Home » 2010 » August » 7 » Teorii ce privesc originea conştiinţei morale
2:42 PM
Teorii ce privesc originea conştiinţei morale
Există mai multe teorii cu privire la originea conştiinţei morale care au
fost şi sunt şi astăzi într-un permanent conflict, fiecare din ele considerând
că deţine adevărul ultim. Unele pun accent pe elementele apriorice ale
conştiinţei, altele pe cele aposteriorice. Bunul simţ ne spune, însă, că nu
există conştiinţă şi nici conştiinţă reală în care elementele apriorice să nu
se întrepătrundă cu cele aposteriorice. De aceea, în afara spaţiului teologic,
Immanuel Kant ni se pare a fi făcut demersul cel mai important în clarificarea
originii conştinţei morale. El a încercat să concilieze cele două tendinţe
extreme: raţionalismul şi empirismul, care se pot manifesta în orizontul
cunoaşterii. Punctul de plecare şi punctul de sosire al sistemului Kantian se
întemeiază pe certitudinea faptului că legile raţiunii nu-şi au izvorul în
experienţă, ci ele sunt apriorice, adică preced experienţa şi o coordonează.
Prin aceasta el se opunea atât empirismului senzualist, care considera că orice
demers al cunoaşterii se întemeiază pe experienţa sensibilă, cât şi
raţionalismului vulgar, care considera că orice cunoaştere îşi are zvorul în
ideile înnăscute ale raţiunii şi deci nu ţinea cont de experienţă. Opunându-se
raţionalismului, Kant consideră că actul cunoaşterii este legat de experienţă,
că el se exercită asupra obiectului experienţei, adică asupra unui fenomen pe
care îl percepem în spaţiu şi timp, iar acolo unde încetează experienţa (adică
unde nu mai este vorba de fenomen, ci de lucrul în sine) şi cunoaşterea
încetează. Opunându-se senzualismului empiric, el afirmă că obiectul
cunoaşterii este desigur sensibil, adică de ordin experimental şi transmis prin
simţuri (senzaţii) dar lumea senzaţiei (obiectul experienţei sensibile) ar
rămâne haotică şi confuză dacă subiectul raţional nu s-ar folosi de categoriile
reprezentative ale timpului şi spaţiului pentru a pune în ordine aceste
reprezentări cu ajutorul legilor gândirii (categoriile raţiunii: cauză,
substanţă, contradicţie, identitate etc.)
Cu toată încercarea pe care
a făcut-o Kant de a depăşi cele două extreme, el rămâne totuşi raţionalist în
sistemul său deoarece pune accentul pe autonomia raţiunii subiective. În cele
două ipostaze ale sale, raţiunea teoretică se va aplica în ştiinţă şi raţiunea
practică, în morală. Noi, în viziunea lui Kant, nu putem să cunoaştem lumea externă
aşa cum apare ea (fenomenologică) dacă n-am avea în raţiunea noastră o formă
specifică şi apriorică şi tot la fel noi nu am putea evalua faptele noastre
dacă n-ar exista aprioric în sufletul nostru o funcţie specifică a raţiunii
practice şi anume conştiinţa morală.
Datorită raţionalismului
său, Kant va exclude din conştiinţa morală elementele afective şi o va reduce
doar la imperativul categoric. Această atitudine reducţionistă în ceea ce
priveşte originea conştiinţei morale, va fi criticată de Herbert Spencer şi
şcoala sa sociologică. H. Spencer considera că formele apriorice sunt
deprinderi dobândite prin experienţă şi cristalizate în puteri psihice.
Datorită repetării lor permanente şi transmiterii prin ereditate, noi le
considerăm ca fiind apriorice, anterioare experienţei. Sufletul omului, după
Spencer şi şcoala sociologică, era în perioada primitivă asemănător animalelor,
incapabil de gândire abstractă. Viaţa lui intelectuală era constituită doar din
reprezentări simple, izolate. De-a lungul timpului,a trecut prin trepte de
prefacere şi formele apriorice cu care el se naşte acum sunt un rezultat al
speciei întregi şi nu al experienţei individuale. Teoria lui Spencer este
legată de teoria evoluţionistă. Ambele teorii anulează realitatea apriorică a conştiinţei
morale şi susţin apariţia ei pe o anumită treaptă a evoluţiei omului. Această
ipoteză evoluţionistă nu poate fi confirmată de experienţă. Dimpotrivă,
experienţa aduce argumente în favoarea kantianismului. Dintotdeauna omul a avut
aceleaşi facultăţi spirituale şi experienţa şi ereditatea n-au adăugat altele
în plus, ci doar le-a îmbogăţit. Cum s-ar putea ca facultăţile spiritului şi
categoriile apriorice cu care operează să fie create de experienţă, atâta timp
căt nici o experienţă nu este posibilă fără ele? Teoria lui Spencer pleacă de
la ideea că spiritul este o tabula rasa,
deci ea presupune pasivitatea iniţială a fiinţei organice. Ori această
pasivitate nu este prezentă nici în lumea anorganică, fiindcă atunci când sunt
supuse la influenţe externe, fiecare reacţionează diferit. Piatra reacţionează
la căldură altfel decât ceara. Topirea cerii este o consecinţă nu numai a
temperaturii ridicate, ci şi a naturii sale specifice. Un fapt asemănător este
şi procesul asimilării. Toate florile se hrănesc cu aceeaşi hrană dar fiecare
se dezvoltă în funcţie de structura sa specifică. Aşa şi sufletul asimilează şi
evaluează realitatea externă în funcţie de anumite coordonate apriorice cu
care, spunem noi, l-a înzestrat Dumnezeu. Noi nu putem să ne imaginăm că există
cunoaştere fără un subiect cunoscător ce poartă în el categoriile apriorice de
receptare a impresiilor. Dacă spiritul nostru n-ar avea aceste forme, am fi
doar sclavii excitaţiilor exterioare care ar curge ca un torent peste noi
lăsând doar efecte biologice, ca la animale. De când există lumea, n-a existat
om normal care să nu poarte în sine această capacitate specifică de asimilare a
cunoştinţelor. Acest lucru este valabil şi pentru conştiinţa morală. Nu
calitatea morală a acţiunilor a creat simţul moral, ci acesta, preexistând, a
evaluat faptele şi le-a categorisit în bune şi rele. Din acest punct de vedere
I. Kant a avut dreptate. Cunoştinţele morale, ca orice cunoştinţă sunt un
rezultat a celor doi factori ireductibili: lumea exterioară cu acţiunea ei, pe
de o parte, şi subiectul cu formele lui de gândire apriorice, pe de altă parte.
Datorită acestor forme subiectul nu este pasiv în actul cunoaşterii, el nu este
o simplă oglindă, ci el modifică şi crează într-un fel realitatea. Idealul
moral sau legea morală este realitatea primordială şi fundamentală care
valorizează experienţa, dar ea nu îşi are izvorul în experienţă. Deci originea
conştiinţei morale nu este nici în educaţie, nici în experienţa individuală sau
socială, nu-i nici o deprindere câştigată, ci există deodată cu sufletul, se
naşte odată cu omul. Conţinutul ei îl oferă experienţa, dar ea nu se identifică
cu conţinutul ei pentru că forma ei este apriorică.
