Site pages Site News Blog Publisher File Catalog Photo Albums FAQ Forum

ˇ         Faptuirea, care necinsteste jugul ratiunii, e ca o vaca ce rataceste incoace si incolo in jurul in jurul celor nefolositoare. Iar ratiunea, care leapada vesmintele cinstite ale faptuirii, nu e cu buna cuviinta, chiar daca se preface la parere ca e asa.

ˇ         Nu ajunge sufletului, spre desavarsita izbavire din pacat, reaua patimire de bunavoie, de nu se va desface de el prin focul celei fara de voie.

ˇ         Caci sufletul, asemenea unei sabii, de nu va trece prin foc si prin apa, adica prin osteneli de bunavoie, nu se va pastra nevatamat de loviturile celor ce vin asupra lui.

ˇ         Precum pricinile mai generale ale ispitelor de bunavoie sunt trei: sanatatea, bogatia si renumele, asa si ale celor fara de voie sunt trei: pagubele, batjocurile si bolile. Unora le sunt acestea spre zidire, iar altora spre surpare.

ˇ         Cel ce uraste raul se misca rar si fara staruinta in el. Dar cel ce e lipit de pricinile lui, mai des si mai cu staruinta.

ˇ         Simtirea si constiinta sa se insoteasca cu cuvantul rostit, pentru ca Cuvantul dumnezeiesc care a zis ca se va afla in mijlocul lor, sa nu fie rusinat de obraznicia sau lipsa de masura a celor spuse sau facute.

ˇ         Cel ce nu-si vatama sufletul prin fapt, inca nu si-l pastreaza neintinat si prin cuvinte. Nici cel ce-l pazeste de acestea nu e sigur ca nu l-a intinat prin ganduri. Caci pacatuirea este intreita.

ˇ         Dracii razboiesc sufletul mai ales prin ganduri, nu prin lucruri. Caci lucrurile in ele insele sunt necesare. Si pricina lucrurilor este auzul si vederea. Insa al gandurilor obisnuinta si dracii.

ˇ         Pacatul sufletului se intinde in trei ramuri: in fapte, in cuvinte si in ganduri. Iar bunul nepacatuirii in sase. Caci trebuie sa pazim fara greseala cele cinci simturi si cuvantul rostit. Cel ce nu pacatuieste in acestea ''e barbat desavarsit, in stare sa-si infraneze si madularele trupului''.

ˇ         Partea nerationala a sufletului se imparte in sase, adica in cele cinci simturi si in cuvantul rostit. Acesta, cand e nepatimas, se imparte impreuna cu cel patimas in chip neimpartit. Dar cand se afla patimas, primeste intiparirea pacatului aceluia.

ˇ         Nici trupul nu se poate curata fara post si priveghere; nici sufletul, fara mila si adevar. Dar nici mintea fara vorbire cu Dumnezeu si fara vederea Lui. Acestea sunt perechile cele mai insemnate in aceste lucruri.

ˇ         Sufletul imprejmuit de virtutile pomenite isi are cetatuia sa, care este rabdarea, neclatinata de ispite. ''Intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre'', zice Scriptura. Dar daca lucrurile stau astfel, se clatina in tremuraturi de spaima, chiar la zgomotele de departe, intocmai ca o cetate fara ziduri.

ˇ         Nu toti cati sunt prudenti in ale cuvantului sunt si in ale gandului. Nici toti cati sunt in ale gandului se vor afla si in ale simtirii din afara. Caci desi pe toti ii are birnici simtirea, dar nu toti ii platesc la fel birul. Din simplitate cei mai multi nu stiu sa o cinsteasca asa cum cerea ea.

ˇ         Vremea si masura sunt comesenii tacerii cu bun rost. Iar materia ospatului este adevarul. Venind la vremea lui asupra sufletului calatorit, tatal minciunii nu gaseste nimic din cele ce cauta.

ˇ         Milostiv cu adevarat nu e cel ce da de bunavoie cele de prisos, ci cel ce lasa cele de trebuinta neaparata celor ce le rapesc.

