Site pages Site News Blog Publisher File Catalog Photo Albums FAQ Forum

Diadoh arata ca, daca pana la Botez inauntrul sufletului se afla diavolul, de la Botez inauntrul lui se salasluieste harul, iar diavolul e scos afara. De aici inainte sufletul este influentat de har dinauntrul sau; iar diavolul il influenteaza numai din afara, prin mustul trupului si prin simturile lui. ''Unii au nascocit cu atat harul cat si pacatul, adica atat Duhul adevarului cat si duhul ratacirii se ascund in mintea celui ce se boteaza. De aceea zic ca o persoana imbie mintea spre cele bune, iar cealalta indata spre cele potrivnice. Eu insa am inteles din dumnezeiestile Scripturi si din insasi simtirea mintii ca inainte de Sfantul Botez harul indeamna sufletul spre cele bune din afara, iar Satana foieste in adancurile lui, incercand sa stavileasca toate iesirile mintii inspre dreapta. Dar din ceasul in care renastem, diavolul e scos afara, iar harul intra inauntru. Ca urmare aflam ca, precum odinioara stapanea asupra sufletului ratacirea, asa dupa Botez stapaneste asupra lui adevarul. Lucreaza, ce e drept, Satana asupra sufletului si dupa Botez, ca si mai inainte, ba de multe ori chiar mai rau. Dar nu ca unul ce se afla la un loc cu harul, sa nu fie, ci invaluind oarecum mintea in fumul dulceturilor nerationale, prin mustul trupului''. Cu alte cuvinte, pana nu se salasluieste harul in adancul sufletului, lucreaza chiar din el dracii cei mai subtiri, oprindu-l de la dorirea binelui si indemnandu-l la patimi sufletesti. Dar dupa ce se salasluieste harul in minte, vin la rand dracii mai materiali, care atata trupul spre patimi trupesti, ca sa desparta mintea din comuniunea cu harul. ''Harul lui Dumnezeu se salasluieste in insusi adancul sufletului. De aceea din insusi adancul inimii simtim oarecum izvorand dragostea de Dumnezeu, cand ne gandim fierbinte la El. Iar dracii de aici inainte se muta si se incuibeaza in simturile trupului, lucrand prin firea usor de influentat a trupului asupra celor ce sunt inca prunci cu sufletul� De aceea harul, prin simtirea mintii inveseleste trupul cu o bucurie negrait la cei ce sporesc in cunostinta; iar dracii, prin simturile trupului, robesc sufletul, imbiindu-l, ucigasii, cu sila spre cele ce nu vrea, cand ne afla mai ales umbland fara grija si cu nepasare pe calea credintei''.

Viata duhovniceasca incepe cu frica de Dumnezeu. ''Nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu din toata inima, daca nu se teme mai intai de El intru simtirea inimii''. Prin frica incepe sa se curete sufletul de pacate. Dar chiar inainte de aceasta trebuie sa se desfaca de grijile lumesti. Pana ce sufletul e nepasator si dornic de placeri nu simte frica de Dumnezeu. Dar cand incepe sa se curete cu luare aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vietii. Curatindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desavarsita, in care nu mai este frica, ci nepatimire. ''Cel ce iubeste pe Dumnezeu crede cu adevarat in El si implineste cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai si nu este in iubire, nu are nici credinta pe care crede ca o are''.

Dupa curatirea de patimile trupesti, lucrarea in care rol mare are ascultarea si infranarea, trebuie sa se faca si curatirea mintii de ganduri rele, lucru care cere o linistire a mintii. ''Cei ce se nevoiesc trebuie sa-si pazeasca pururi cugetul neinviforat, ca mintea deosebind gandurile ce intra in ea, pe cele bune si trimise de Dumnezeu sa le aseze in camarile memorie, iar pe cele urate si dracesti sa le arunce afara din vistieriile firii''. ''Dar numai Duhul Sfant poate curata mintea cu adevarat� Caci stralucind El necontenit in camarile sufletului, nu numai ca se fac aratate in minte micile si intunecoasele navaliri ale dracilor, ci se si slabesc, fiind vadite de lumina aceea sfanta si slavita. De aceea zice Apostolul: ''Duhul sa nu-l stingeti''.

