Am văzut că din momentul în care omul este „iniţiat” în ordinea morală
creştină, prin Sfintele Taine ale Bisericii, Duhul Sfânt împreună cu Hristos
locuiesc în altarul tainic al fiinţei sale. Atunci când devine conştient de
acest lucru, legea la care el raportează faptele sale libere şi conştiente nu
este o lege morală impersonală, ci este voinţa lui Hristos, manifestată prin
cuvintele, atitudinile şi faptele sale consemnate în Evanghelie. „Dacă persoana
lui Iisus, afirmă părintele Stăniloae, ca model de desăvârşire, ni se prezintă
ca o sinteză a poruncilor dumnezeieşti împlinite, lucrând şi noi la acele
porunci ajungem la asemănarea şi la unirea cu El”[1].
Părintele Stăniloae îşi întemeiază această afirmaţie pe afirmaţia Sfântului
Marcu Ascetul, care vorbind despre legea duhovnicească spune că: „Domnul este
ascuns în poruncile Sale şi cei ce-l caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii
lor”[2].
Părintele Stăniloae
precizează apoi că „Domnul este ascuns în poruncile Sale nu numai ca normă sau
lege, ca model fărmiţat în principiu de comportament, ci şi ca putere personală
ce lucrează în ele (…) Deci în strădania insului pentru împlinirea lor, se află
ajutorul lui[3], aşa încât putem spune că
fiinţa ordinii morale creştine este însuşi Hristos pentru că în poruncile pe
care ni le dă vorbeşte El personal conştiinţei noastre morale[4].
[4] Ideea
aceasta este prezentă la Sfântul Maxim Mărturisitorul care afirmă că: „Fiinţa
virtuţii (şi implicit a ordinii morale crerştine) este Cuvântul cel unic al lui
Dumnezeu, căci fiinţa tuturor virtuţilor este Însuşi Domnul nostru Iisus
Hristos”; cf. Dumitru Stăniloae, op. cit.,
p. 49.