ˇ         Sanatatea i se pare sufletului ca este in afara, iar boala se ascunde in adancul simtirii. Deci daca trebuie ca boala sa fie scoasa afara prin secera mustrarilor, iar sanatatea sa fie adusa inauntru prin innoirea mintii, este nebun cel ce leapada mustrarile si nu se rusineaza sa zaca totdeauna in bolnita nesimtirii.

ˇ         Nu te intarata impotriva celui ce te opereaza fara voie, ci cautand la izbavirea de durere, plange-te pe tine si fereste-l pe cel ce ti s-a facut pricina acestui folos, prin iconomia lui Dumnezeu.

ˇ         Sa nu nesocotesti boala ta, ca sa nu ti se faca si mai cumplita, ci prin leacurile si mai aspre ale ostenelii izbaveste-te de ea, tu ce porti grija de sanatatea sufletului.

ˇ         Nu te feri dinaintea celui ce te loveste cand trebuie, ci apropie-te de el si-ti va arata cat e de mare raul ce se ascunde de simtirea ta, si vei manca mancarea dulce a sanatatii, dupa ce ai mistuit pe cea neplacuta a amaraciunii.

ˇ         Pe cat simti durerile, pe atat sa te bucuri de cel ce ti le scoate la iveala prin mustrari. Caci el ti se face pricina de curatire desavarsita, fara de care mintea nu poate petrece in locul curat al rugaciunii.

ˇ         Cel mustrat trebuie sau sa taca, sau sa apere cu blandete in fata celui ce-l invinuieste; nu ca sa-si sustina cel mustrat ale sale, ci ca sa ridice poate pe cel ce s-a poticnit, mustrand din nestiinta.

ˇ         Cel ce se pocaieste in fata celui ce s-a suparat pe dreptate, inainte de a fi chemat pe acela, nu se pagubeste cu nimic din ceea ce i se cuvine in urma pocaintei. Iar cel ce se pocaieste dupa ce e chemat pierde jumatate din castig. Castiga tot ce s-a randuit cel ce niciodata nu iese din tovarasie pentru intristarea ce i se face. Dar i se adauga si plata pe deasupra celui ce isi ia, in toate, greseala asupra sa.

ˇ         Nici cel trufas la cugetare nu-si cunoaste scaderile, nici cel smerit la cugetare bunatatile (virtutile) sale. Pe cel dintai il inseala o nestiinta rea; pe cel de al doilea una placuta lui Dumnezeu.

ˇ         Cel mandru nu vrea sa se masoare in cele bune cu cei deopotriva in cinste. Iar in cele dimpotriva, comparandu-se cu cei ce il intrec, scaderea lui si-o socoteste suportabila.

ˇ         Cel ce se teme sa nu se vada strain de cei ce vor sedea in camara de nunta, trebuie sau sa implineasca toate poruncile lui Dumnezeu, sau sa se tina cu toata puterea de una, de smerita cugetare.

ˇ         Pe langa reaua patimire de bunavoie, trebuie primita si cea fara voie, adica cea de la draci, din pagubele suferite si din boli. Caci cel ce nu le primeste pe acestea, ci se scarbeste de ele, e asemenea celui ce vrea sa-si manance painea nu si cu sare, ci numai cu miere. Acesta nu are totdeauna placerea ca tovarasa, dar e totdeauna vecin cu saturarea (cu plictiseala).

ˇ         Cel ce spala haina rupta a aproapelui cu cuvinte dumnezeiesti, sau o coase prin daruri, arata ca unul care, stapan fiind, imbraca infatisare de sluga. Dar sa ia seama cel ce face aceasta, ca nu cumva, nefacand-o ca o sluga, sa-si piarda, deodata cu plata sa, si cinstea puterii de stapan care i se cuvine, pentru slava desarta.

ˇ         Precum credinta este temelia celor nadajduite; asa este chibzuinta temelia sufletului; iar smerenia, a virtutii. Dar e de mirat cum cele desavarsite prin ele insele se fac nedesavarsite fara cele intamplatoare (fara accidente).

