Teologie Morala

Deosebirea teologică a păcatelor vine de la natura esenţial deosebită a păcatelor. De aceea, teologic, deosebim păcate grele sau de moarte şi uşoare.

          Această deosebire se numeşte teologică din pricina efectelor ce le produc păcatele în raportul credinciosului cu Dumnezeu. Păcatul de moarte îndepărtează cu totul pe credincios de Dumnezeu, pe când păcatul uşor nu-l întoarce de la El cu totul.

2. Deosebirea dintre păcatele de moarte şi păcatele uşoare

          Prin păcat, ordinea morală poate fi lezată mai grav sau mai puţin grav. Măsura acestei gravităţi depinde de voinţa noastră. În consecinţă, tot ce izvorăşte din răutatea expresă a voinţei este un păcat greu sau de moarte, iar ce iese dintr-o slăbiciune a voinţei care, deşi se îndreaptă şi ea spre scopul ultim, dar nu cu o încordare morală suficientă, este păcat uşor.

          Această deosebire nu-i numai de grad, ci de esenţă. Împărţirea aceasta se întemeiază şi pe diferenţa virtuţilor şi poruncilor, la care se opun păcatele. Într-adevăr, virtuţile nu stau toate pe aceeaşi treaptă a demnităţii. La fel şi poruncile nu au toate aceeaşi însemnătate. Or, paralel cu aceasta, şi contrastul lor, adică păcatele vor fi mai mult sau mai puţin grave. Astfel, precum virtuţile comportă o gradaţie, tot aşa, voinţa pervertită a păcătosului poate produce diferite grade ale păcătoşeniei (cf. Mt. 5,21,22; 10,15; 12, 31-32; Luca 12, 47-48). Bineînţeles că această apreciere are o valoare relativă, ca toate judecăţile omeneşti.

          Această gradaţie în ce priveşte gravitatea păcatului rezultă din cuvintele şi mai precise ale Mântuitorului: „Iar Eu vă zic vouă că tot cel ce se mânie în deşert pe fratele său vrednic va fi de osândă şi cine va zice fratelui său: raka, vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine-i va zice: nebune, vrednic va fi de gheena focului” (Mt. 5,22; cf. Mt. 23,23).

          Din toate acestea rezultă că există păcate grele şi păcate uşoare.

          Biserica a făcut totdeauna deosebire între păcatele grele şi păcatele uşoare. Această deosebire a făcut-o şi Origen, Tertulian, Fericitul Augustin etc. Fericitul Augustin numeşte păcatele uşoare „păcate zilnice”, iar păcatele grele „crime mari”.

          În Mărturisirea ortodoxă (III,18), această deosebire se face în următorii termeni: „Păcat de moarte face omul atunci când, mişcat fiind de aplecările cele rele, face vreun lucru ce este limpede oprit prin poruncă dumnezeiască, sau când nu se împlinesc de voie poruncile dumnezeieşti, din care pricină dragostea către Dumnezeu şi către aproapele se răceşte. O asemenea faptă înstrăinează pe om de harul lui Dumnezeu şi omoară pe acela prin care se aduce la îndeplinire”.

          3. Păcatele faţă de Dumnezeu, faţă de noi înşine şi faţă de aproapele

          În ultima analiză şi în mod indirect, orice păcat este în acelaşi timp şi un păcat contra lui Dumnezeu, după cum este şi un păcat faţă de noi înşine, pentru că prin fiecare păcat noi avem de pierdut şi este păcat şi faţă de semeni. Împărţirea de faţă are deci numai o valoare metodologică şi este analoagă împărţirii virtuţilor în virtuţi teologice şi morale.

          Păcatele faţă de Dumnezeu sunt opuse virtuţilor teologice, întrucât prin ele se lezează direct Dumnezeu şi poruncile devin privitoare la orânduirea vieţii faţă de Dumnezeu. Păcatele faţă de noi înşine şi faţă de aproapele se opun virtuţilor morale pentru că prin ele se calcă poruncile privind atitudinea morală a noastră faţă de lumea creată.