Curatindu-se mintea, se pune in lucrare simtirea ei, care este un organ prin care mintea se raporteaza la cele nevazute si dumnezeiesti, ca simturile trupului la cele vazute. ''Simtirea aceasta a mintii'', sau a ''inimii'', sau a ''sufletului'', nu trebuie inteleasa insa ca o vedere materiala a lui Dumnezeu. ''Nimeni sa nu nadajduiasca, auzind de simtirea mintii ca i se va arata in chip vazut slava lui Dumnezeu. Spunem numai ca cel ce si-a curatit sufletul simte printr-o gustare negraita mangaierea dumnezeiasca, dar nu ca i se arata ceva din cele nevazute. Pentru ca acum umblam prin credinta, nu prin vedere, zice fericitul Pavel. Daca deci i se va arata vreunui nevoitor fie vreo lumina, fie vreo forma cu chip de foc, fie glas, sa nu primeasca nicidecum o astfel de vedere. Caci este amagire vadita a vrajmasului''. ''Ca mintea, cand incepe sa fie lucrata cu putere de lumina dumnezeiasca, se face intreaga stravezie, incat isi vede in chip imbelsugat lumina sa, nimeni nu se indoieste. Caci asa devine cand puterea sufletului biruieste cu totul asupra patimilor. Dar ca tot ce i se arata intr-o forma oarecare, fie ca lumina, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrajmasului ne invata limpede dumnezeiescul Pavel, spunand ca acela se preface in inger al luminii''.

Dar inaintarea aceasta in viata duhovniceasca, spre nepatimire, dragoste si vedere tainica, nu se face fara lupte. ''Cand mintea incepe sa simta harul Preasfantului Dup, atunci si Satana mangaie sufletul printr-o simtire dulce, in timpul odihnei de noapte, cand vine ca o adiere de somn usor peste el''. Ceea ce ajuta atunci sufletului sa alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. ''Daca deci mintea va fi aflata tinand in amintire fierbinte numele sfant al Domnului Iisus si se va folosi ca de o arma de numele acela preasfant si preamarit, va pleca amagitorul viclean''.

Cu cat se imbogateste sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atat ''ingaduie Domnul mai mult sa fie suparat de draci, ca sa invete tot mai mult sa faca deosebire intre bine si rau si sa se faca mai smerit''.

Diadoh are comuna cu multi scriitori din Rasarit teoria deosebirii dintre ''teolog'' si ''gnostic''. Teologul este propovaduitorul, cuvantatorul tainelor dumnezeiesti, care a primit darul cuvantului, al invataturii, care e totodata si darul intelepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul ''cunostintei'', al unirii cu Dumnezeu si al trairii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al rugaciunii, al insingurarii in adancurile trairii mistice, departe de orice grija.

''Poate nota cea mai surprinzatoare a acestei scrieri, zice Viller-Rahner, este ca viata duhovniceasca apare de la inceput pana la sfarsit ca o ''traire'' si ca la orice pas se vorbeste de ''experienta''�

ˇ         Definitia credintei: cugetare nepatimasa despre Dumnezeu.(Diadoh al Foticeii)6

ˇ         Definitia nadejdii: calatoria mintii spre cele nadajduite. (Diadoh al Foticeii)9

ˇ         Definitia rabdarii: staruinta neincetata de a vedea cu ochii intelegerii pe Cel nevazut, ca vazut. (Diadoh al Foticeii)39

ˇ         Definitia neiubirii de argint: a vrea sa nu ia bani, asa cum vrea cineva sa aiba. (Diadoh al Foticeii)41

ˇ         Definitia cunostintei: a te uita pe tine cand te gandesti la Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Definitia smeritei cugetari: uitarea atenta a ispravilor tale. (Diadoh al Foticeii)45

ˇ         Definitia curatiei: simtire pururi lipita de Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)4

ˇ         Definitia iubirii: sporirea prieteniei fata de cei ce ne ocarasc. (Diadoh al Foticeii)11

ˇ         Definitia desavarsitei desfatari in Dumnezeu: a socoti bucurie tristetea mortii. (Diadoh al Foticeii)24

ˇ         Raul nu este in fire, nici nu este cineva rau prin fire. Caci Dumnezeu nu a facut ceva rau. Cand insa cineva, din pofta inimii, aduce la o forma ceea ce nu are fiinta, atunci aceea incepe sa fie ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenita a amintirii lui Dumnezeu sa ne ferim de a ne deprinde cu raul. Caci e mai puternica firea binelui, decat deprinderea raului. Fiindca cel dintai este, pe cand cel de al doilea, nu este, decat numai in faptul ca se face. (Diadoh al Foticeii)23

