Monday, 2017-11-20, 8:43 AM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Teologie Morala

Home » 2010 » August » 7 » Conceptul de lege în sens general
2:54 PM
Conceptul de lege în sens general

        Etimologic, conceptul de lege vine din limba latină de la substantivul lex, gis. După unii cercetători rădăcina acestui substantiv este verbul ligo, are, care înseamnă a lega, dar şi a obliga[1]. Deşi etimologia nu este sigură, totuşi interpretarea sa este corectă, deoarece orice lege exprimă un anumit raport sau relaţie între două sau mai multe lucruri sau fiinţe. Cel puţin acesta este sensul general al conceptului de lege în domeniul ştiinţelor naturii.

          Legile naturii sau legile fizice sunt descoperite pe calea  unei experienţe inductive sau deductive de către spiritul uman, plecând de la un număr de fapte observate şi, apoi, prin abstractizări şi generalizări succesive, se ajunge la o formulă acceptată, ca expresie a acestei serii de fapte determinate. Această formulă poate să se schimbe, odată cu progresul cunoaşterii ştiinţifice, atunci când se constată o neconcordanţă între „legea naturală” şi faptele observate.

          În domeniul ştiinţelor umaniste conceptul de lege dobândeşte şi alte conotaţii. Spre exemplu în domeniul justiţiei sau al dreptului, legea este expresia scopului social al Omului şi de aceea are în vedere, în primul rând faptele exterioare ale acestuia. Unii consideră, totuşi, că dacă legile juridice sunt bine inspirate şi corect aplicate, ele vor avea în vedere întregul orizont existenţial al Omului, deci şi binele moral nu doar binele social. Legile juridice (civile şi penale) pentru a se impune într-o societate folosesc ca mijloace principale autoritatea puterii executive şi, în caz de eşec, puterea coercitivă.

          Prin aceasta legile juridice se apropie de legile ştiinţelor naturii sau de determinismului natural. Din această perspectivă, legea apare ca un instrument necesar prin care societatea luptă împotriva distrugerii sale, împotriva anarhiei sau a „dreptăţii” celui mai puternic.

          Cu alte cuvinte legea, în sens juridic, este un instrument prin care se păstrează într-o societate „buna convieţuire” a membrilor săi. Întrucât ea implică şi factorul libertăţii şi al responsabilităţii celui care dă legea şi celui care este obligat să o respecte, legea juridică se apropie de legea morală, dar, spre deosebire de aceasta, atunci când demnitatea legii trebuie salvată, prin pedepsirea celui care nu o respectă, ea se foloseşte de puterea represivă, exercitată în numele scopului său.

          Totuşi, societatea umană, prin sistemele sale juridice, nu are dreptul să reducă pe membrii săi non-conformişti la condiţia de simple „instrumente” sau elemente de statistică, făcându-i inofensivi prin pedeapsa pe care le-o vor aplica.

          Represiunea în cazul nerespectării legii nu trebuie să fie nici esenţial utilitaristă, urmărind doar interesul social, nici esenţial reformatoare, vizând renaşterea morală a celui vinovat, ci trebuie să fie „penală”, adică să respecte şi/să restaureze dreptatea socială.

          După cunoştinţa noastră, aceste principii de drept nu lipsesc din nici un cod penal al lumii civilizate. Nici un cod penal nu este doar determinist sau pozitivist, pe de o parte, şi nici doar educativ, pe de alta.

          Legislatorul este doar cel care respectă dreptatea, dreptatea socială conform căruia fiecăreia să i se dea ceea ce i se cuvine.

          Cum definim, însă, dreptatea socială sau cum ştim ceea ce i se cuvine fiecăruia?