ˇ         ''Domnul, zice, va pazi intrarea ta si iesirea ta'', adica a mancarilor si a cuvintelor prin infranare. Caci cel ce e cu infranare la intrarea si iesirea mancarilor si a cuvintelor, scapa de pofta ochilor si-si imblanzeste mania care vine din lipsa rasuflarii. Caci inainte de toate acestea trebuie sa aiba grija si sa se sarguiasca in tot chipul nevoitorul. Fiindca prin ele se imputerniceste viata lucratoare si prin el se intareste cea contemplativa.

ˇ         Unii cu multa grija de intrarea mancarilor, dar se poarta cu nepasare fata de iesirea cuvintelor. Unii ca acestia ''nu stiu sa scoata mania din inima si pofta din trup'', cum zice Eclesiastul, prin ceea ce obisnuieste Duhul innoitor sa zideasca inima curata.

ˇ         Curata-ti rarunchii cu focul nesaturarii de mancari si probeaza-ti inima cu infranarea de la cuvinte; si vei avea in slujba celor bune atat pofta cat si iutimea.

ˇ         Placerea celor de sub pantece scade in cei ce se nevoiesc, trupul pierzandu-si vigoarea, dar mai ramane cea a gatlejului, in cel ce n-a ajuns sa o pedepseasca precum se cuvine. Trebuie sa te silesti, asadar, sa inlaturi necinstea urmarilor, stingand pricina, ca nu cumva aflandu-te acolo strain de virtutea infranarii, sa fii acoperit de rusine.

ˇ         Ascetul trebuie sa stie cand si nu ce mancari trebuie sa-si hraneasca trupul ca dusman; cand sa-l mangaie ca prieten; si cand sa-l ingrijeasca ca bolnav; ca nu cumva, prin nebagare de seama, cele ale dusmanului sa le socoteasca ale prietenului, iar cele ale prietenului sa le puna in seama dusmanului, iar ale acestuia iarasi sa le socoteasca ale bolnavului. Caci la vremea ispitei, il va razboi fiecare, dupa ce a dat sminteala fiecaruia.

ˇ         Cand cel ce hraneste socoteste mai de pret decat desfatarea, harul lacrimilor venind la el incepe sa-l mangaie si sa-l faca sa uite de orice alta placere, ca una ce e coplesita de placerea neasemanat mai mare a acestora.

ˇ         Rugaciunea si tacerea sunt virtuti care atarna de noi, prin puterea noastra. Iar postul si privegherea sunt virtuti care nu atarna de noi, ci, de cele mai multe ori, de temperamentul trupului. Deci nevoitorul trebuie sa se indeletniceasca cu ceea ce-i este mai usor.

ˇ         Nu te lasa legat de ceea ce e mic si nu vei robi la ceea ce e mare. Caci raul mai mare nu ia fiinta inaintea celui mic.

ˇ         Cautand la cele mari, vei fi temut de cele mai mici. Dar vei fi dispretuit de acestea, de nu te vei gandi la acelea.

ˇ         Nu vei putea ajunge la virtutile mai mari, de nu vei atinge varful celor ce-ti stau in putere.

ˇ         Nu vei taia patimile care te razboiesc, de nu vei lasa mai intai nelucrat pamantul din care se hranesc.

ˇ         Unii se sarguiesc sa curete numai materia trupului, iar altii si pe a sufletului. Cei dintai au dobandit putere numai impotriva pacatului cu fapta; ceilalti si impotriva patimii. Impotriva poftei, insa, foarte putini.

ˇ         Materia rea a trupului este impatimirea (libidinozitatea); a sufletului dulcea patimire (voluptatea); iar a mintii aplecarea spre patima. Pe cea dintai o caracterizeaza pipaitul; pe-a doua, celelalte simturi; iar pe cea din urma, dispozitia contrara.

ˇ         Voluptosul este aproape de libidinos; iar cel aplecat spre patimire aproape de voluptos. Dar nepatimasul e departe de toti acestia.

