Monday, 2017-09-25, 9:37 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Teologie Morala

Home » 2010 » August » 7 » Conceptul de ordine morală
2:58 PM
Conceptul de ordine morală

          Conceptul de ordine morală nu este separat de cel de ordine în general, ci îl presupune şi, în acelaşi timp, îi conferă un sens profund uman, întrucât purtătorul ordinii morale este omul.

          Ordinea morală presupune, deci, ca un dat prealabil, ordinea şi armonia universului, de care am vorbit mai înainte şi fără de care omul nu ar putea exista. Existenţa umană nu ar fi posibilă şi nici nu ar putea fi gândită decât în relaţie cu întregul univers. „Universul nu conţine nimic întâmplător, afirmă J. Guitton, ci doar diferite grade ale organizării cărora noi trebuie să le descifrăm ierarhia”[1]. Mai mult, fizica actuală revine, aşa cum am văzut mai sus, la imaginea unui univers ordonat şi structurat printr-o „raţionalitate” sădită în profunzimile sale, în care „fiecare moleculă «ştie» ce vor celelalte molecule în acelaşi timp cu ea şi la distanţe macrocosmice. Experienţele au demonstrat cum comunică moleculele între ele. Toată lumea acceptă această proprietate în sistemele vii, dar ea este, cel puţin neaşteptată, pentru sistemele nevii”[2].

          Această descoperire „neaşteptată” pentru ştiinţa contemporană nu este totuşi surprinzătoare pentru gândirea teologică, întrucât aceasta afirmă, pe baza Revelaţiei, că întreaga comunicare sau, mai precis, comuniune care există în ordinea fizică şi biologică are ca scop comunicarea şi comuniunea interumană. Părintele profesor Dumitru Stăniloae subliniază în cuvinte deosebit de sugestive acest aspect: „Numai în om, scrie el în Teologia dogmatică, raţionalitatea de indefinite realităţi ale naturii capătă un sens, un rost, sau ajunge tot mai deplin la împlinirea ei. Numai pentru om ea este folositoare, nu numai existenţei lui biologice, ci şi creşterii lui spirituale. Numai omul, ca fiinţă conştient raţională, care cunoaşte din ce în ce mai bine raţionalitatea naturii şi sensurile ei, devine prin el însuşi mai raţional sau îşi actualizează din ce în ce mai mult raţiunea lui. Descoperind şi punând în valoare raţionalitatea suprapusă a lumii, în mod liber, împreună cu semenii săi, pentru mai bogata folosire a resurselor ei şi pentru înţelegerea sensurilor ei inepuizabile, sporeşte în comuniune cu aceştia”[3].

          Deci, în viziunea părintelui Stăniloae, întemeiată desigur pe Sfânta Scriptură şi teologia clasică a Sfinţilor Părinţi, ordinea fizică a lumii şi raţionalitatea pe care o presupune este un dat prealabil pentru ordinea logică, ce se manifestă în domeniul gândirii umane.

          Ca şi ordinea fizică, şi ordinea logică poartă, într-o anumită măsură, pecetea necesităţii. Indiferent de domeniul în care se exercită, gândirea umană sau, mai precis, raţionalitatea subiectului uman, respectă, dacă este o raţionalitate „sănătoasă”, anumite principii logice: al identităţii, al contradicţiei, al terţiului exclus şi al raţiunii suficiente. Aceste principii nu sunt inventate în conţinutul lor, ci există ca dat a priori în natura umană. De aceea oamenii gândesc logic înainte de a şti ce este logica şi care sunt principiile ei. Am putea spune foarte simplu că ordinea logică premerge şi depăşeşte ştiinţa logicii, aşa cum ordinea fizică, am văzut că premerge şi depăşeşte fizica.

          Revoluţia pe care a declanşat-o în domeniul ştiinţific teoria relativităţii timpului şi spaţiului, urmată de fizica cuantică şi calculul probabilistic, a influenţat profund şi logica actuală, care s-a îmbogăţit cu noi elemente, depăşind logica clasică întemeiată pe categoriile aristotelice. Un element important al Logicii actuale ni se pare a fi conceptul de „câmp logic”. Filosoful Constantin Noica, în lucrarea sa Scrisori despre logica lui Hermes, defineşte câmpul logic astfel: acea situaţie în care întregul este în parte (…) Atunci când ţine de un ansamblu «logic», partea are o încărcătură deosebită, fiind ca şi electrizată. În ansamblurile obişnuite, partea e indiferentă: de pildă,într-un ansamblu de ordinul grămezii ori colectivului simplu, părţile sunt în întreg, şi doar însumarea lor exterioară face întregul.  Într-un ansamblu mecanizat, să spunem un ceasornic, partea este în, dar şi sub organizaţia întregului. Într-un ansamblu organic, partea este în şi prin sensul întregului. Nicăieri întregul nu este în parte: o subsumează, o comandă sau o finalizează. Dar în situaţiile logice – şi tocmai de aceea ele ne par «logice» –  lucrurile se răstoarnă – întregul este în parte, sau partea poartă toată încărcătura întregului. Un demers este logic când are în el justificările întregului”[4].