          Pentru a răspunde la această întrebare, unii specialişti din istoria şi filosofia dreptului fac apel la distincţia care se făcea, până în epoca modernă, între legea morală naturală şi legile pozitive. Conform acestei distincţii, legea morală naturală este universală şi pe ea se întemeiază toate legile pozitive. În cadrul democraţiilor moderne, în care accentul cade pe conceptul de istorie şi nu pe cel de natură, conceptul de lege morală naturală a fost abandonat, dar exigenţa însăşi a acestei legi, adică exigenţa unei dreptăţi umane universale, a rămas totuşi valabilă. În acest sens, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este, de fapt, o altă expresie, secularizată de astă dată, a ceea ce se numea până atunci legea morală naturală. Această Declaraţie constituie în toate societăţile democratice de astăzi principiul fundamental în funcţie de care toate celelalte legi trebuie să fie elaborate. Declaraţia iniţială din 1789 a fost alcătuită „în prezenţa şi sub auspiciile Fiinţei supreme”, adică a lui Dumnezeu, chiar dacă această prezenţă era înţeleasă într-un sens deist. Declaraţia din 1948 a exclus din textul ei această precizare. Cu alte cuvinte, a exclus orice referire la originea sa transcendentă.

          Acum la început de mileniu III experienţa ne arată că deşi drepturile Omului sunt proclamate formal de orice constituţie, nimic nu garantează a priori că ele vor fi şi respectate în mod egal pentru fiecare, deoarece însăşi legile juridice pot să îmbrace uneori forme nedrepte sau chiar aberante. Ele se pot transforma într-un destin tragic care să conducă nu doar la erori judiciare, ci, mai mult, la oprimare, discriminare şi lezare a demnităţii şi libertăţii umane.

          Aşadar putem spune că deşi este principiul structurant al oricărei societăţi drepte, sau al oricărui Stat de Drept, legea, în sensul ei juridic, poate să devină şi instrument al justificării nedreptăţii şi corupţiei, aşa cum s-a întâmplat şi cum se întâmplă şi astăzi, mai ales în ţările cu guverne totalitare.

          Observând această ambiguitate a legilor juridice, care din legi ale dreptăţii pot deveni instrumente ale nedreptăţii, psihologii au făcut şi ei o analiză a conceptului de lege însă din perspectivă psihologică.

          Din această perspectivă legea este cea care structurează nu doar viaţa socială sau comunitară a Omului, ci şi întreaga sa dezvoltare psihică de care depinde accesul său la universul simbolic al cuvântului. În acest univers, legea se poate defini şi ca lege a cuvântului care structurează cunoaşterea şi relaţia Omului cu lumea şi cu semenii săi. Acest aspect ni se revelează în structurile lingvistice ale limbajului uman, prin care se crează o „lume”, lumea celor ce vorbesc aceeaşi limbă. Limba este cea care-l renaşte pe om în lume (prima limbă în care vorbeşte cineva este numită, de obicei, limba maternă) şi care-l ajută să-şi creeze, în timp, o identitate specifică. Accesul nostru la această identitate depinde, aşadar, de „legea cuvântului” al cărui autor nu suntem noi şi căreia trebuie să ne supunem sau de care trebuie să ascultăm. „Legea cuvântului” nu este, de fapt, o lege în sens juridic, ci este expresia prezenţei unei „alterităţi personale” de care se leagă un aspect moral al legii. Cuvântul „altuia” poate să mintă sau poate să înşele, poate să zidească sau poate să distrugă.

          Deci, ca şi în cazul legii juridice, şi „legea cuvântului” poate să îmbrace forme aberante şi dezumanizante şi acest fapt poate constitui un punct de apropiere a celor care definesc Omul doar ca fiinţă bio-psiho-socială de sensul moral al conceptului de lege.

 

III.2. Legea morală

         

        Conceptul de lege morală, aşa cum am mai afirmat, este legat, în primul rând, de conceptul de ordine morală, fiind criteriul obiectiv al acesteia, dar şi de conştiinţa morală, care este criteriul subiectiv al ordinii morale. Legea morală „obligă” conştiinţa la săvârşirea binelui şi opreşte săvârşirea răului.

