, fie ca e la
vreun drum, fie ca sta culcat, inainte de a adormi. Ci
deodata cu implinirea canonului randuit, trebuie sa-si
inchida mintea intr-o cugetare (meditatie) ca nu cumva
gasindu-l vrajmasul fara pomenirea lui Dumnezeu,
sa-i strecoare grozaviile lui. Acestea s-au zis catre
toti. Iar cand cineva prin multe nevointe, adica prin multe
virtuti trupesti si sufletesti, a putut sa se
inalte prin harul lui Hristos la vreo lucrare duhovniceasca,
adica mintala, ca sa-si planga sufletul sau,
trebuie sa pazeasca, cum zice Scararul, ca pe lumina
ochiului, cugetarea care poarta lacrimile dureroase, pana ce se
retrage cu bun rost, adica din pricina inaltarii,
focul si apa. Focul este durerea inimii si credinta
fierbinte, iar apa sunt lacrimile. Dar nu tuturor s-au dat acestea, zice
marele Atanasie, ci celor ce s-au invrednicit sa vada lucrurile infricosate
dinainte de moarte si de dupa moarte, prin pomenirea
neincetata a lor in liniste. Cum zice Isaia: ''Urechea celui ce
se linisteste aude lucruri neobisnuite''. Si
iarasi: ''Linistiti-va si
cunoasteti''. Caci numai aceasta obisnuieste
sa nasca cunostinta lui Dumnezeu, putand cel mai mult
sa ajute si celor foarte patimasi si mai slabi,
prin vietuirea neimprastiata, prin fuga de oameni
si de intalnirile care intuneca mintea si de grijile nu
numai cele ale vietii, ci si cele fara
insemnatate si care se par nepacatoase. Cum zice
Scararul: ''Un mic fir de par tulbura ochiul �'' si
celelalte. Iar Sfantul Isaac: ''Sa nu socotesti ca iubirea
de argint sta numai in a avea aur sau argint, ci orice lucru de care
se lipseste gandul''. Si Domnul zice: ''Unde este comoara
voastra, acolo va fi si inima voastra'', fie in lucrurile
si cugetarile dumnezeiesti, fie in cele
pamantesti. De aceea tuturor li se cade sa fie
fara griji si sa se linisteasca dupa
Dumnezeu; fie in parte, ca cei din lume, cum s-a zis, ca sa vina
pe incetul la intelepciune si la cunostinta
duhovniceasca, fie in intregime, ca cei ce pot sa se
opreasca de la toate, ca sa aiba toata grija sa
placa lui Dumnezeu. Si Dumnezeu va vedea hotararea lor
si le va darui odihna duhovniceasca si ii va face
sa ajunga sa mediteze (sa cugete) la prima vedere
(contemplatie), spre a dobandi frangerea negraita a
sufletului si a se face saraci cu duhul. Apoi ii va
inalta pe inceputul la celelalte vederi, invrednicindu-i de
pazirea fericirilor, pana ce vor ajunge la pacea gandurilor,
care este ''locul lui Dumnezeu'', cum zice Sfantul Nil, luand cuvantul din
Psaltire: ''Si s-a facut in pace locul Lui''.