          Am dat acest citat deoarece conceptul de „câmp logic” prin care se afirmă că „partea poartă întregul” şi nu doar „întregul poartă partea şi o subsumează” este foarte aproape de principiul teologic al antinomiei. Din această perspectivă, el ar putea constitui un punct de întâlnire şi de dialog între Logica actuală şi Teologia morală. Părintele Stăniloae a intuit această nouă posibilitate de dialog şi a scos-o în evidenţă astfel: „Raţiunea s-a obişnuit acum să unească principiul distincţiei şi al unităţii în înţelegerea realităţii în aşa măsură încât nu-i mai este deloc greu să vadă modul antinomic de a fi al întregii realităţi. Pentru ea este azi un fapt general că pluralitatea nu sfâşie unitatea şi unitatea nu anulează pluralitatea. Este un fapt că pluralitatea este în mod necesar interioară unităţii, sau că unitatea se manifestă în pluralitate (…) Acest mod de a fi al realităţii e recunoscut azi ca superior noţiunii de odinioară a raţionalului, iar noţiunea raţionalului a devenit, sub forţa realităţii, complexă şi antinomică. Afirmaţii care se considerau odinioară iraţionale, din pricina caracterului lor aparent contradictoriu, se recunosc acum ca indicând o treaptă firească spre care trebuie să se întindă raţiunea”[5].

          Această deschidere a mentalităţii contemporane spre gândirea antinomică a fost posibilă datorită faptului că raţiunea, în epoca modernă, a fost redusă la raţiunea analitică. „Raţiunea analitică, scrie părintele Stăniloae, cercetează raţiunea parţială a lucrurilor, căutând să afle proporţiile exacte ale elementelor care intră în compoziţia lor (…) Astfel, toate lucrurile şi toate fenomenele de formare, de durată, de desfacere a lor, sunt strict raţionale. Trupul omenesc are şi el raţionalitatea lui”[6].

          Deci raţiunea analitică, pe care a pus accent mentalitatea modernă, priveşte lumea şi omul oarecum separat şi ca atare, atunci când este vorba de sensul şi semnificaţia ultimă a omului, ea trebuie să-şi recunoască limitele. De aceea astăzi, atât în domeniul teologiei cât şi al filosofiei se face distincţie între raţiunea analitică, ce fragmentează realitatea şi raţiunea sintetică ce încearcă să-i descopere centrul său unificator, sensul şi semnificaţia sa.

          Filosofia actuală în general şi filosofia analitică, în special, folosind metoda fenomenologică de cercetare, consideră că sensul unui lucru poate fi gândit de subiectul cunoscător şi acest sens este definit ca noema acelui lucru. Însă în faţa lucrului sau a obiectului, fenomenologul se străduie să nu ţină cont de propriile sale gânduri decât în măsura în care gândirea sa este gândirea acestui sens-noema. Actul prin care gândirea sesizează noema se numeşte noesis. Deci, din perspectivă fenomenologică, raţiunea umană este în acelaşi timp analitică şi sintetică sau, cu alte cuvinte, noetico-noematică”[7].

          Trebuie să precizăm că şi teologia, mai ales teologia patristică, face distincţie între sensul unui lucru, pe care-l numesc tot noema, şi raţiunea strictă a acelui lucru numită logos. De asemenea ea face distincţie între înţelegerea sensului pe care o numeşte noesis şi raţiunea personală a subiectului care sesizează raţiunea obiectivă a lucrului, numindu-le pe amândouă logos.

          Plecând de la aceste distincţii, părintele Stăniloae consideră că şi teologia contemporană trebuie să facă distincţie între raţiunile lucrurilor şi cunoaşterea acestora prin raţiunea analitică şi, de asemenea, între sensurile lucrurilor (noema) şi înţelegerea lor (noesis) „printr-un act cunoscător mai sintetic şi mai direct (intuiţie)”[8]. „Asemenea părinţilor bisericeşti, scrie părintele Stăniloae, recunoaştem o legătură între raţiunile lucrurilor şi cunoaşterea lor prin raţiunea strict analitică, pe de o parte şi, pe de alta, între sensuri şi înţelegerea lor, printr-o judecată mai directă şi mai intuitivă”[9]. Deci părintele Stăniloae face o distincţie clară între ordinea fizică şi ordinea logică, între raţionalitatea lucrurilor şi raţiunea analitică umană, dar atunci când este vorba de sensul şi semnificaţia lucrurilor, el afirmă necesitatea unei alte ordini, care le presupune pe primele, dar le şi depăşeşte, prin accentul pe care-l pune nu pe cunoaşterea obiectivă a raţionalităţii lucrurilor, ci pe sensul şi semnificaţia lor umană. Această ordine este desigur ordinea morală.

          Din perspectiva ordinii morale, lumea, ca dat prealabil al existenţei umane, nu este doar obiectul unei cunoaşteri teoretice, adică un obiect al raţiunii, care doreşte să cunoască adevărul, ci şi obiectul unui comportament practic, adică un obiect al voinţei, orientată ontologic spre înfăptuirea binelui. Omul nu poate fi definit doar ca fiinţă raţională care priveşte în mod abstract lumea, ci el trebuie definit şi ca fiinţă morală care reacţionează în faţa lumii şi o modifică în funcţie de modul în care el percepe binele ca scop ultim al faptelor sale.



[1] J. Guitton, G. Bogdanov, I. Bogdanov, Dumnezeu şi ştiinţa, Editura Harisma, Bucureşti, 1992, p. 53.

[2] I. Prigogine, The end of certainty, Cambridge University Press, 1999, p. 13.

[3] Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, vol. I, p. 347.

[4] Constantin Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986, p. 20

[5] Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 288.

[6] Ibidem, p. 347.

[7] Pierre-André Stucki, Herméneutique et dialectique, Labor et Fides, Genève, 1970, p. 51.

[8] Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 347.

[9] Ibidem.

Views: 842 | Added by: PortalOrtodox | Tags: Conceptul de ordine morală | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2017