          Evident că a „obliga” nu înseamnă a „constrânge” conştiinţa, în sensul legii juridice. Nu putem să „forţăm” pe cineva să săvârşească binele pentru că rădăcina şi izvorul său se află în „inimă” şi aceasta scapă oricărei constrângeri. Legea juridică se poate impune prin forţa constrângerii, însă împlinirea datoriei juridice rămâne imperfectă dacă nu este însufleţită de un sentiment moral corespunzător.

          Spre exemplu legea juridică poate să constrângă pe cineva să-şi ajute material părinţii sau copiii, însă nu-l poate constrânge să aibă o atitudine filială sau paternă de respect şi preţuire. Legea, în sensul ei juridic, are ca scop, aşa cum am văzut, binele social, însă pentru realizarea lui este nevoie şi de apărarea binelui individual şi menţinerea unui comportament moral „exterior”, care să permită atingerea scopului său. De aceea legea juridică se interferează permanent cu legea morală, însă aceasta din urmă o depăşeşte pentru că are în vedere şi atitudinea „interioară” a Omului.

          Mai mult, legea morală uneşte, într-un mod paradoxal, autoritatea cu libertatea; ea cere o ascultare fără condiţii, fără rezerve, dar, în acelaşi timp, cere ca această ascultare să fie liber consimţită.

          Legea morală are un dublu caracter: este imanentă şi transcendentă în acelaşi timp. Ea este imanentă în sensul că este constitutivă fiinţei Omului, fiecare purtând-o înscrisă în sufletul său şi ca atare ea nu poate fi negată sau ignorată. Ea este transcendentă în sensul că este distinctă de conştiinţa noastră „poruncindu-i” acesteia cu o autoritate absolută.

          Este în natura lucrurilor ca aceste două caracteristici ale legii, în aparenţă contradictorii, să fie unite în legea morală.  Într-adevăr, ea „porunceşte” omului să fie bun. Aceasta înseamnă că Omul este creat sau orientat ontologic spre bine, iar săvârşirea binelui este în conformitate cu adevărata sa natură. De aici caracterul imanent al legii morale.

          Dar poruncind să fie bun, legea morală ne descoperă, în acelaşi timp, că Omul nu este bun, că scopul ultim al vieţii sale se află în „afara” lui, adică are o dimensiune transcendentă. Kant, după ce a subliniat mai categoric ca nimeni altul caracterul transcendent al datoriei morale, din frică faţă de ceea ce el numea heteronomie, a susţinut că voinţa umană sau, mai precis, raţiunea practică îşi dă ea însăşi propria lege. Dar aceasta înseamnă dispariţia principiului autorităţii şi obligativităţii universale a legii morale şi înlocuirea sa cu principiul convenţiei. Acesta transformă ordinea morală într-o realitate convenţională acceptată fie din motive de utilitate socială, fie pentru că este consacrată de tradiţie.

          La prima vedere, caracterul convenţional al legii morale pare a fi mai evident, mai ales atunci când analizăm datele morale doar dintr-o perspectivă istorică. Nu există atâtea morale câte popoare şi civilizaţii sunt? Facilitându-se călătoriile în orice parte a globului, cercetătorii au descoperit tradiţii şi instituţii foarte diverse, ca şi practici morale dintre cele mai contradictorii. Aceste observaţii au fost folosite ca argument de cei care nu văd în conceptul de lege morală decât expresia transformărilor variabile ale utilului şi plăcutului. Dar o cercetare mai atentă a acestui fenomen ne arată prezenţa, chiar sub o formă falsificată, a universalităţii legii morale. Ceea ce variază este modul de a defini şi înţelege legea morală şi binele pe care ea îl porunceşte. În schimb, conştiinţa şi sentimentul obligaţiei sau al datoriei morale faţă de acest bine este acelaşi.



[1]

Views: 1123 | Added by: PortalOrtodox | Tags: Conceptul de lege în sens general | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2017