ˇ         Cuvantul duhovnicesc umple de siguranta simtirea mintii, caci e purtat de lucrarea dragostei ce izvoraste din Dumnezeu. De aceea mintea noastra se indeletniceste, fara sa fie silita, cu grairea despre Dumnezeu. Caci nu simte atunci vreo lipsa care provoaca grija. Fiindca atat de mult se largeste prin vederi, cat vrea lucrarea dragostei. Bine este deci sa asteptam totdeauna cu credinta, ca sa primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvanta. Caci nimic nu e mai sarac decat cugetarea care, stand afara de Dumnezeu, filozofeaza despre Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Nici cel ce este inca luminat nu se cade sa se apropie de vederile duhovnicesti; nici cel invaluit din belsug de lumina bunatatii Preasfantului Duh sa nu inceapa a cuvanta, pentru ca lipsa luminii aduce nestiinta; iar belsugul nu ingaduie sa vorbeasca. Caci sufletul fiind atunci beat de dragoste catre Dumnezeu, vrea sa se desfateze cu glas tacut de slava Domnului. Prin urmare numai cel ce tine mijlocia iluminarii, trebuie sa purceada a grai despre Dumnezeu. Caci aceasta masura daruieste sufletului cuvinte pline de stralucire. Iar stralucirea iluminarii hraneste credinta celui ce graieste intru credinta. Caci randuiala este ca cel ce invata pe altii sa guste, prin dragoste, el mai intai din rodul cunostintei, asa cum plugarul care se osteneste trebuie sa se impartaseasca el mai intai din roade. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Atat intelepciunea, cat si cunostinta, cat si celelalte daruri dumnezeiesti sunt ale unuia si aceluiasi Duh Sfant. Dar fiecare din ele isi are lucrarea sa deosebita. De aceea unuia i s-a dat intelepciune, altuia cunostinta intru acelasi Duh, marturiseste Apostolul. Cunostinta leaga pe om de Dumnezeu prin experienta, dar nu indeamna sufletul sa cuvanteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec in viata monahala sunt luminati de ea in simtirea lor, dar la cuvinte dumnezeiesti nu vin. Daca insa se da cuiva pe langa cunostinta si intelepciune, in duh de frica, lucru ce rar se intampla, aceasta descopera insasi lucrarea cunostintei, prin dragoste. Fiindca cea dintai obisnuieste sa lumineze prin traire, a doua prin cuvant. Dar cunostinta o aduce rugaciunea si linistea multa, cand lipsesc cu desavarsire grijile; iar intelepciunea o aduce meditarea fara slava desarta a cuvintelor Duhului, si mai ales harul lui Dumnezeu pe care o da. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Cand facultatea impulsiva (mania) a sufletului se porneste impotriva patimilor, trebuie sa stii ca este vreme de tacere, caci este ceas de lupta. Iar cand vede cineva ca starea aceasta de neliniste a ajuns la liniste, fie prin rugaciune, fie prin milostenie, sa se lase miscat de dragostea cuvintelor, asigurand insa prin legaturile smeritei cugetari aripile mintii. Caci pana nu se smereste cineva foarte prin dispretuirea de sine, nu poate grai despre maretia lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)43

ˇ         Cuvantul duhovnicesc pastreaza sufletul celui ce-l graieste pururi neiubitor de slava desarta. Caci mangaind toate partile sufletului prin simtirea inimii, il face sa nu mai aiba trebuinta de slava de la oameni. De aceea ii pazeste pururi cugetarea fara naluciri, prefacand-o intreaga in dragostea de Dumnezeu. Dar cuvantul intelepciunii lumesti il indeamna pe om pururi spre iubirea de slava. Caci neputand mangaia si satisface pe cei ce-l graiesc, prin experienta simtirii, le daruieste placerea laudelor, fiind el insusi o plasmuire a oamenilor iubitori de slava. Vom cunoaste deci fara ratacire aceasta inraurire a cuvantului lui Dumnezeu, daca vom cheltui ceasurile cand nu graim, in tacere lipsita de griji si in pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Stiu pe cineva care iubeste asa de mult pe Dumnezeu, plangand totusi ca nu-l poate iubi cat vrea, incat sufletul lui este necontenit intr-o astfel de dorinta fierbinte, ca Dumnezeu se slaveste in el, iar el este ca si cand n-ar fi. Despre sine nu stie ce valoare are, iar laudele cuvintelor nu-l indulcesc. Caci din multa dorire a smereniei nu-si cunoaste vrednicia sa, ci slujeste lui Dumnezeu dupa randuiala preotilor. Iar din multa iubire de Dumnezeu isi ascunde amintirea vredniciei, ingropand cu smerenie undeva in adancul dragostei de Dumnezeu lauda ce i se cuvine din pricina acestei vrednicii, ca sa-si para in cugetarea sa totdeauna o sluga netrebnica, fiind cu totul strain de vrednicia sa, prin dorul dupa smerenie. Acest lucru suntem datori sa-l facem si noi, fugind de orice cinste si slava, pentru covarsitoarea bogatie a dragostei Domnului, care ne-a iubit asa de mult pe noi. (Diadoh al Foticeii)45