Iar vederile duhovnicesti, precum socotesc,
sunt opt. Sapte din ele sunt ale veacului acestuia, iar a opta este
lucrarea veacului viitor, cum zice Sfantul Isaac. (''Sase zile le
petrecem cu lucrarea vietii acesteia, prin plinirea poruncilor; a
saptea o petrecem toata in mormant si a opta iesind
din mormant'') Cea dintai este cunostinta necazurilor
si a ispitelor vietii acesteia, cum zice Sfantul Dorotei,
si ea se intristeaza de toata paguba, pe care a
patimit-o firea omeneasca de la pacat. A doua este
cunoasterea greselilor noastre si a binefacerilor lui
Dumnezeu, cum zic Scararul, Isaac si multi altii
dintre Parinti. A treia este cunostinta lucrurilor
infricosate dinainte de moarte si dupa moarte, cum se scrie
in dumnezeiestile Scripturi. A patra, intelegerea petrecerii
Domnului nostru Iisus in lumea aceasta si a lucrurilor si
cuvintelor ucenicilor Lui, ale celorlalti sfinti Mucenici
si ale cuviosilor Parinti. A cincea este
cunostinta firii si a prefacerii lucrurilor, precum zic
sfintii Parinti Grigorie si Damaschin. A sasea
este contemplarea celor ce sunt, adica cunostinta si
intelegerea fapturilor sensibile ale lui Dumnezeu. A saptea
este intelegerea fapturilor sensibile ale lui Dumnezeu. A opta
este cunostinta despre Dumnezeu, asa-numita teologie. (
Iar cuviosul Nicodim Aghioritul vorbeste, de sase dulceti
duhovnicesti, pe care le gusta mintea iesita din robia
patimilor: 1. lucrarea dumnezeiestilor porunci, 2. castigarea
faptelor bune, 3. cuvintele dumnezeiestilor Scripturi, 4. cuvintele
zidirilor, 5. cuvintele iconomiei celei in trup a Domnului si 6.
privirea celor ce sunt ale lui Dumnezeu.) Acestea sunt deci cele opt
vederi. Cele dintai trei se cuvin celui ce este inca faptuitor,
ca prin multe si amare lacrimi, sa-si poata
curata sufletul sau de toate patimile, si sa
primeasca apoi prin har pe celelalte. Iar celelalte cinci se cuvin
celui contemplativ (vazator) sau cunoscator, pentru ca
pazeste bine si implineste neincetat faptele
trupesti si morale, sau sufletesti, prin care se
invredniceste de simtirea vadita si
intelegatoare a acestora. Caci din cea diftai faptuitorul
primeste inceputul cunoasterii si cu cat se ingrijeste
mai mult de lucrare si mediteaza intelesurile date lui, cu
atat sporeste mai mult in ele, pana ce ajunge la deprinderea lor
si asa se iveste de la sine in minte cealalta
cunostinta. Apoi la fel, celelalte.
Iata prima cunostinta, prin
care se dau celui ce vrea celelalte. Asadar cel ce s-a invrednicit
sa ajunga la aceasta, e dator sa faca asa:
sa sada catre rasarit, ca odinioara
Adam, si sa cugete asa: ''Sezut-a Adam atunci si a
plans inaintea raiului desfatarii, batandu-si
fata cu mainile si zicand: ''Milostive, miluieste-ma pe
mine cel cazut''. Asemenea si celalalt icos: ''Vazand
Adam pe ingerul care il impingea si inchidea usa
dumnezeiestii gradini, a suspinat tare graind: ''Milostive,
miluieste-ma pe mine cel cazut''. Apoi, intelegand cele
petrecute, incepe astfel tanguirea, suspinand din tot sufletul.
Clatinandu-si capul, zice cu durere din inima: ''Vai mie,
pacatosului, ce am patimit! Vai, ce eram si ce-am
ajuns! Vai, ce-am pierdut si ce-am aflat! In locul raiului, lumea
aceasta stricacioasa; in locul lui Dumnezeu si a petrecerii
cu ingerii, pe diavolul si dracii necurati; in locul odihnei,
osteneala; in locul desfatarii si al bucuriei, necazul
si intristarea lumii; in locul pacii si al veseliei
fara sfarsit, frica si lacrimile dureroase; in locul
virtutilor si al dreptatii, nedreptatile
si pacatele; in locul intelepciunii si al
salasluirii la Dumnezeu, nestiinta si
izgonirea; in locul lipsei de grija si al slobozeniei,
viata cea inecata de griji si robia cea mai rea. Vai mie,
vai mie! Cum am fost zidit imparat si ma facui rob patimilor,
dintr-o nebunie. Vai mie, ticalosul, cum in locul vietii, mi-am
atras moartea prin neascultare! Of, of, vai mie, vai mie, ce-am
patimit nenorocitul de mine, prin lipsa de sfat. Ce voi face? Intr-o
parte sunt razboaie, intr-alta tulburari, aici boala si
dincolo ispita. Aici sunt primejdii, dincolo scufundari in valuri.
