Home » 2010 » August » 7 » Procesul psihologic al naşterii şi dezvoltării păcatului
2:14 PM
Procesul psihologic al naşterii şi dezvoltării păcatului
Această problemă atât de delicată a format preocuparea de predilecţie a asceţilor.
De aceea, pentru lămurirea ei, vom recurge la experienţa lor[1].
Astfel, Isihie monahul
numără, în procesul stârnirii păcatului, patru momente şi anume: atacul, înrobirea, consimţirea şi fapta sensibilă. Sfântul Ioan
Damaschinul numără şapte trepte: atacul,
însoţirea, patima, lupta, robia, consimţirea şi făptuirea.
Să încercăm acum analiza
acestui proces complex. Ceea ce trebuie spus de la început este că germenul
faptei rele stă în reprezentarea şi gândul rău sau primejdios. Astfel, prin
mijlocirea simţurilor, a imaginaţiei sau intelectului, se prezintă voinţei un
obiect, a cărui îmbrăţişare produce păcatul. Satana e cel ce aruncă în mintea
noastră un gând al păcatului, aşa-numitul atac (BD@F$@8¬ = momeală), care se
prezintă ca o simplă posibilitate. E, parcă, în afară de noi şi are un caracter
de pură eventualitate fără însemnătate. Sfinţii Părinţi îl atribuie satanei,
pentru că poartă pecetea unui gând aruncat de un străin.
Dar momeala nu-i încă un
păcat. Simpla cunoaştere a răului, chiar a celui mai mare rău şi a corupţiei,
nu este rea în sine. Dar gândul evocă conţinutul răului şi înclinarea firească
a persoanei; mai ales când o vie fantezie se asociază, înclinarea spre rău se
trezeşte şi iată ispita reală. Ispita face ca imaginea lucrului să fie
delectabilă, lucru ce produce în sensibilitate o mişcare, ce nu-i păcat;
produce o înclinare spre obiectul respectiv, însoţită de o oarecare desfătare.
Aceste înclinări spontane
sunt inerente firii umane. Numai intensitatea lor variază după individ şi împrejurări.
Acum vine rândul
intelectului. El avertizează mai întâi că lucrul e delectabil şi apoi, că este
rău. Momentul horărâtor este acela în care ia atitudine cugetarea noastră. Dacă
am respins din prima clipă momeala, am scăpat de mrejele ispitei. Dacă însă
începem a medita asupra ei, desfătându-ne în gând cu perspectivele păcatului,
s-a produs însoţirea, adică amestecarea gândurilor noastre cu gândurile
diavolilor vicleni. Gândul rău al păcatului nu mai e acum străin. Urmează
consimţirea, adică planul comun al gândurilor noastre şi ale satanei pentru
realizarea faptei. De aceea, se recomandă închiderea simţurilor şi întărirea
minţii în poziţia ei, ca să nu mai hoinărească. Lucrarea de îndreptare începe
cu credinţa. De aici datoria de a veghea asupra gândurilor, spre a elimina de
la început gândul cel rău.
Plăcerea involuntară, ieşită
din reprezentarea răului, nu se însoţeşte de obicei cu gândurile păcătoase; nu
e rea în sine. Trebuie însă tratată ca ispită. Când voinţa liberă îşi însuşeşte
plăcerea, e de acord cu ea, ia naştere aşa-numita „desfătare îndelungată” prin
care se acceptă caracterul păcătos al răului reprezentat.
Dezvoltarea mai departe a
„desfătării simple” într-o poftă rea este foarte uşoară. Desfătarea gândită din
momentul al doilea se preface acum într-o dorinţă practică. De aceea, în
vechiul Testament pofta este un păcat oprit prin porunca a şasea şi a şaptea şi
expres prin porunca a noua şi a zecea din Decalog. Mântuitorul osândeşte pofta
rea prin cuvintele: „Oricine priveşte o femeie cu gândul desfătării, a şi
curvit cu ea în inima lui” (Mt. 5,28). De aici urmează că o poftă voluntară a
unei fapte rele primeşte, după specie şi obiect, aceeaşi osândă ca şi o faptă
rea împlinită. „Ceea ce vrei şi nu poţi Dumnezeu consideră ca făcut” (quidquid
vis et non potes, factum Deus reputat), spune în această privinţă Fericitul
Augustin[2].
Bucuria sau aprobarea pentru un păcat început este, de asemenea, un păcat.
Faţă de aceasta, voinţa
poate avea trei atitudini: a) consimţind pozitiv la săvârşirea ei, sau numai la
desfăşurare; b) rezistând pozitiv; c) neconsimţind, dar nici rezistând, ci
având o simplă atitudine negativă. Consimţământul voinţei (consensus) este deci
al treilea moment psihologic al genezei păcatului şi cel mai însemnat, întrucât
el pune pe faptă pecetea păcatului. Hotărârea liberă de a îndeplini fapta
împlineşte şi încheie desfăşurarea procesului lăuntric al păcatului[3].