ˇ         Cand incepe cineva sa simta cu imbelsugare dragostea lui Dumnezeu, incepe sa iubeasca si pe aproapele intru simtirea duhului. Si aceasta este dragostea despre care graiesc toate Sfintele Scripturi. Caci prietenia dupa trup se desface foarte usor cand se gaseste o cat de mica pricina. Pentru ca nu a fost legata cu simtirea Duhului. Dar in sufletul ce sta sub inraurirea lui Dumnezeu, chiar daca s-ar intampla sa se produca vreo suparare, totusi legatura dragostei nu se desface dintr-insul. Caci aprinzandu-se pe sine insusi din nou de focul dragostei lui Dumnezeu, indata revine iarasi la starea cea buna si cu multa bucurie primeste dragostea aproapelui, chiar daca a fost ocarat sau pagubit mult de catre acela pentru ca acest suflet topeste in dulceata lui Dumnezeu amaraciunea iscata de galceava. (Diadoh al Foticeii)11

ˇ         Nimeni nu poate sa iubeasca pe Dumnezeu din toata inima, daca nu se va teme de El mai intai intru simtirea inimii. Caci numai curatindu-se si inmuindu-se sufletul prin inraurirea temerii, vine la dragoste lucratoare. Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu in chipul aratat, daca nu va parasi toate grijile lumesti. Caci numai cand ajunge mintea la liniste multa si la negrija, o stramtoreaza frica de Dumnezeu, curatind-o intru simtire multa de toata grosimea pamanteasca, ca astfel sa o aduca la marea dragoste a bunatatii lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)13

ˇ         Ranile primite de trup, daca s-au inasprit si s-au umplut de murdarie, nu simt lucrarea leacului: dar dupa ce sunt curatite, simt lucrarea leacului, ajungand prin el la tamaduire desavarsita. Asa si sufletul: cata vreme e neingrijit si acoperit in intregime de lepra voluptatii, nu poate simti frica lui Dumnezeu, chiar daca i-ar vesti cineva neincetat judecata infricosata si aspra a lui Dumnezeu. Dar cand incepe sa se curateasca cu multa luare aminte, simte frica lui Dumnezeu ca pe un leac adevarat al vietii, care mustrandu-l, il arde ca intr-un foc fara durere. Pe urma, curatindu-se treptat, ajunge la curatirea desavarsita, sporind in dragoste pe masura ce se micsoreaza frica din el. In felul acesta ajunge la dragostea desavarsita, in care, cum am zis, nu mai este frica, ci nepatimirea deplina, produsa de slava lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)43

ˇ         Sufletul care nu s-a izbavit de grijile lumesti nu iubeste nici pe Dumnezeu cu adevarat si nu dispretuieste nici pe diavolul cum trebuie. Caci grija vietii ii este ii este ca un acoperamant, care il impovareaza. Din aceasta pricina mintea nu-si poate cunoaste dreptul de judecata asupra acestor feluri de lucruri, ca sa dea fara greseala hotararile judecatii sale. Deci in toate chipurile retragerea din lume e folositoare. (Diadoh al Foticeii)22

ˇ         Ţine de sufletul curat cuvantul fara pizma, ravna fara rautate ii dragostea neincetata fata de Domnul slavei. Atunci si mintea isi potriveste cumpenele sale cu exactitate, fiind de fata in cugetarea sa ca in cel mai curat loc de judecata. (Diadoh al Foticeii)43

ˇ         Cand cercetam adancul credintei, se tulbura, dar cand il privim cu dispozitia simpla a inimii, se insenineaza. Caci adancul credintei, fiind apa uitarii relelor, nu rabda sa fie cercetat de cugetari iscoditoare. Sa plutim deci pe aceste ape cu simplitatea intelegerii, ca sa ajungem la limanul voii lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Nimeni nu poate iubi sau crede cu adevarat, daca nu se are pe sine insusi paras al sau. Caci cand cunostinta noastra se tulbura prin mustrarile ce si le face, nu mai e lasata mintea sa simta mireasma bunurilor supra-lumesti, ci indata e cuprinsa de indoiala: pe de o parte doreste acea mireasma cu ardoare pentru experienta lor anticipata prin credinta, pe de alta nu o mai poate prinde cu simtirea inimii prin dragoste, din pricina deselor impunsaturi ale constiintei mustratoare. Dar curatindu-ne pe noi insine printr-o atentie mai fierbinte, vom castiga ceea ce dorim in Dumnezeu, dobandind o si mai deplina experienta. (Diadoh al Foticeii)43

