Saturday, 2017-11-18, 4:36 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Teologie Morala

Home » 2010 » August » 7 » Virtutea în viaţa morală creştină
2:26 PM
Virtutea în viaţa morală creştină

Cuvântul virtute (________) a pătruns în Noul Testament din limba greacă veche. El este folosit numai de patru ori în toate cărţile acestuia şi anume în două locuri (I Petru 2,9 şi II Petru 1,3), însemnând o perfecţiune sau desăvârşire dumnezeiască, iar în două locuri (Filip. 4,8 şi I Petru 1,5) însemnând o putere sau însuşire omenească. În Vechiul Testament, acest termen nu se găseşte, deoarece evreii, fiind puţin înclinaţi spre gândirea abstractă, n-au avut o noţiune corespunzătoare pentru ceea ce grecii numeau ________, iar romanii virtus.

          Dar faptul că acest cuvânt se găseşte aşa de rar în Noul Testament nu trebuie să ne inducă în eroare în ceea ce priveşte importanţa acordată virtuţii de către Sfânta Scriptură.

          Datorită diferitelor aspecte sub care este privită, virtutea este numită în Noul Testament „înţelepciunea spirituală”, „viaţă în duh, nu după trup” (Rom. 8, 6-16; Gal. 5, 5-16); „sfinţenie” şi „sfinţire” (I Petru 1,15 ş.u.; II Cor. 7,11; Evr. 13,14; I Tes. 4,3; Rom. 6,22); „dreptate”, „îndreptare”, „îndreptăţire” (Mt. 5,6; 6,33; Efes. 4,24; Iacob 1,25); „credinţă”, „iubire”, „ascultarea poruncilor lui Dumnezeu” (Gal. 5,6; I Cor. 6,19), „năzuinţă spre fapte bune” (Rom. 2,7; Tit 3,8; 2,8; 3,14; Iacob 2,14; Mt. 5,16).

          Din aceste texte reiese faptul că virtutea presupune o înnoire a vieţii (Efes. 3,16), o năzuinţă după modelul lui Iisus Hristos (Filip. 3,12), o luptă susţinută împotriva tuturor piedicilor din calea desăvârşirii (I Cor. 9,25; Efes. 6,13; II Tim. 4,5). În măsura în care se menţine această luptă, creştinul devine părtaş la iubirea lui Iisus Hristos şi prin aceasta la fericirea deplină.

          Plecând de la textele Sfintei Scripturi, unii Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, arată în mod clar ce se înţelege prin virtute. Astfel, Clement Alexandrinul consideră că: „virtutea nu este altceva decât o dispoziţie a sufletului în concordanţă cu raţiunea referitoare la viaţa întreagă”[1]. Sfântul Grigorie de Nisa, sub influenţa lui Aristotel, defineşte virtutea drept „calea de mijloc dintre două excese”[2], iar Sfântul Grigorie Teologul o defineşte ca o dispoziţie spre săvârşirea lucrurilor bune[3]. Fericitul Augustin se ocupă de virtute în numeroase locuri din scrierile sale, definind-o ca o dispoziţie a sufletului, potrivită naturii şi raţiunii, sau ca o calitate a sufletului celui înţelept, sau ca iubirea binelui moral sub toate formele sale[4]. El o consideră ca o forţă ce vindecă sufletul de diformităţile lui native aşa potrivnice iubirii binelui, sau ca puterea care curăţă ochiul inimii, chemată să vadă pe Dumnezeu, deci ca o propedeutică a vieţii celei paşnice.

          Mărturisirea Ortodoxă, în partea a III-a, se ocupă cu virtutea. La întrebarea a 3-a: Ce socotinţă trebuie să avem despre virtuţile creştine, adică despre faptele bune?, răsp[unsul este următorul: „Faptele bune sau virtutea creştină sunt roduri ce răsar din credinţă, ca dintr-un pom bun”, după cum este scris: „Din roadele lui îi veţi cunoaşte” (Mt. 7,16).

          Deci în viaţa morală creştină izvorul, măsura şi scopul virtuţii este iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Virtutea însăşi este dăruirea acestei iubiri care aşteaptă de la noi un răspuns. Caritatea este a ne lăsa cuprinşi în iubirea lui Dumnezeu prin iubirea lui Hristos, a renunţa eroic la propriul „eu” pentru a sluji lui Dumnezeu şi aproapelui prin iubire. Aceasta este pentru creştin adevărata înţelepciune. Rolul prioritar al înţelepciunii în viaţa creştină este acela de a discerne, în lumina credinţei şi cu ajutorul darurilor Duhului Sfânt, calea pe care trebuie să se angajeze iubirea.

          Virtutea este cea care pune în ordine iubirea, cea care instaurează ordinea veritabilă a iubirii. Doar iubirea lui Dumnezeu, cu virtuţile ce o însoţesc poate aşeza în noi această ordine. Doar cel care iubeşte pe Dumnezeu (Binele suprem) cunoaşte ierarhia autentică a bunurilor de tot felul care solicită iubirea noastră şi poate să le dea un răspuns corect. Toată virtutea culminează astfel în orientarea omului spre Dumnezeu prin Iisus Hristos şi harul Duhului Sfânt.

          Adevărata noţiune de virtute creştină se separă astfel categoric de concepţiile negative şi orgolioase, care nu văd în virtute decât stăpânirea răului. Acela posedă o virtute autentică (adevărată) care este pregătit interior să umple marea poruncă a iubirii.          Acela este virtuos care simte că este iubit de Dumnezeu şi nu-şi atribuie lui, în mod orgolios, binele care este în el.


[1] Paedag., I. 13; P.G., VIII, 372.

[2] In Cant. Cantic., 4; P.G., XLIV, 972.

[3] Poemata moralia, XXXIV, 50; P.G., XXXVII, 949.

[4] De mor. eccl., I, 6; P.L., XXXII, 1314.

Views: 583 | Added by: PortalOrtodox | Tags: Virtutea în viaţa morală creştină | Rating: 5.0/2
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2017