          În analogie cu întâietatea acordată virtuţilor teologice faţă de cele morale, păcatele opuse virtuţilor teologice sunt socotite, evident, mai grele decât cele opuse virtuţilor morale dacă, bineînţeles, avem de a face cu credinţă cu totul rătăcită şi cu o voinţă total imorală.

          Păcatele împotriva lui Dumnezeu ating culmea în păcatele contra Duhului Sfânt, iar cele faţă de noi înşine şi faţă de aproapele culminează în cele şapte păcate capitale şi în cele cinci păcate strigătoare la cer.

          4. Păcatele săvârşite în inimă, prin cuvinte şi în fapte

          Păcatele săvârşite în inimă se mai numesc păcate ale cugetării sau păcate interne; iar cele săvârşite cu cuvântul sau cu fapta se numesc păcate externe. Totdeauna însă, păcatul actual este fructul poftei păcătoase din firea cea stricată, prin păcatul moştenit; iar pofta, dacă a conceput, naşte păcatul (Iacob 1,15).

          Între concepere şi naştere are loc procesul genetic al păcatului intern, care se manifestă în afară prin cuvânt sau faptă. De aici vine împărţirea păcatelor în păcate ale cugetării sau gândirii şi în păcate ale cuvântului şi faptei. Despre această împărţire, care nu-i decât formală, vorbesc şi Lactanţiu şi Fericitul Augustin.

          a. Păcatele interne sau ale inimii şi cugetului sunt păcatele pe care le săvârşim cu inteligenţa, voinţa şi simţirea şi care se consumă înăuntrul nostru. Moraliştii catolici[1] le împart în trei clase: desfătarea consimţită (delectatio morosa), care se referă la o faptă prezentă, fără intenţia de a o săvârşi; bucuria păcătoasă (gaudium malum), care se referă la o acţiune din trecut, săvârşită de sine sau de alţii cu aprobarea noastră şi dorinţa păcătoasă, care se referă la o acţiune viitoare şi e complacerea într-un act rău cu intenţia de a-l săvârşi.

          b. De la păcatul intern la cel extern nu este mare distanţă. Păcatul cugetării se manifestă adesea mai întâi prin cuvânt. Cuvântul nu numai că descoperă urâciunea lăuntrică a păcatului, dar probează şi fixează păcatul. Căci cuvântul nu are numai o semnificaţie simbolică, ci şi una organizatoare. De aceea Mântuitorul zice: „Iar cele ce ies din gură ies din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies cugetări rele, ucideri, curvii, preacurvii, furturi, mărturii, minciuni şi blesteme” (Mt. 15,18) şi apoi: „Pui de viperă! Cum puteţi vorbi cele bune, fiind înşivă răi? Căci din prisosinţa inimii vorbeşte gura. Omul bun scoate cele bune din comoara cea bună a inimii, iar omul cel rău din comoara cea rea scoate cele rele” (Mt. 12, 34-35; Luca 6,45; Rom. 3, 13-14).

          Gura este acelaşi organ care ori binecuvântează pe Dumnezeu, ori blestemă pe oamenii ce sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De aceea Sirah ne sfătuieşte: „Ascultaţi, fiilor, învăţătura despre stăpânirea gurii: cine o va păzi nu se va prinde cu buzele sale. Cu nebunia sa, însă, se va prinde păcătosul, suduitorul şi trufaşul se vor sminti întru acelea” (Sirah 23, 6-7).