Aici temeri, dincolo intristari; aici patimi, dincolo pacate;
aici amaraciuni, dincolo stramtorari. Vai mie,
pacatosul, ce voi face? Unde voi fugi? Din toate
partile sunt stramtorat, cum zice Susana. Ce sa cer, nu
stiu. De voi cere viata, ma tem de ispitele
vietii, de schimbarile si de intamplarile ei. Vad
ingerul, pe satan, cel ce rasarea ca un luceafar de dimineata,
ajuns si numit diavol; pe omul cel dintai, izgonit; pe Cain, ucigas
de frate; pe Hanaan, blestemat; pe sodomiti, arsi cu foc; pe
Esau, cazut; pe israeliteni, urgisiti; pe Ghiezi si pe Iuda
Apostolul, cazuti, fiindca boleau de iubirea de argint; pe
marele proroc si imparat, plangand pentru doua pacate;
pe Solomon, cel cu atata intelepciune, cazut; pe cel dintre cei
sapte diaconi si pe cel dintre cei patruzeci de Mucenici,
cazuti, cum zice marele Vasile: ''Bucurandu-se incepatorul
raului, a rapit dintre cei doisprezece, pe ticalosul Iuda;
din Eden pe om; si din cei patruzeci, pe cel cazut. Pe acesta,
plangandu-l acelasi, zice iarasi: ''Desert la minte
si vrednic de plans, a pierdut vietile amandoua; caci
prin foc s-a topit si la focul nestins s-a dus''. De asemenea vad
pe multi altii, carora nu este numar,
cazuti; nu numai dintre cei credinciosi, ci si
multi dintre Parinti, si dupa multe sudori. Dar
ce sunt eu, cel mai rau, mai nesimtit si mai neputincios
decat toti? Ce voi zice despre mine, odata ce Avram zice despre
sine ca e pamant si cenusa; David, caine mort
si de soi prost, in Israil; Solomon, copil mic ce nu cunoaste
dreapta si stanga. De asemenea, cei trei tineri zic: ''Rusine
si ocara ne-am facut''; Isaia proorocul: ''O, ticalosul
de mine''; proorocul Avacum: ''Si eu sunt mai tanar''; Apostolul:
''Sunt cei dintai dintre pacatosi''. Iar ceilalti
toti zic ca nu sunt nimic. Deci ce voi face? Unde ma voi
ascunde de multele mele rautati? Ce voi ajunge, eu care nu
sunt nimic si care sunt mai rau decat ceea ce nu este? Caci
ceea ce nu este, nu a pacatuit si nici nu a primit
binefaceri ca mine. Vai mie, cum voi strabate cealalta vreme a
vietii mele? Sau cum voi fugi de cursele diavolului? Caci dracii
sunt fara somn si netrupesti, iar moartea e aproape
si eu neputincios. Doamne, ajuta-mi; nu lasa zidirea Ta
sa se piarda, ca Tu imi porti grija mie,
pacatosului. ''Arata-mi, Doamne, calea pe care voi merge,
caci spre Tine am ridicat sufletul meu''. ''Nu ma
parasi, Doamne, Dumnezeul meu, nu sta departe de mine. Vino
aproape in ajutorul meu, Doamne al mantuirii mele''. Si asa se
zdrobeste sufletul prin cuvinte ca acestea, daca mai are
putina simtire. Iar staruind el mai mult in acestea
si obisnuindu-se cu frica de Dumnezeu, incepe mintea a cugeta
si a intelege cuvintele celei de a doua vederi, care sunt acestea.
|
| Înregistrează-te |  |
|