ˇ         Cei ce se nevoiesc trebuie sa-si pastreze cugetarea netulburata, ca mintea deosebind gandurile ce trec prin ea, pe cele bune si trimise de Dumnezeu sa le aseze in camarile amintirii, iar pe cele intunecoase si dracesti sa le arunce afara din jitnitele firii. Caci atunci cand marea e linistita, pescarii vad pana in adancuri, incat nu le scapa aproape nici unul din pestii care misuna acolo. Dar cand e tulburata de vanturi, ascunde in negura tulburarii ceea ce se lasa cu prisosinta sa fie vazut cand e linistita si limpede. Mestesugul celor ce pun la cale viclesugurile pescaresti nu mai atunci nici o putere. Aceasta se intampla sa o pateasca si mintea contemplativa, mai ales atunci cand dintr-o manie nedreapta se tulbura adancul sufletului. (Diadoh al Foticeii)22 28

ˇ         Sunt foarte putini aceia care isi cunosc cu de-amanuntul toate greselile lor si a caror minte nu e rapita niciodata de la pomenirea lui Dumnezeu. Caci precum ochii nostri cei trupesti, cand sunt sanatosi pot vedea toate, pana si tantarii care zboara in aer, dar cand sunt acoperiti cu albeata sau de niscai urdori, chiar daca vine inaintea lor vreun lucru mare nu-l vad decat foarte sters, iar pe cele mici nici nu le prind cu simtul vederii, tot asa si sufletul, de isi va subtia cu luare aminte coaja care i-a venit din iubirea de lume, va socoti chiar si cele mai mici greseli ale sale ca foarte mari si va varsa neincetat lacrimi peste lacrimi cu multa multumire. Caci s-a spus: ''Dreptii se vor marturisi numelui Tau''. Dar de va starui in dragoste de lume, chiar daca ar savarsi vreo ucidere, sau alta fapta vrednica de mare pedeapsa, o va privi foarte linistit, iar celorlalte greseli nu le va da nici o insemnatate, ci le va socoti adeseori ca ispravi. De aceea nu se va rusina netrebnicul nici chiar sa le apere cu caldura. (Diadoh al Foticeii)33

ˇ         Numai Duhul Sfant poate sa curateasca mintea. Caci de nu va intra Cel puternic sa dezarmeze si sa lege pe talhar, nu se va slobozi nicidecum prada. Deci se cade ca prin toate si mai ales prin pacea sufletului sa dam odihna Duhului Sfant in noi, ca sa avem sfesnicul cunostintei luminand in noi totdeauna. Caci raspandindu-si el neincetat lumina in camarile sufletului, nu numai ca se fac aratate in minte acele mici si intunecate atacuri (momeli) ale dracilor, ci se si slabesc, fiind date pe fata de lumina aceea sfanta si slavita. De aceea Apostolul zice: ''Duhul sa nu-l stingeti!'', adica nu lucrati, sau nu ganditi cele rele, ca sa nu intristati bunatatea Duhului Sfant si sa va lipsiti de sfesnicul acela ocrotitor. Caci nu se stinge Cel vesnic si de viata facator, ci de-l vom intrista se va departa de la noi, lasand mintea incetosata si neluminata. (Diadoh al Foticeii)28

ˇ         Simtirea mintii consta in gustarea precisa a realitatilor distincte din lumea nevazuta. Caci precum prin simtul gustului trupesc, cand se afla in stare de sanatate, deosebim fara greseala cele bune de cele rele si dorim cele bune, tot asa mintea noastra, cand incepe sa se miste in deplina sanatate si fara griji, poate sa simta din belsug mangaierea dumnezeiasca si sa nu mai fie rapita niciodata de contrariul aceleia. Si precum trupul, gustand din dulceturile pamantesti, experimenteaza fara greseala simtirea lor, asa si mintea, cand se afla deasupra cugetului trupesc, poate sa guste fara sa se insele mangaierea Duhului Sfant. (''Gustati, zice, si vedeti ca e bun Domnul'' si sa pastreze amintirea gustarii neuitata prin lucrarea dragostei, incat sa-si poata da seama fara greseala de cele ce-i sunt de folos$ dupa Sfantul care zice: ''Si aceasta ma rog, ca dragostea voastra sa prisoseasca tot mai mult si mai mult, in cunostinta si simtire, ca sa pretuiti cele ce sunt de folos''). (Diadoh al Foticeii)28

ˇ         Cand mintea noastra incepe sa simta harul Preasfantului Duh, Satana cauta si el sa ne mangaie sufletul printr-o simtire la aparenta placuta, aducand peste noi, in vremea linistirii de noapte, o adiere asemenea unui somn foarte usor. Dar daca mintea va fi gasita tinand in pomenire fierbinte sfantul nume al Domnului Iisus si va folosi preasfantul si slavitul nume al Lui, ca pe o arma impotriva inselaciunii, se va departa amagitorul viclean. Insa de aici inainte se va aprinde statornic impotriva sufletului. Iar urmarea va fi ca mintea, cunoscand cu de-amanuntul inselaciunea celui viclean, va castiga si mai multa experienta in a deosebi aceste doua lucrari. (Diadoh al Foticeii)28