          Acolo unde inima şi limba sunt întinate, se deschide calea pentru toată corupţia, precum spune Sfântul Apostol Iacob (3, 5-6): „Iată, puţintel foc şi câtă pădure aprinde! Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost de flăcările gheenei”.

          c. Există anumite păcate, care, prin natura lor, exclud orice acţiune externă şi care constau numai dintr-un act intern dar sunt altele, care-şi află împlinrea lor abia prin faptele externe (Iacob 1,15; Rom. 3,15). De asemenea, sunt păcate care, pentru a se traduce în afară, au nevoie de ocazie sau de alte condiţii, care nu stau în puterea noastră. Aceste fapte se consideră, în ce priveşte moralitatea lor, deopotrivă cu faptele realizate în afară, pentru că neîndeplinirea lor, în cazul acesta, nu-i liberă; iar ceea ce nu-i liber nici nu măreşte nici nu micşorează responsabilitatea morală. Cu toate acestea, păcatul extern poate mări imoralitatea păcatelor interne, pe de o parte, pentru că păcatul intern ajunge la împlinire prin păcatul extern; pe de altă parte, pentru că fapta externă este adesea cauza pentru care păcatul intern se înmulţeşte sau durează mai mul din cauza timpului îndelungat care este necesar pentru traducerea lui în faptă externă.

          5. Păcatele trupeşti şi păcatele sufleteşti

          Potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „Deci având aceste făgăduinţe, să ne curăţim de toată spurcăciunea trupului şi a spiritului făcând sfinţenie întru frica lui Dumnezeu” (II Cor. 7,1; cf. I Ioan 2,16; Mt. 4,11; I Petru 2,11), păcatele se pot împărţi în păcate ale trupului şi păcate ale sufletului.

          Această împărţire este îndreptăţită şi din punct de vedere antropologic, întrucât natura noastră este dublă: spirituală şi fizică. Iar, pe de altă parte, tocmai această dualitate a firii umane, îmbinată într-o unică fiinţă, face ca atât trupul cât şi sufletul să participe la toate acţiunile noastre, având aceeaşi menire şi trebuind să lucreze pentru atingerea aceluiaşi scop.

          Totuşi, deosebirea între păcate trupeşti şi păcate sufleteşti este întemeiată. La păcatele trupeşti se numără, în general, acele păcate prin care se satisface vreo plăcere dezordonată a firii simţuale sau o poftă păcătoasă a trupului şi a ochilor, din care se nasc, apoi, multe alte rele precum: desfrânarea, îmbuibarea, zgârcenia etc.

          La păcatele spirituale se numără acelea prin care se satisface cu deosebire o poftă nelegiuită a spiritului, ce produce apoi numai lucruri potrivnice roadelor Duhului, precum şi vrăjbi, certuri, zavistii, mânii, dezbinări etc. (Gal. 5, 19-26; cf. Mt. 4, 1-9).

          6. Păcatele proprii şi păcatele străine

          Răspunderea pentru păcatele aproapelui vine de la faptul că nu suntem singuri şi izolaţi nici în bine nici în rău, ci stăm într-o strânsă şi permanentă legătură unii cu alţii. Această solidaritate, ca oricare realitate, poate avea asupra moralităţii atât efecte pozitive, cât şi efecte negative, poate înlesni sau poate împiedica progresul moral.

          Lumea constituie un izvor de ispite şi de aceea avem datoria de a lupta contra influenţelor ei nefaste. Părăsind această luptă, primejduim lesne moralitatea şi mântuirea atât a noastră cât şi a aproapelui nostru.

          În Sfânta Scriptură, aflăm exprimată osânda ademenitorului şi producătorului de scandal (Mt. 18,6).

          Deosebirea între păcatele proprii şi păcatele străine rezultă din următoarele cuvinte ale Sfintei Scripturi: „Să nu moară părinţii pentru fii nici fiii să nu moară pentru părinţi, ci fiecare pentru păcatul său să moară” (Deut. 24, 16), apoi: „mâinile degrab nimănui să nu le pui – povăţuieşte Sfântul Apostol Pavel pe Timotei –, nici nu te face părtaş la păcate străine” (I Tim. 5,22). Despre această deosebire învăţăm şi din Mărturisirea ortodoxă, prin răspunsul la întrebarea: „Sunt oare întâmplări prin care cineva poate să se facă părtaş la păcate străine?”.

