Saturday, 2017-09-23, 3:21 AM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Teologie Morala

Home » 2010 » August » 7 » Interpretarea Fericirilor
2:47 PM
Interpretarea Fericirilor

Cele 9 fericiri sunt prezentate de Evanghelia după Matei, cap. V, 1-12. Din perspectiva limbii ebraice, cuvântul fericire (Asher) se identifică cu regăsirea dimensiunii ontologice a existenţei umane. Puterea iubirii este prezentă în acest cuvânt Asher prin litera Shin, aşa cum este prezentă şi în cuvântul Basar, „carnea” ontologică a Omului. Numai atunci când iubirea lui Dumnezeu este prezentă în Om, el este ajutat şi îndrumat să meargă spre fericire. Fericirea se identifică, astfel, cu creşterea şi desăvârşirea Omului în comuniunea sa cu Dumnezeu. Acest sens al noţiunii de fericire este anticipat deja în Psalmi: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut; ci în legea Domnului e voia Lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea. Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa” (Ps. 1, 1-3).

          Omul care respectă „legea Domnului”, vrea să spună psalmistul, este ca un „Pom” al cunoaşterii „binelui şi răului”, răsădit de Dumnezeu lângă „izvoarele” apelor originare peste care se revarsă harul Duhului Sfânt (Gen. 1,2). Pentru ca să trăiască în mod real această condiţie, Omul trebuie să treacă prin experienţa spirituală şi existenţială a celor nouă fericiri. Ele ar putea fi definite ca trepte ontologice spre Împărăţia lui Dumnezeu, iar predica de pe munte a Mântuitorului ar putea fi numită, în ansamblul ei, o cântare a treptelor spre iubirea lui Dumnezeu. Fiecare fericire nu este un dat ontologic, ci o etapă spirituală şi o stare de conştiinţă la care Omul poate să ajungă printr-un efort de voinţă, ajutat de harul lui Dumnezeu.

 

          1) Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor este Împărăţia cerurilor.

          Aceasta este prima etapă sau prima treaptă în călătoria Omului spre iubirea lui Dumnezeu. Pentru a-i cunoaşte semnificaţia sa profundă, trebuie să precizăm semnificaţia cuvintelor cheie ce o compun: Sărăcia cu duhul şi Împărăţia cerurilor.

          Sărăcia cu duhul se identifică, într-o anumită măsură, cu virtutea smereniei. Ea presupune o atenţie spirituală deosebită prin care centrul de referinţă al existenţei noastre se circumscrie comuniunii intime cu Dumnezeu. Omul cu adevărat smerit sau sărac cu duhul trăieşte sentimentul că tot ce are sau „posedă” în această lume este un dar al lui Dumnezeu. De aceea el nu se ataşează în mod definitiv de această lume şi de tot ce cuprinde ea; mai mult, el nu se ataşează definitiv nici de propriul său „avut” intelectual, spiritual sau moral. Omul sărac cu duhul este disponibil să renunţe la tot ce „are” pentru a păstra iubirea Creatorului. Evident că disponibilitatea de a renunţa la bunurile acestei lumi reprezintă o stare spirituală, aşa cum am afirmat mai sus, şi ea nu presupune o renunţare sau separare concretă de această lume, atâta timp cât încă ne este dată puterea de a trăi şi a lucra în ea. Mântuitorul însuşi, prin atitudinea sa, ne arată că toate bunurile acestei lumi pot fi, şi trebuie să fie, păstrate şi „multiplicate” prin efortul nostru creator, însă prezenţa lor nu trebuie să creeze o dependenţă afectivă absolută faţă de ele. Pentru a evita această dependenţă şi a deveni sărac cu duhul fiecare trebuie să ne confruntăm la un moment dat cu semnificaţia propriei noastre „avuţii”.