ˇ         Libidinos e cel in care puterea pacatului e mai tare ca ratiunea, chiar daca deocamdata nu pacatuieste; voluptos cel in care lucrarea pacatului e mai slaba ca ratiunea, chiar daca pacatuieste inauntru. Iar aplecat spre patima e cel ce e lipit mai mult prin libertate decat prin robie de mijloace. Iar nepatimas e cel ce nu cunoaste peste tot deosebirea acestora.

ˇ         Libidinozitatea se pierde din suflet prin post si rugaciune; voluptatea prin priveghere si tacere; aplecarea spre patima prin linistire si atentie. Iar nepatimirea se naste din pomenirea lui Dumnezeu.

ˇ         Cine se va vedea pe sine dezbracat de pacat, inainte de moartea cea de obste a trupului? Si cine s-a cunoscut pe sine si firea sa, cum este, inainte de dezbracarea viitoare?

ˇ         Mintea patimasa nu toate intra inauntrul portii inguste a rugaciunii, inainte de a parasi grijile pricinuite de pofte, ci se va framanta mereu cu durere pe langa pridvoarele aceleia.

ˇ         Rugaciunea, imputernicita de lacrimi, scoate afara din suflet toate gandurile care o dusmanesc; dar le aduce iarasi imprastierea mintii, imputernicita de usuratatea fata de lege. Cel ce a izgonit-o pe aceasta a izgonit si raul atoatepricinuitor al cutezantei (la vorba).

ˇ         Dumnezeiescul Apostol ne indeamna sa rabdam in credinta, sa ne bucuram in nadejde si sa staruim in rugaciune, ca sa ramana in noi bunul bucuriei. Daca e asa, cel ce nu rabda nu e credincios; cel ce nu se bucura nu e cu buna nadejde, caci a lepadat pricina bucuriei, rugaciunea, nestaruind in ea.

ˇ         Daca mintea, petrecand de la inceput in ganduri lumesti, a castigat atata dragoste de ele, cata prietenie n-ar dobandi fata de rugaciune, petrecand necontenit in ea? Caci in cele ce zaboveste, zice, in acelea si obisnuinta a se largi.

ˇ         Marturia mintii iubitoare de Dumnezeu este rugaciunea de-un singur gand; a gandului chibzuit este cuvantul la vreme; iar a simtirii eliberate gustul de un singur fel. Prin acestea trei se zice ca se intaresc cele ale sufletului.

ˇ         Cel ce se roaga gandindu-se la vaduva care a miscat judecata impotriva asupritorului crud nu va slabi niciodata din pricina intarzierii bunatatilor fagaduite.

ˇ         Nu va ramane rugaciunea in cel ce zaboveste la cele gandite inauntru si la cele graite in afara. Dar tot ea se va intoarce la cel ce le taie pe cele mai multe.

ˇ         De nu vor strabate cuvintele rugaciunii la adancurile sufletului, nu vor fi lasate lacrimile sa se rostogoleasca pe obrajii fetei.

ˇ         Spicele vor rasari plugarului, daca semintele n-au fost aruncate la suprafata pamantului (la vedere). Iar monahului ii vor izvori lacrimile, daca patrunde cu osteneala cuvintele rugaciunii.

ˇ         Cel ce se indeletniceste cu cunostinta (gnosticul) trebuie sa stie ca mintea se afla uneori in tara intelesurilor, alteori in cea a gandurilor si alteori in cea a simtirii. Iar cand e in aceasta, se afla fie in cele cu rost, fie mai degraba in cele fara rost.

ˇ         Neaflandu-se mintea in intelesuri, nu se afla in intelesuri. Dar aflandu-se in simtire, este cu toate.

ˇ         Prin inteles, mintea strabate spre cele inteligibile; prin gand, ratiunea, spre cele rationale; iar prin inchipuire, simtirea, spre cele ce sunt de faptuit.

ˇ         Altceva este intelesul lucrului, altceva ratiunea lui si altceva ceea ce cade sub simtire. Cel dintai este fiinta; a doua accidentul; iar cea din urma deosebirea obiectului.

ˇ         Nu vei putea face sufletul sa fie numai cu gandurile din jurul sau, chiar daca iti vei sili trupul sa petreaca in singuratate, cugetand pururi numai la ticalosia lui. Caci numai cu vremea, din mila lui Dumnezeu, vei putea sa te intorci la cinstea dintai a obarsiei tale de neam bun (la demnitatea dintai a nobletei tale).