          Păcatele proprii sunt acelea pe care credinciosul le săvârşeşte singur, iar păcatele străine sunt acele păcate comise de alţii dar cu colaborarea noastră, şi prin aceasta sunt imputabile şi colaboratorului.

          După învăţătura Bisericii[2], păcatele străine sunt următoarele nouă: a) când poruncim altora să păcătuiască (Mt. 2,16; Ieşire 1, 15-16; b) când sfătuim pe alţii să păcătuiască (Ioan 11, 49-50); c) când invităm şi îndemnăm la păcat (Facere 3, 1-6); d) când ne învoim la păcatul altuia (Fapte 7,57; 22,20; Efes. 5, 6-7); e) când tăcem şi nu înfruntăm pe acela care păcătuieşte (Num. 5,1; Isaia 56,10; Prov. 19,24); f) când trecem cu vederea şi nu pedepsim pe păcătos (I Sam. 3,13; 1, 23-25); g) dacă ascundem şi apărăm pe cel ce păcătuieşte, scăpându-l de la pedeapsă (cf. Luca 11, 47-48); h) dacă lăudăm păcatele altora (Iez. 13,18; Rom. 1,32); i) dacă prin purtarea noastră corupem cinstea altora sau ne lăsăm noi corupţi de alţii (cf. Mt. 28, 12-13; Luca 22, 3-6).

          Păcatele străine ni se impută ca vină după regulile cunoscute ale responsabilităţii morale şi după măsura cooperării noastre la ele. Această cooperare poate fi mijlocită, după cum cineva ia parte singur la executarea lor sau numai procură mijloacele necesare pentru aceasta; ea mai poate fi pozitivă sau negativă, după cum cineva influenţează asupra acestor păcate. Şi între influenţele pozitive ni se impută porunca mai mult decât sfatul şi sfatul mai mult decât consimţământul.

          7. Păcatele răutăţii, ale slăbiciunii şi ale ignoranţei şi neglijenţei

          Păcatul răutăţii este acela care se săvârşeşte cu deplină cunoştinţă şi voinţă deliberată, adică atunci când, deşi noi cunoaştem adevărul şi cerinţa legii şi suntem liberi s-o respectăm, preferăm totuşi s-o călcăm. Tot ca păcat al răutăţii se consideră şi ignorarea voită a legilor cu scopul de a ne satisface poftele. Privitor la această împrejurare, Sfântul Apostol Pavel zice: „Căci păcătuind noi de bună voie, după ce am luat cunoştinţa devărului, nu mai rămâne jertfă pentru păcate, ci oarecare aşteptare înfricoşată a judecăţii şi iuţimea focului, care va să mănânce pe cei potrivnici” (Evr. 10, 26-27); cf. Luca 10,20 ş.u.).

          Când cunoaşterea răutăţii este întunecată de anumite impresii îngrozitoare şi defecte premergătoare, ce rezidă în dispoziţia păcătoasă şi prin care libertatea noastră este stânjenită, abaterile de la lege se numesc păcate ale slăbiciunii (sau cele fără de voie). Aceste păcate se iartă mai lesne, potrivit cuvintelor psalmistului: „Precum se îndură un părinte asupra fiilor, aşa se îndură şi Domnul asupra celor ce se tem de Dânsul; căci El cunoaşte zidirea noastră, îşi aduce aminte că ţărână suntem” (Psalm 102, 13-14; cf. Rom. 7, 18-20).

          În sfârşit, dacă creştinul lucrează contra legii din neştiinţă, pe care ar putea-o înlătura, precum şi din uşurătatea minţii, aceste greşeli se numesc păcate din neglijenţă (Gal. 6,1).