          La prima impresie „avuţia” noastră, ce face parte din această lume, este destul de consistentă. Bunurile noastre materiale sau spirituale, prietenii, părinţii sau copiii noştri sunt realităţi care ne marchează existenţa într-un mod unic. Dar totuşi ce se întâmplă cu ansamblul trăirilor ce se nasc din relaţia cu ele. La un moment dat ne putem da seama că toate aceste trăiri se retrag în amintire, Toate aspiraţiile, toate emoţiile puternice, toate bucuriile sau suferinţele noastre devin amintiri, aşezate în adâncul conştiinţei. Şi pentru ca ele să nu fie orientate, în final, spre „moarte”, Mântuitorul ne invită, prin această primă fericire, să ne asumăm virtutea „sărăciei cu duhul”, adică să ne îmbogăţim în Dumnezeu. Cineva ar putea fi bogat sau sărac din punct de vedere economic. Din punct de vedere spiritual acest lucru este mai puţin important. Ceea ce contează este atitudinea lăuntrică faţă de bogăţie sau sărăcie. Această atitudine nu poate fi decât una chenotică, avându-şi izvorul în kenoza Fiului lui Dumnezeu, care, din iubire pentru Om, a devenit „sărac”. Asumându-şi această condiţie El a aşezat ca şi criteriu axiologic al fericirii umane ascultarea şi iubirea faţă de Tatăl, virtuţi care exprimă, în mod profund, sărăcia cu duhul. Sărăcia cu duhul îl îmbogăţeşte, de fapt, pe Om şi-l ajută să devină cu adevărat liber întrucât îl eliberează de ceea ce este trecător şi-l ajută să descopere ceea ce este netrecător în fiinţele şi lucrurile acestei lumi. Omul sărac cu duhul îşi descoperă, de asemenea, adevărata sa identitate şi vocaţie în mijlocul lumii. El îşi răstigneşte „eul” său psihologic şi, prin aceasta,  el se apropie de Împărăţia lui Dumnezeu prezentă în El. Deci sărăcia cu duhul se identifică cu „lepădarea de sine” şi intrarea în comuniune cu Cel care a „sărăcit” pentru ca noi să ne „îmbogăţim” întru El.  „Lepădarea de sine” nu este o lucrare uşoară. Ea se „consumă” într-un foc mistuitor al lăcrimării noastre fiinţiale şi, de aceea, a doua fericire rostită de Mântuitorul are în vedere această realitate.

 

          2) Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia (Mt. 5,4).

          Plânsul este, de cele mai multe ori, expresia suferinţei, însă el poate fi şi expresia bucuriei. Oamenii lăcrimează  şi în momente de suferinţă, dar şi în momente de bucurie. Mântuitorul Iisus Hristos nu face, însă, niciodată elogiul suferinţei, pentru că aceasta nu are statut ontologic în existenţa umană. Suferinţa este un accident care trebuie asumat şi depăşit, cu speranţa în bucuria finală. De aceea textele biblice care vorbesc despre crearea omului şi despre viaţa sa ontologică nu folosesc cuvântul suferinţă. Cu toate acestea, pentru a ajunge la asemănare cu Dumnezeu, Omul trebuie să treacă prin etape succesive, prin morţi şi învieri „ontologice”. Acestea ar fi fost oare dureroase? Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că nu ar fi fost dureroase, dar „plânsul” şi „lacrimile” ontologice l-ar fi însoţit totuşi pe om. În această a doua fericire Mântuitorul vorbeşte, cu siguranţă, despre aceste lacrimi ontologice, dar credem că ele implică şi lacrimile noastre psihologice şi lacrimile care ţâşnesc din privirea curată a sfinţilor, după ce au trecut prin experienţa profundă a pocăinţei. Ei cunosc lacrimile iubirii curate, dar şi lacrimile suferinţei care apar din cauza păcatului, separării şi morţii faţă de Dumnezeu. Cunoscând această situaţie existenţială a Omului individual sau a Omului colectiv, Mântuitorul promite celor care „plâng”, celor cutreieraţi de aceste lacrimi, mângâiere. Această mângâiere nu este o simplă consolare psihologică deoarece o lacrimă – Dem‘a (Dalet-Mem-‘Ayin) în ebraică este sângele (Dam) „ochiului” – litera ‘Aiyn. Lacrimile sunt o „hemoragie” purificatoare a privirii şi, ca atare, sunt izvoare ale cunoaşterii spirituale. Cel care experiază această cale de cunoaştere devine o fiinţă „blândă”, o fiinţă a cărei prezenţă pacifică pe cei care se află pe aceeaşi cale spre Împărăţia lui Dumnezeu. A treia fericire se referă tocmai la această calitate care nu se poate dobândi decât prin experienţa lacrimilor.