ˇ         Mangaierea cea buna vine sau in vreme de veghe a trupului sau ca o aratare in somn a vreunui bun viitor; insa numai cand cineva, staruind in pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, s-a lipit de dragostea Lui. Iar mangaierea amagitoare vine, cum am spus, totdeauna cand cel ce se nevoieste e furat de o toropeala usoara, amestecata cu o jumatate de pomenire a lui Dumnezeu. Cea dintai, ca una ce e de la Dumnezeu, indeamna in chip vadit sufletele nevoitorilor spre dragoste, umplandu-se de multa bucurie. Cea de a doua, obisnuind sa invaluie sufletul intr-o adiere amagitoare, incearca sa fure prin somnul trupului simtirea mintii sanatoase, care pastreaza pomenirea lui Dumnezeu. Deci daca mintea se va afla, cum am spus, staruind cu luare aminte in pomenirea Domnului Iisus, va risipi adierea dulce la parere a vrajmasului si se va porni cu bucurie la razboiul impotriva lui, avand la indemana ca arma, pe langa har, experienta dobandita. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Se intampla uneori ca sufletul se aprinde spre dragostea lui Dumnezeu, fiind luat de o miscare nesovaielnica si lipsita de naluciri; el atrage atunci oarecum si trupul in adancul dragostei aceleia negraite, fie ca aceasta se intampla in vremea de veghe, fie, cum am zis, cand cel care e stapanit de lucrarea sfantului har ajunge in stare de somn. Atunci el nu mai cugeta la nimic, decat la aceea spre ceea ce a miscat. Cand i se intampla asa ceva, trebuie sa stie ca aceasta este lucrarea Duhului Sfant. Caci indulcindu-se atunci intreg de acea dulceata negraita, nu mai poate cugeta la nimic altceva, fiind coplesit de o bucurie adanca. Dar daca mintea, aflandu-se sub o astfel de lucrare, zamisleste vreo indoiala sub vreun inteles intinat, si se foloseste de sfantul nume spre a se apara de cel rau, si nu numai pentru a primi dragostea lui Dumnezeu, trebuie sa inteleaga ca aceea mangaiere cu infatisare de bucurie este de la inselatorul. Bucuria aceasta este lipsita de calitate si de intimitate, fiind produsa de vrajmasul care vrea ca sufletul sa preacurveasca. Caci atunci cand vede mintea laudandu-se cu experienta simtirii sale, el imbie sufletului anumite mangaieri bune la aparenta, ca aceasta, distrat de dulceata aceea moale si umeda, sa nu poata cunoaste amestecul celui viclean. Din aceasta sa cunoastem, prin urmare, Duhul adevarului si duhul inselaciunii. Caci este cu neputinta sa guste cineva cu simtirea din dulceata dumnezeiasca, sau sa experimenteze prin simtire amaraciunea dracilor, daca nu s-a umplut de incredintarea ca harul s-a salasluit in adancul mintii, iar duhurile rele petrec imprejurul madularelor inimii, lucru care dracii nu vreau sa fie niciodata crezut de oameni, ca nu cumva, stiind aceasta sigur, sa se inarmeze impotriva lor cu pomenirea lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)10 27

ˇ         Auzind despre simtirea mintii, nimeni sa nu creada ca i se va arata slava lui Dumnezeu in chip vazut. Caci zicem ca sufletul simte, cand e curat, printr-o anumita gustare negraita, mangaierea dumnezeiasca, dar nu ca i se arata ceva din cele nevazute. ''Fiindca acum umbla prin credinta si nu prin vedere'', cum zice fericitul Pavel. Deci daca i se va arata vreunuia dintre cei ce se nevoiesc, fie vreo lumina, fie vreo figura in chip de foc, fie vreun glas, nicidecum sa nu primeasca o astfel de aratare. Caci este o inselaciune vadita a vrajmasului, care a amagit pe multi prin nestiinta, facandu-i sa se abata de la calea adevarului. Noi insa stim ca pana ce petrecem in trupul acesta stricacios, suntem departe de Dumnezeu, adica nu putem sa-L vedem in chip vazut nici pe El, nici altceva din minunile ceresti. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Visurile, care sunt trimise sufletului de iubirea lui Dumnezeu, sunt marturiile neinselatoare ale unui suflet sanatos. De aceea nu trec de la o infatisare la alta, nici nu ingrozesc simtirea, nici nu aduc rasul sau plansul asa deodata. Ci se apropie de suflet cu toata blandetea, umplandu-l de bucurie duhovniceasca. De aceea si dupa ce s-a trezit trupul din somn, sufletul cauta cu mult dor sa prelungeasca bucuria visului. Dar in nalucirile aduse de draci totul se intampla dimpotriva. Ele nici nu raman la aceeasi infatisare, nici nu arata multa vreme o forma netulburata. Caci ceea ce nu au dracii din voie libera, ci imprumuta numai din dorinta de a amagi, nu poate sa-i indestuleze pentru multa vreme. De aceea spun lucruri mari si ameninta cumplit, luandu-si adeseori chip de ostasi; iar uneori si canta in suflet cu strigat. Dar mintea recunoscandu-i din aceste semne, cand e curata, trezeste trupul, iar uneori se si bucura fiindca a putut cunoaste viclenia lor. De aceea, vadindu-i adeseori chiar in vis, ii infurie grozav. Dar se intampla uneori ca nici visele bune nu aduc bucurie sufletului, ci aseaza in el o intristare dulce si lacrimi fara durere. Iar aceasta se intampla celor ce au inaintat mult in smerenia cugetarii. (Diadoh al Foticeii)25