ˇ         Cel ce se ocupa cu faptuirea poate usor sa-si supuna mintea rugaciunii, iar contemplativul rugaciunea mintii: cel dintai retragandu-si simtirea de la chipurile vazute, iar celalalt mutandu-si sufletul la ratiunile ascunse in chipuri. Cel dintai isi convinge mintea sa uite de ratiunile trupurilor, iar celalalt sa cugete la cele netrupesti. Iar netrupesti sunt ratiunile trupurilor, insusirile si fiintele lor.

ˇ         Cand iti vei dezrobi mintea din placerea (voluptatea) trupurilor, banilor si mancarilor, orice vei face ti se va socoti dar curat, adus lui Dumnezeu; si ti se va da in schimb sa-ti deschizi ochii inimii tale si sa poti strivi clar ratiunile lui Dumnezeu, scrise in ea, care vor fi socotite, de gatlejul tau inteligibil, mai presus de miere si de ceara, prin dulceata data de ele.

ˇ         Nimic nu e mai infricosat ca gandul mortii si nimic mai minunat ca pomenirea lui Dumnezeu. Caci cea dintai aduce intristarea mantuitoare; iar cealalta daruieste veselie. ''Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice Proorocul, si m-am inveselit''. Iar Inteleptul zice: ''Adu-ti aminte de cele din urma si nu vei pacatui''. Dar e cu neputinta sa o dobandeasca cineva pe cea de-a doua, pana n-a incercat apasarea celui dintai.

ˇ         Pana ce n-a vazut mintea cu fata descoperita slava lui Dumnezeu, nu poate sufletul sa spuna intru simtirea sa: ''Iar eu ma voi bucura intru Domnul, ma voi desfata intru mantuirea Lui''. Caci zace acoperamantul iubirii de sine peste inima lui, spre a nu i se descoperi temeliile lumii, care sunt ratiunile fapturilor. Iar acest acoperamant nu-l va putea ridica fara osteneli de bunavoie si fara de voie.

ˇ         Conducatorul norodului lui Israel nu poate vedea pamantul fagaduintei, care este nepatimirea, dupa fuga din Egipt, care este pacatul cu lucrul, nici dupa trecerea marii, adica a robiei prin pofta si afectiune, ci numai dupa petrecerea in pustie, asezata intre faptele si miscarile pacatului, trimitand inainte pururi sa vazatoare si cercetatoare.

ˇ         Virtutile mai cuprinzatoare ale sufletului fiind trei: postul, rugaciunea si tacerea, cel ce vrea sa se desfaca (putin) de rugaciune trebuie sa se odihneasca intr-o oarecare contemplatie naturala; cel ce vrea sa se desfaca de tacere intr-o convorbire morala; iar cel ce posteste intr-a doua mancare daruita.

ˇ         Raiul nepatimirii, ascuns in noi, este icoana raiului viitor, care va primi pe cei drepti. Dar nu se vor afla afara de acela toti cati n-au putut sa ajunga inlauntrul acestuia.

ˇ         Albina, dorindu-se dupa livezi, isi aduna de-acolo materia mierii; iar sufletul, scrutand veacurile, isi aduna de acolo dulceata variata in cugetare.

ˇ         In viata singuratica, rasar ganduri simple; in viata in doi ganduri amestecate; iar de sufletul mult subtiat, gandurile s-au departat si vin la el numai minti goale de trupuri, care ii arata, descoperindu-i, ratiunile Providentei si ale Judecatii, ca niste temelii ale pamantului.

ˇ         In viata in doi, barbatul si femeia nu pot sa vada simplu, caci aceasta se va afla numai in viata singuratica, in care, pentru asemanarea in Hristos nu se va cunoaste deosebirea intre barbat si femeie.