 

          3) Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul (Mt. 5,5).

          La prima lectură suntem tentaţi să credem că este vorba de „pământul” exterior pe care noi îl locuim. În realitate este vorba de „pământul” lăuntric care, odată purificat prin lacrimi, devine capabil să participe la lumina harului lui Dumnezeu.

          Blândeţea de care vorbeşte această fericire este un rod al lacrimilor purificatoare, dar şi al sărăciei cu duhul sau al smereniei de care vorbeşte prima fericire. Omul care ajunge la blândeţea ontologică moşteneşte pământul său lăuntric, deoarece trăieşte în smerenie cu duhul şi în orizontul darurilor lui Dumnezeu. El se află, astfel, pe calea cea strâmtă a Împărăţiei, întrucât a depăşit violenţa şi a dobândit blândeţea, virtutea fundamentală a celui sărac cu duhul şi a cărui fiinţă este cutreierată de lacrimile pocăinţei. Blândeţea, în acest caz, se identifică de fapt cu rigoarea spirituală şi cu setea de dreptate dumnezeiască la care se referă fericirea a 4-a.

 

          4) Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate că aceia se vor sătura (Mt. 5,6).

          Dreptatea la care se referă această fericire este, desigur, dreptatea lui Dumnezeu ce reprezintă măsura oricărui lucru. Ea aşează limitele necesare oricărei creşteri spirituale. Pătrunderea în orizontul acestei dreptăţi presupune depăşirea conceptelor noastre limitate despre dreptate şi dobândirea „blândeţii” ontologice. Cei care însetează după această dreptate vor fi săturaţi pentru că ea este expresia legilor ontologice legate de Logosul şi Cuvântul lui Dumnezeu care le întemeiază. El a mărturisit că a venit în lume să aducă „Sabia” cu două tăişuri, unul al dreptăţii şi altul al bunătăţii şi milostivirii. Cei care însetează mereu de dreptatea lui Dumnezeu dobnândesc, prin aceasta, virtutea milosteniei.

 

          5) Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui (Mt. 5,7).

          Aceasta înseamnă că dreptatea lui Dumnezeu nu este una juridică, ci o altă expresie a iubirii Sale şi ea se manifestă în mod esenţial prin puterea iertării. Din momentul căderii lui Adam, Dumnezeu îl iartă şi-i pregăteşte mântuirea. Evanghelia fiului risipitor este arhetipul iertării, adică al milostivirii lui Dumnezeu faţă de Om. Ea ne arată că orice om care-şi revine în sine şi se întoarce la devenirea sa ontologică experiază milostivirea lui Dumnezeu şi, întru ea, experiază propria sa înviere din moartea păcatului. Atunci el devine la rândul său milostiv. Omul care nu experiază milostivirea lui Dumnezeu faţă de el, rămâne prizonierul propriului său „eu”, care în  relaţiile interumane este destul de vulnerabil. Omul  cu adevărat milostiv este cel care nu reduce milostenia doar la dimensiunea sa afectivă, psihologică, ci o circumscrie în orizontul dreptăţii şi milostivirii lui Dumnezeu. Dreptatea fără milostivire conduce la împietrirea inimii, iar milostivirea fără dreptate riscă să fie nerodnică şi câteodată laşă, mai ales atunci când este ameninţată de frică. A fi milostiv faţă de altul înseamnă, aşadar, a-l ajuta să-şi ducă singur crucea existenţei sale. De aceea arhetipul milostivirii umane este Simon Cirineanul.

          Milostivirea faţă de altul este virtutea care purifică inima de orice ură sau răutate şi o face transparentă pentru vederea lui Dumnezeu. De aceea următoarea fericire de care vorbeşte Mântuitorul este curăţia inimii.

 

          6) Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5,8).

          În limbajul biblic inima reprezintă centrul ontologic al Omului în care se sălăşluieşte harul Duhului Sfânt. Atunci când este „curată”, nu în sens biologic, ci în sens ontologic, înima „vede” pentru că a devenit „lumină”. Ea „vede” pentru că este „văzută” de Dumnezeu. Într-un sens simbolic, inima curată se identifică cu „Sinaiul” lăuntric al Omului în care „Evreii văd glasul lui Dumnezeu”, adică „văd” pe Dumnezeu-Cuvântul. Purificaţi prin experienţa pustiului, hrăniţi de Dumnezeu-Cuvântul cu mană şi adăpaţi cu apa ce a „ţâşnit” din Piatră, Evreii nu doar ascultă „Cuvântul” ci îl „văd” cu inima. Ea devine atunci „ochiul” fiinţei Omului, care îl „vede” pe Dumnezeu. Ajuns pe această treaptă spirituală, Omul devine făcător de pace şi fiu al lui Dumnezeu, după cum ne sugerează fericirea a şaptea.

