Monday, 2017-11-20, 8:32 AM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Teologie Morala

Home » 2010 » August » 7 » Ordinea morală
2:58 PM
Ordinea morală

II.1. Conceptul de ordine în sens general

          Etimologic, noţiunea de ordine vine din limba latină, de la substanticul ordo, inis. Tradus în limba română, el înseamnă: ordine, armonie, dar şi normă sau măsură a lucrurilor[1].

          De-a lungul timpului conceptul de ordine a avut sensuri şi semnificaţii diverse.

          Spre exemplu, în antichitate, la Aristotel, conceptul de ordine era legat de viziunea sa despre univers. Acesta era privit ca un organism viu, în care fiecare parte avea locul ei propriu şi funcţia sa specifică, astfel încât toate lucrau împreună pentru a alcătui un întreg unic[2].

          În viziunea aristotelică, despre ordinea universală, şi conceptul de normă sau măsură avea o semnificaţie precisă şi anume: măsura sau norma internă a fiecărui lucru; ceea ce face ca un lucru să fie ceea ce este şi nu altceva. Când cineva sau ceva încalcă sau depăşeşte propria sa măsură, aceasta nu înseamnă că nu se conformează unei norme obiective, externe, ci, mai mult, este lipsit în adâncul său de armonie şi, astfel, îşi pune în pericol identitatea şi integritatea sa.

          În viziunea creştină întâlnim acelaşi concept despre ordinea universală, însă temeiul ei originar nu este un logos impersonal şi imanent, ci Logosul personal şi transcendent al lui Dumnezeu care este, în acelaşi timp, imanent, prin energiile necreate ce susţin ordinea şi armonia creaţiei sau a universului. De aceea conceptul de ordine, în gândirea creştină, a fost legat de conceptul de ierarhie, prezent pentru prima dată în operele Sfântului Dionisie Areopagitul.

          Etimologic, cuvântul ierarhie vine din limba greacă şi înseamnă „origine” sau „principiu” sacru. Deci ordinea prezentă în lume are, în viziunea Sfântului Dionisie, o origine şi un principiu sacru. Ordinea şi armonia prezente în lume sau în universul întreg nu este un dat ontologic impersonal, ci este un dar al lui Dumnezeu, dar şi o vocaţie pentru făpturile raţionale. Pentru împlinirea acestei vocaţii este nevoie de o anumită ierarhie pe care Sfântul Dionisie o defineşte astfel: „Ierarhia este, după mine, o rânduială, o cunoaştere şi o lucrare sfântă care duce, pe cât este cu putinţă, la asemănarea cu modelul dimnezeiesc şi e înălţată spre iluminările date ei de Dumnezeu, pe măsura imitării Lui”[3].

          Observăm deci că în filosofia antică şi apoi în teologia creştină, conceptul de ordine avea, în primul rând, o semnificaţie ontologică legată, evident, de viziunea generală despre univers şi despre om. Atunci când, sub impulsul dezvoltării ştiinţelor naturii, viziunea despre om şi univers s-a schimbat, s-a schimbat, desigur, şi semnificaţia conceptului de ordine. Acest lucru s-a întâmplat în epoca modernă, când viziunea aristotelică despre univers a fost depăşită.

          În epoca modernă universul a început să fie privit nu ca un organism individual viu, ci ca un ansamblu constituit din părţi separate, care pot să intre în interacţiune, aşa cum intră în interacţiune părţile unei maşini sau ale unui mecanism. Această nouă viziune mecanică despre univers a condus la abandonarea dimensiunii ontologice a conceptului de ordine şi accentuarea unei dimensiuni mecanice şi deterministe. „Oamenii, afirmă fizicianul David Bohm, au început, astfel, să deprindă noţiunile unei măsurători mecanice (…) Astfel măsura a început, încetul cu încetul, să fie predată ca un fel de regulă, ce trebuie impusă din afară asupra fiinţei umane, care, la rândul ei, impunea aceeaşi măsură oricăruia dintre contextele acţiunii sale (fizic, social, mental)”[4].

          Pentru a descrie această nouă semnificaţie a conceptului de ordine a fost nevoie şi de un nou limbaj, iar în elaborarea lui un rol esenţial au jucat coordonatele filosofiei carteziene. Nu vom analiza aceste coordonate, ci subliniem doar faptul că însăşi noţiunea de coordonată implică deja o funcţie de „ordonare” şi întrebuinţarea ei în contextul noii viziuni mecanice despre univers avea ca scop „ordonarea” percepţiei şi a gândirii în acord cu această nouă viziune.