ˇ         Nu trebuie sa ne indoim ca atunci cand mintea incepe sa se afle sub lucrarea puternica a luminii dumnezeiesti, se face intreaga stravezie, incat isi vede cu imbelsugare propria ei lumina. Caci aceasta se intampla, zice, cand puterea sufletului pune stapanire asupra patimilor. Dar ca tot ce i se arata intr-o anumita forma, fie ca lumina, fie ca foc, se intampla din uneltirea vrajmasului, ne invata limpede dumnezeiescul Pavel, zicand ca acela se preface in chipul ingerului luminii. Prin urmare nu trebuie sa se apuce cineva de viata ascetica cu nadejdea aceasta, ca nu cumva sa afle Satana prin aceasta sufletul gata pentru rapire; ci cu nadejdea ca sa ajunga numai sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata simtirea si convingerea inimii, ceea ce inseamna din tot sufletul, din toata inima si din tot cugetul. Caci cel ce e adus de lucrarea harului lui Dumnezeu la aceasta stare a iesit din lume, chiar daca este in lume. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Infranarea este un nume de obste, care se adauga la numele tuturor virtutilor. Deci cel ce se nevoieste trebuie sa se infraneze in toate. Caci precum oricare madular al omului, chiar daca dintre cele mai mici, de va fi taiat, face urata intreaga infatisare a omului, fie cat de mic madularul care lipseste, tot cel ce se neglijeaza chiar si numai o singura virtute, strica toata frumusetea infranarii, fara sa stie. Se cuvine deci sa ne ostenim nu numai pentru virtutile trupesti, ci si pentru cele care pot curata omul nostru cel dinauntru. Caci ce folos va avea cel ce-si pazeste trupul feciorelnic, daca sufletul si-l lasa sa se desfraneze cu dracul neascultarii? Sau cum se va incununa cel ce s-a infranat de lacomia pantecelui si de la toata pofta trupeasca, dar n-a avut grija de inchipuirea de sine si de iubirea de slava si n-a rabdat nici cel mai mic necaz, care e masura cu care se va masura lumina dreptatii celor ce au implinit faptele dreptatii in duh de smerenie? (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Cei ce se nevoiesc trebuie sa urasca toate patimile nerationale in asa fel incat sa le ajunga ura fata de ele o adevarata obisnuinta. Dar infranarea de mancari trebuie sa o pazeasca in asa fel, ca sa nu castige vreo scarba fata de vreuna din ele. Acesta ar fi un lucru vrednic de osanda si cu totul dracesc. Caci nu ne infranam de la ele fiindca ar fi vrednice de ocara (sa nu fie), ci, ca departandu-ne de multele mancari, sa pedepsim cu dreapta masura madularele aprinse ale trupului; apoi, ca sa avem destul prisos ca sa-l putem da saracilor, drept semn al dragostei adevarate. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Precum trupul ingreunat de multimea mancarilor face mintea molaie si greoaie, tot asa cand e slabit de prea multa infranare face partea contemplativa a sufletului, posomorata si neiubitoare de cunostinta. Deci mancarile trebuie sa se potriveasca cu starea trupului. Cand trupul e sanatos, trebuie sa fie chinuit atat cat trebuie, iar cand e slabit, sa fie ingrijit, dar cu masura. Caci cel ce se nevoieste nu trebuie sa-si slabeasca trupul decat atata cat trebuie ca sa-i inlesneasca lupta, ca prin ostenelile trupului si sufletul sa se curateasca dupa cuviinta. (Diadoh al Foticeii)34