 

          7) Fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Mt. 5,9).

          Conform acestei fericiri, Omul făcător de pace nu este cel care aplanează conflictele exterioare, ci cel care a dobândit pacea inimii sale prin „vederea” lui Dumnezeu. Acest Om renunţă la propria sa „putere” pentru a se îmbrăca în Slava şi Puterea lui Dumnezeu, care este non-violentă şi făcătoare de pace. Există însă un text în Evanghelie care ne surprinde şi în mintea unora el crează confuzii. Este textul din Evanghelia după Matei, cap. 10, v. 34, în care Mântuitorul afirmă: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci Sabie”. Evident că Mântuitorul face aici o distincţie clară între pacea pe care noi încercăm să o instituim în lume, uneori prin metode agresive, şi pacea care coboară de sus prin El, care este „Sabie” (YHWH). Este Sabia Duhului care răneşte inima şi o face să suspine după dreptatea lui Dumnezeu. Însă cei care caută dreptatea lui Dumnezeu în această lume, evident că vor fi persecutaţi. Acestora Dumnezeu le promite Împărăţia Sa, aşa cum reiese din fericirea care urmează.

 

          8) Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate căci a lor este Împărăţia cerurilor (Mt. 5,10).

          Celor prigoniţi pentru dreptate le este permisă Împărăţia cerurilor, promisiune făcută şi celor săraci cu duhul. De aceea dreptatea la care se referă această fericire se distinge de dreptatea la care se referă a patra fericire. Unul din personajele cele mai misterioase ale Sfintei Scripturi este Melchiţedec „regele Dreptăţii” care a venit la Avraam, părintele întemeietor al lui Israel, şi i-a adus ca daruri pâine şi vin (Gen. 14, 18-20). Melchiţedec este , în acelaşi timp, „rege al păcii” (Shalom) şi aduce lui Avraam o cunună mai importantă decât cea a regalităţii şi anume cununa sacerdotală, prin care Avraam, ca icoană a omului drept, redescoperă dimensiunea ontologică a dreptăţii, care face din fiinţa sa o „casă a lui Dumnezeu”. Întrucât Dumnezeu îşi găseşte „casă” în sufletul Omului drept, îi promite acestuia Împărăţia, însă drumul spre ea nu este uşor. Pretutindeni apar obstacolele existenţiale, identificate aici cu prigoana, iar în următoarea fericire cu ocara şi batjocura ce pot veni fie din „lăuntru”, fie din „afară”. Fericirea aceasta se referă, după unele interpretări, mai mult la obstacolele lăuntrice, la demonii interiori, care se pun în mişcare atunci când Omul este pe calea Împărăţiei. El se distanţează atunci de colectivismul gregar în care domneşte individualismul şi se apropie de profunzimea ontologică a „persoanei” în comuniune cu Dumnezeu.

          Următoarea fericire, şi ultima, ne arată că obstacolele lăuntrice, ce apar în calea Omului îmbunătăţit, sunt dublate de obstacolele exterioare.

 

          9) Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Mt. 5,11).

          Observăm că în această fericire, Mântuitorul face referire la Sine şi atrage atenţia că toţi cei care-l vol mărturisi pe El în această lume ca Fiu al lui Dumnezeu vor fi persecutaţi, ignoraţi, marginalizaţi. Cu alte cuvinte, cine mărturiseşte că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, nu poate să evite experienţa Crucii. În această experienţă, însă, Hristos este însoţitorul tainic, este Mirele şi Stăpânul lăuntric a cărui prezenţă va uşura poverile existenţiale şi, în final, va transforma suferinţa în bucurie: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri” (Mt. 5,12).

Views: 2757 | Added by: PortalOrtodox | Tags: Interpretarea Fericirilor | Rating: 5.0/5
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2017