ˇ         Gandurile nu sunt ale partii nerationale ale sufletului (caci nu este gand in dobitoace), nici ale celei mintale (fiindca nu e nici in Ingeri). Ci fiind roade ale partii rationale si folosindu-se de inchipuire ca de o scara, se urca spre minte de la simtire, vestindu-i aceleia cele ale acesteia, si se coboara spre simtire de la minte, punandu-i acesteia inainte cele ale mintii.

ˇ         Cand pacatul se primejduieste ca o corabie de puhoiul lacrimilor, gandurile rele se ivesc ca unele ce ies din adanc si incearca sa-i sara in ajutor.

ˇ         Gandurile se aduna in preajma sufletului, potrivit cu starea de fata a lui, fie ca niste talhari de mare ce vor sa-l scufunde, fie ca niste vaslasi ce vor sa-i ajute vazandu-l primejduit. Cei dintai il atrag la largul gandurilor necuvenite, intorcand carma, imping corabia la limanuri linistite.

ˇ         Gandul slavei desarte, fiind al saptelea, sufletul care doreste sa-l lepede ca pe cel din urma, de nu va dezbraca si pe cele dinaintea lui, nu va putea sa imbrace pe al optulea, care este dupa ele si pe care dumnezeiescul Apostol il numeste ''locuinta cereasca''. Cu aceasta se pot imbraca prin suspine numai cei ce s-au dezbracat pentru ea de cele materiale.

ˇ         De rugaciunea desavarsita se pot apropia gandurile ingeresti; de cea mijlocie cele duhovnicesti; iar de cea incepatoare cele rational-naturale.

ˇ          Faptuirea sta in a face simplu cele bune, ci si in a le face cum trebuie, savarsitorul hotarand de la sine vremea si masura pentru cele ce trebuie facute.

ˇ         Contemplativul, avand firea in armonie cu hotararea voii, savarseste plutirea fara osteneala, ca dus de curgerea apei. Iar cel ce se indeletniceste cu faptuirea, avand afectiunea firii potrivnica hotararii voii, sufera mare vartej de ganduri si putin lipseste sa ajunga la deznadejde, din pricina poverii.

ˇ         Rugaciunea impreunata cu contemplatia duhovniceasca este pamantul fagaduintei, in care curge, ca un lapte si ca o miere, cunostinta ratiunilor Providentei si Judecatii lui Dumnezeu. Iar cea impreunata cu vreo contemplatie naturala este Egiptul, in care se iveste, in cei ce se roaga, amintirea poftelor mai groase. In sfarsit, rugaciunea simpla este mana din pustie, care, pentru nefelurimea ei, celor ce nu rabda, le inchide din pricina poftei bunatatilor fagaduite; iar celor ce staruie pe langa aceasta hrana ingustata le pricinuieste o gustare mai inalta, care dainuieste.

ˇ         Precum manzul nu sufera primavara sa stea la iesle si sa manance cele de acolo, asa nici mintea tanara nu poate rabda mult ingustimea rugaciunii, ci se bucura mai bine, ca si acela, sa iasa la largul contemplatiei naturale, care se afla in psalmodie si in cetire.

ˇ         Precum nu toti cei ce ajung la convorbirea cu imparatul pot sa stea la masa cu el, asa nici cei ce ajung la intalnirea cu rugaciunea nu se vor bucura toti de contemplatia din ea.

ˇ         Rugaciunea fara strapungerea inimii e socotita de minte asa cum e socotita de gatlej mancarea fara sare.

ˇ         Se zice ca asinul salbatic rade de gloata orasului; iar rinocerul nu poate fi legat de nimeni. Tot asa mintea care imparateste peste fire si peste ratiunile firii rade de desertaciunea gandurilor cand se roaga, si nu poate fi luata in stapanire de nimic din cele supuse simturilor.

ˇ         Cel ce clatina batul impotriva cainilor ii intarata impotriva sa. La fel ii intarata pe draci cel ce se sileste sa se roage curat.

ˇ         Cel ce se nevoieste trebuie sa-si stranga simtirea la un singur fel de hrana; iar mintea la rugaciunea de la un singur gand. Facandu-se astfel neatarnata de patimi, va ajunge acolo, ca sa fie rapita la Domnul, in vremea rugaciunii.