ˇ         Cand dracul slavei desarte se aprinde puternic impotriva noastra, luand ca motiv venirea vreunor frati, sau a oricarui alt strain la noi, bine este sa lasam cu acest prilej ceva din asprimea dietei noastre obisnuite. Prin aceasta vom face pe drac sa plece fara isprava, ba mai degraba plangandu-si incercarea neizbutita. Totodata vom implini cu dreapta judecata legea dragostei, pazind in aceeasi vreme taina infranarii nedezvaluita, prin pogoramantul ce l-am primit. (Diadoh al Foticeii)44

ˇ         Precum pamantul udat cu masura face sa rasara cu cel mai mare spor samanta curata semanata in el, dar inecat de multe ploi aduce numai spini si maracini, asa si pamantul inimii, de vom folosi vinul cu masura, va scoate la iveala, curate, semintele ei firesti, iar pe cele semanate de Duhul Sfant in ea le va face sa rasara foarte infloritoare si cu mult rod; dar de o vom scalda in multa bautura, va preface in spini si maracini toate gandurile ei. (Diadoh al Foticeii) 34

ˇ         Cand mintea noastra inoata in valurile bauturii, nu numai ca vede in somn cu patima chipurile zugravite de draci, ci isi plasmuieste si in sine anumite vederi frumoase, imbratisand cu foc nalucirile sale, ca pe niste amante. Caci infierbantandu-se madularele ce servesc la impreunarea trupeasca de caldura vinului, mintea e silita sa-si infatiseze vreo umbra placuta a patimii. Se cuvine deci ca, folosindu-ne de dreapta masura, sa ne ferim de vatamarea ce vine din lacomie. Caci daca nu s-a nascut in minte placerea, care sa o impinga spre zugravirea pacatului, ea ramane intreaga lipsita de naluciri si, ceea ce-i mai mult, neafemeiata. (Diadoh al Foticeii)34

ˇ         Cei ce vor sa-si infraneze partile trupului care se umfla, nu trebuie sa umble dupa bauturile drese, pe care mesterii acestei nascociri le numesc aperitive, fiindca deschid drumul spre pantece belsugului de mancari. Caci nu numai calitatea lor e vatamatoare pentru trupurile celor ce se nevoiesc, ci si insasi amestecarea lor prosteasca raneste foarte tare constiinta tematoare de Dumnezeu. Ce-i lipseste doar vinului, ca sa fie muiata asprimea lui prin amestecarea cu felurite dulcegarii? (Diadoh al Foticeii)34

ˇ         Domnul nostru Iisus Hristos, invatatorul acestei sfintite vietuiri, a fost adapat cu otet in vremea patimilor de catre cei ce slujeau poruncii diavolesti, ca sa ne lase (imi pare mie) o pilda invederata despre dispozitia ce trebuie sa o avem in timpul sfintitelor nevointe. Caci nu trebuie sa se foloseasca, zice, de mancari si bauturi dulci cei ce se lupta impotriva pacatului, ci sa rabde mai degraba, fara sovaire, acreala si amaraciunea luptei. Dar s-a mai adaugat si isop in buretele ocarii ca sa ni se arate deplin modul in care ne putem curata. Caci acreala este proprie nevointelor, iar curatirea e proprie desavarsirii. (Diadoh al Foticeii)34

ˇ         Nimic nu te impiedica sa chemi doctorul la vreme de boala. Caci trebuia ca experienta omeneasca sa dea odata nastere acestui mestesug. De aceea au si existat leacurile, mai inainte de a fi aflat. Dar nu trebuie sa ne punem nadejdea vindecarii in ei, ci in Iisus Hristos, Mantuitorul si Doctorul nostru cel adevarat. Iar aceasta o spun celor ce urmaresc tinta infranarii in chinovii si in cetati, pentru faptul ca nu pot sa aiba neincetat credinta lucratoare prin dragoste, datorita imprejurarilor ce li se intampla; dar si pentru ca sa nu cada in slava desarta si in ispita diavolului, din care pricini unii dintre ei se lauda adeseori ca nu au trebuinta de doctori. Daca insa cineva isi duce viata retrasa in locuri mai pustii, numai intre doi sau trei frati de acelasi fel, sa se lase pe sine cu credinta numai in grija Domnului, care ne tamaduieste toata boala si toata neputinta, in orice patimire ar cadea. Caci dupa Domnul, ii ajunge pustia ca sa-l mangaie in boala lui. Fiindca unul ca acesta nu e lipsit niciodata de lucrarea credintei, nici nu are prilej sa se faleasca cu virtutea rabdarii, ci se foloseste de pustie ca de o buna acoperitoare. De aceea ''salasluieste Domnul in casa pe cei ce vietuiesc in singuratate''. (Diadoh al Foticeii)6