Subiectul moral este o fiinţă finită. El se naşte în mijlocul unui spaţiu
sensibil şi aparent neschimbător. El însuşi are o dimensiune fizică sau
sensibilă prin care este legat de întregul cosmos. Subiectul moral, însă, este
şi o fiinţă spirituală în relaţiei cu alte fiinţe spirituale. Aceste condiţii
existenţiale sunt comune tuturor fiinţelor morale şi ele limitează capacitatea
lor de autodeterminare. Evident că ele se nasc libere pentru că sunt create de
Dumnezeu ca fiinţe libere, dar nu ca fiinţe absolute, ci ca fiinţe relative,
asupra cărora împrejurările manifestă a anumită influenţă pentru o perioadă mai
mare sau mai mică de timp. De aceea istoria ne arată că fiecare perioadă s-a
hrănit cu prejudecăţile şi iluziile sale, urmărind scopurile sale distincte şi
aproape că este imposibil pentru cineva să nu fie copilul secolului său, să nu
participe la virtuţile, dar şi la imperfecţiunile sale. Noi putem constata,
destul de uşor, puterea pe care o exercită asupra libertăţii noastre mediul
geografic, predispoziţiile ereditare, naţionalitatea, familia, pe care fiecare
le poartă în adâncul fiinţei sale şi care constituie într-o anumită măsură,
alături de experienţa personală, individualitatea fiecăruia.
Cu toate aceste influenţe,
libertatea de alegere nu este redusă la tăcere. Ea rămâne ca realitate
constitutivă pe tot parcursul vieţii şi însoţeşte toate etapele de emancipare
ale omului faţă de necesitatea naturii.
Sfânta Scriptură confirmă
cele spuse până aici. Ea arată limitele în care se desfăşoară libertatea umană
şi legile care o coordonează. În textele Scripturii observăm modul în care un
act al voinţei libere se transformă într-o a doua natură şi noi observăm
această transformare în diferitele structuri colective sau ale vieţii
personale. Sfânta Scriptură însă, nu doar constată acest fapt, ci îl explică
şi-l raportează la cauza sa. Alegerea iniţială făcută de fiinţa liberă cuprinde
deja în ea însăşi toate dimensiunile naturii morale care trebuiau să rezulte
din ea. Făcând alegerea, omul acceptă dinainte, conştient şi voluntar,
responsabilitatea, nu doar a actului său individual, ci şi toate consecinţele
sale.
Scriptura ne atestă această
lege a transformării actelor în natura morală, mai întâi în ordinea faptelor
colective şi apoi în cea a faptelor individuale. Starea actuală a naturii umane
este raportată de Scriptură la actul iniţial şi decisiv, pentru întreaga
umanitate, al părintelui ei (Rom. 5,12). În acelaşi timp însă, păcatul crează
în fiecare subiect moral o stare de sclavie (Ioan 8,34; Mt. 12, 33-34). În
acelaşi timp, însă, actele morale nu sunt accidente în viaţa noastră. Ele se
nasc dintr-o natură morală deja formată, fie prin ereditate (Ioan 3,6), fie
prin exerciţiul voinţei personale (Mc. 7,21) şi actele personale sunt ca
roadele unui arbore (Lc. 6, 43-44).
În epistolele pauline noi
observăm că adevărata libertate înseamnă supunere faţă de dreptate, în timp ce
supunerea faţă de păcat înseamnă sclavie. Aceasta nu este totuşi nevindecabilă
decât atunci când devine revoltă împotriva Evangheliei (Gal. 5,13).