          Majoritatea cercetătorilor contemporani, mai ales cei care lucrează în domeniul fizicii cuantice, sunt de acord că viziunea mecanică despre univers şi limbajul folosit pentru descrierea sa au avut consecinţe pozitive în domeniul ştiinţelor naturale. Impunerea sau asumarea ei în domeniul ştiinţelor spirituale a avut, însă, consecinţe negative. Fiind o viziune analitică şi fragmentară, atunci când a fost aplicată în domeniul ştiinţelor spirituale, a dat naştere la aceeaşi fragmentare în domeniul vieţii morale, religioase, culturale etc. Mai mult, „fiecare individ uman a fost fragmentat într-un mare număr de compartimente distincte şi conflictuale, în concordanţă cu diferitele sale dorinţe, scopuri, ambiţii, ataşamente, caracteristici psihologice etc., într-o asemenea măsură încât este acceptat, în general, că un anumit grad de nevroză este inevitabil”[5].

          Concluzia la care ajunge David Bohm, după ce face o analiză critică a viziunii mecaniciste despre om şi univers, este destul de pesimistă. El consideră că această viziune fragmentară, dublată de o viaţă la fel de fragmentară, a introdus dezordinea în ordinea şi armonia universului. Ea „a generat poluare, distrugere a echilibrului natural, suprapopulare, dezordine economică şi politică mondială, şi a creat un mediu înconjurător care nu este nici fizic şi nici mental bun pentru cei mai mulţi dintre oamenii care trebuie să locuiască în el. Individual, s-a dezvoltat un sentiment larg răspândit de neajutorare şi disperare, în faţa a ceea ce poate fi o masă copleşitoare de forţe sociale disperate, mergând dincolo de controlul şi chiar neînţelegerea fiinţelor umane care sunt prizoniere în ea”[6].

          Am dat acest citat in extenso pentru a arăta modul în care o anumită viziune despre om şi lume şi o anumită înţelegere a conceptului de ordine pot declanşa, în timp, o stare profundă de dezordine. Într-o asemenea situaţie, căutarea unei soluţii de intrare în ordine şi de regăsire a armoniei dintre fiinţe şi lucruri se impune ca o necesitate. Soluţia propusă de David Bohm este căutarea comună a unei noi semnificaţii a conceptului de ordine şi aceasta am putea-o descoperi în filosofia şi religia extremului Orient, care „pun accent pe plenitudine şi sugerează inutilitatea analizei lumii în părţi. De ce să nu renunţăm, afirmă David Bohm, la calea fragmentară a Occidentului şi să nu adoptăm aceste idei orientale care includ nu doar o viziune personală asupra lumii, ce neagă diviziunea şi fragmentarea, ci şi tehnici de meditaţie ce conduc non-verbal întregul proces al operaţiilor mentale spre un fel de stare calmă, de curgere ordonată şi lină, necesară pentru a pune capăt fragmentării atât în procesul real de gândire cât şi în conţinutul său?”[7].

          Deci, nici mai mult, nici mai puţin, David Bohm propune omului occidental să renunţe la identitatea sa, care este de origine iudeo-creştină, şi să-şi asume o nouă identitate de origine extrem orientală în care, datorită semnificaţiei pe care o are conceptul de ordine, fragmentarea dispare într-o unitate şi uniformitate impersonală.

          După opinia noastră, soluţia propusă de David Bohm ar putea fascina pe mulţi occidentali, obosiţi de atâta fragmentare (când spunem occidental ne referim la tot spaţiul structurat de gândirea iudeo-creştină), dar ea nu poate fi o soluţie valabilă. Soluţia trebuie căutată nu „în afară”, ci la rădăcina propriei tradiţii spirituale care a fost, cum remarca, pe bună dreptate, şi David Bohm, văduvită sau înstrăinată de logosul lor întemeietor şi unificator, adică de raţiunea lor de a fi.

          Cercetările din ultimul timp, mai ales cele din domeniul fizicii cuantice, ne sugerează tocmai această soluţie, însă valabilitatea şi pertinenţa ei nu o pot argumenta ştiinţele naturii sau ştiinţele exacte şi nici chiar ştiinţele spiritului, pentru că ea nu este doar de ordin teoretic, ci de ordin practic. Ea ţine de modul în care înţelegem şi asumăm valorile ordinii morale.


[1] Nouveau dictionnaire latin français, Paris 1912, p. 1031.

[2] David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 34.

[3] Andrew Louth, Dionisie Areopagitul. O introducere, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 72.

[4] David Bohm, op. cit., p. 63.

[5] Ibidem, p. 37.

[6] Ibidem, p. 38.

 

 

Views: 731 | Added by: PortalOrtodox | Tags: Ordinea morală | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2017