Monday, 2017-11-20, 8:39 AM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Teologie Morala

Home » 2010 » August » 7 » Diversitatea virtuţilor creştine
2:24 PM
Diversitatea virtuţilor creştine

 După cum s-a văzut din cele mai dinainte, cu toate că virtutea ca manifestare a creştinului în rapost cu săvârşirea binelui este unitară, din cauza raporturilor multiple şi variate ale vieţii, ea poate lua diferite  forme şi, deci, se împarte în diferite virtuţi speciale. Împărţirile acestea ale virtuţii sunt însă în funcţie de diferitele criterii utilizate. Astfel, o împărţire a virtuţii o găsim încă la Socrate, care, susţinând că virtuţile sunt idei, stabileşte un sistem de virtuţi în care virtuţile particulare decurg din cele generale. După el, virtutea prin excelenţă este înţelepciunea (σοφία) care este ştiinţa generală a binelui şi care cuprinde pe toate celelalte virtuţi, precum genul cuprinde speciile. Din ea decurg alte patru virtuţi şi anume: 1) pietatea sau evlavia faţă de zei (____________) ;2) dreptatea faţă de oameni (______________); 3) curajul faţă de primejdie (___________); şi 4) cumpătarea sau stăpânirea de sine faţă de plăcerile senzuale (____________).

          Platon consideră că prin virtute omul se aseamănă cu Dumnezeu. Potrivit concepţiei sale trihotomice despre suflet, el atribuie fiecărei puteri sufleteşti câte o virtute şi anume: înţelepciunea este virtutea care corespunde raţiunii; curajul sau bărbăţia corespunde puterii irascibile sau pasiunilor înalte ale sufletului; temperanţa corespunde dorinţei sau poftei sensibile. A patra virtute, care e dreptatea păstrează armonia celorlalte virtuţi şi este coroana tuturor celorlalte; de aceea fiecare virtute în sine poate fi definită în funcţie de dreptate: înţelepciunea constă în justeţea spiritului, temperanţa în justeţea simţurilor, curajul în justeţea inimii.

          Aristotel, deşi nu acceptă împărţirea virtuţilor după Platon, recunoaşte totuşi că virtutea este practicarea reală şi continuă a binelui; după el, virtuţile se împart în două categorii şi anume în virtuţi intelectuale, dianoetice sau ale raţiunii (_______= raţiune), care sunt: înţelepciunea, înţelegerea şi cuminţenia sau prudenţa şi virtuţi etice sau morale. Cele dintâi păstrează raportul just al raţiunii faţă de ea însăşi şi faţă de pornirile sufleteşti inferioare, iar cele din urmă (morale) păstrează calea de mijloc între două excese; această împărţire a lui Aristotel va fi acceptată şi de către Toma de Aquino.

Îtrucât prin virtute creştinul tinde la asemănarea cu Dumnezeu, iar această asemănare nu este dată în firea noastră ca un fapt originar, ci trebuie realizată de aceasta prin virtute, fiecare etapă din această cale corespunde unei anumite trepte de viaţă virtuoasă, adică de virtuozitate la care creştinul ajunge. De aceea, Sfântul Grigorie cel Mare consideră că: „fiecare virtute îndeosebi creşte aşa-zicând prin oarecari grade şi astfel, prin creşterea meritelor se aduce la perfecţiune. Altceva anume sunt începuturile virtuţii, altceva înaintarea şi altceva perfecţionarea”[1].

          Criteriile după care se pot stabili treptele sau gradele virtuţii sunt următoarele:

          a) Intenţia creştinului, care se poate extinde asupra întregii legi morale sau numai asupra unei părţi a ei (cf. Mt. 5,19; Iacob 2,10);

          b) Motivele care stau la temelia virtuţii. Cu cât la temelia virtuţii se găsesc motive mai înalte, cu atât gradul acesteia este mai mare (cf. Luca 6, 32-35; Mt. 5,46). În aceasta constă deosebirea esenţială dintre virtutea naturală şi virtutea creştină;

          c) Raportul dintre virtute şi scopul ultim al creştinului. Cu cât creştinul îşi înfrânează mai mult pornirile sale spre bunurile trecătoare şi se supune unor adevărate privaţiuni pe calea virtuţii, cu atât mai mare este virtutea sa (cf. Luca 21, 1-5). Din acest punct de vedere, putem vorbi de virtuţi ordinare şi extraordinare sau despre virtuţi obişnuite şi virtuţi eroice;

          d) Statornicia voinţei în împlinirea legii morale şi iubirea faţă de Dumnezeu (cf. II Cor. 9,7). Din aceasta rexultă împărţirea graduală a virtuţilor în virtuţi depline şi virtuţi nedepline.

          Desigur, uneori, de la deosebirea graduală se poate trece la o deosebire de natură a virtuţilor, dacă se iau în considerare şi alte împrejurări ce pot surveni. În general însă, deosebirea graduală a virtuţilor se menţine cu atât mai mult cu cât aprecierea acesteia nu revine numai omului credincios, ci ami ales judecătorului celui drept, Dumnezeu (Mt. 25,31; Iuda 14-15; Rom. 2,16 etc.).

[1] Omilie la Ezech., II, 3, 4, P.L., LXXVI, p. 960.

Views: 568 | Added by: PortalOrtodox | Tags: Diversitatea virtuţilor creştine | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2017